Jurnal scoțian. 11 ianuarie. Așa merg lucrurile.

11 ianuarie. Așa merg lucrurile.

Îmi place la nebunie replica asta, repetată la infinit de personajul lui Kurt Vonnegut, din Abatorul 5, ca un fel de concluzie la catastrofele care se succed în jurul său. De pildă, un tip scapă cu viaţă din ororile războiului, dar moare căzînd în puțul unui lift. So it goes, meditează împăcat Billy Pilgrim. Așa merg lucrurile.

Cum merg lucrurile?

Pe 4 sau pe 5 ianuarie, nici nu mai țin bine minte, seara, eram ca de obicei la slujba mea de delivery driver. Tocmai duceam un pachet în South Craig, cînd a sunat telefonul mobil. Bună seara, zice o voce feminină, suntem de la Realitatea TV. În legătură cu scrisoarea dvs. către senatorul Badea, aveți cinci minute ca să intrați cu noi în direct?

Pentru cine nu știe (dar, acum, ca să mă dau puțin mare, cine nu știe?) e vorba de un răspuns pe care l-am postat pe blog la o scrisoare penibilă expediată „românilor de pretutindeni” de un parlamentar român (le găsiți mai jos, și scrisoarea, și răspunsul, în „Jurnal”, sub data de 1 decembrie).

Bună seara, zic, știți, eu sunt în timpul lucrului, și chiar nu e de glumă, că dacă se răcește pilaful, îmi pierd slujba. Doar cinci minute, fie. Și am tras pe stînga (ce aiurea sună, știu, dar vă reamintesc că în UK mașina se trage pe stînga). În cîteva secunde am fost cuplat la studioul RTV, unde l-am auzit pe senatorul Badea scuzîndu-se că nu mi-ar fi trimis mie „personal” scrisoarea, că, în fond, eu nu l-am votat pe el, deci ce pretenții pot să am eu, și că, în concluzie, pe viitor nu o să-mi mai trimită scrisori de felicitare. Cam așa ceva, adică foarte jalnic. Bun. Nu știu exact ce-am răspuns, eram și foarte stresat, pentru că, în timp ce oamenii mă așteaptă cu mîncarea fierbinte, eu dau interviuri la telefon, dar îmi amintesc totuși că i-am spus senatorului vreo două de la obraz, despre cinism și ipocrizie, – nu că ar avea obraz și că s-ar sinchisi. Discuția s-a încheiat în cinci minute, iar eu, trebuie să recunosc, gonind spre South Craig, mă simțeam grozav de mîndru că blogul meu devenise subiect de prime-time și abia așteptam să ajung acasă, să mă laud nevestei și copiilor.

Cînd i-am răspuns pe blog senatorului Badea, trimițîndu-i mesajul și pe adresa de e-mail a Parlamentului, nu mi-am făcut nici o clipă iluzia că-mi va răspunde. Mai degrabă mă aștept să-mi răspundă Regina Marei Britanii la un mail, decît un parlamentar român. Așa merg lucrurile, vorba lui Billy Pilgrim.

În schimb, aveam să aflu abia peste două-trei zile (pentru că în urma furtunii din 3 ianuarie eu nu mai aveam acasă internet), răspunsul meu a fost preluat de cîteva publicații românești, postat pe alte bloguri și forwardat prin e-mail la sute și sute de adrese. În ultimele zile am fost sunat din Edinburgh, din Anglia, din țară, din Statele Unite și din Australia, de cunoscuți și, mai ales, de necunoscuți, care îmi aflaseră de pe blog numărul de telefon și au ținut să-mi spună că i-am zis-o bine de tot senatorului nostru. Așa m-au găsit și niște fini din Botoșani, cu care pierdusem legătura de cînd am plecat din țară. Foarte emoționant. Un manager generos mi-a  oferit o bursă, iar două publicații mi-au propus interviuri în care să-mi spun pe larg povestea.

Așa merg lucrurile, nu?

O-ho, și încă cum! Pe 10 ianuarie am primit un mail din partea Centrului de Studii Biblice de la Iași, unde colaborez ca cercetător. Rectoratul Universității a cerut clarificarea situației mele. Chiar așa eram înștiințat: „Rectoratul ne-a invitat să clarificăm situația ta oficială.” M-am mirat foarte mult, pentru că, pînă acum, în cei aproape trei ani de cînd sînt angajat ca cercetător, Rectoratul nu mi-a mai făcut onoarea să se intereseze de persoana mea. Aș pune pariu că, pînă la polemica mea cu senatorul Badea, nici nu știau că exist! În ultimii ani, am mai fost plecat din țară, la Geneva, cu o bursă obţinută la Institut d’histoire de la Réformation, şi la Paris, pentru un sejur de documentare la Bibliothèque Nationale, oferit de Institutul Cultural Român. Am obţinut ambele burse fără știrea și concursul Universităţii (singura dată cînd am cerut o bursă Erasmus, am fost respins), și am mai lipsit, așadar, din țară, dar atunci Rectoratul nu a simţit nevoia să „clarifice” situația mea „oficială”. Și uite că acum această „situație” a ajuns brusc pe ordinea de zi a venerabilei instituții.

Situația mea oficială arată cam așa. În urma cu cîteva luni, la Editura Universității ieșene tocmai a ieșit de sub tipar volumul IX (Paralipomena) din Biblia de la 1688, proiect capital pentru cultura română, pentru că e vorba de primele traduceri românești ale Bibliei. O bună parte din acest volum reprezintă munca mea: am transliterat manuscrise, am făcut o sută de pagini de comentarii filologice și note teologice, am tradus din greaca veche textul Paralipomenei întîi și m-am ocupat, chiar înainte de a pleca din țară, de îngrijirea editorială a volumului. Estimp, m-am ocupat ca secretar de redacție și de revista Centrului (de circulație internațională), am editat volumul de comunicări la Simpozionul nostru și, în sfîrșit, mi-am susținut teza de doctorat, apreciată de profesorii mei cu summa cum laude. Toate acestea ca cercetător științific, plătit în România cu 8 sau 9 milioane pe lună. Aduc aici vorba de salariu nu ca să mă plîng, ci ca să înțelegeți că de pe urma muncii mele nu am (nu am avut) nici o așteptare (sau satisfacție) materială. Cînd am plecat din țară, am convenit să lucrez în continuare în proiectul Bibliei de la 1688. În fond, mi-am spus, munca de cercetare presupune studiu, reflecție și documentare, și se măsoară după rezultate, nu după orele petrecute într-un birou al Universității. Ba chiar m-am bucurat, gîndindu-mă că îmi vor fi la îndemînă bibliotecile din Marea Britanie. Între timp, am propus la School of Divinity (Edinburgh) un proiect de cercetare pe tema „culturi biblice slavo-greco-române în Estul Europei”, în care intenționez să integrez, nici nu se poate altfel, și semnificațiile Bibliei de la 1688 și ale traducerilor premergătoare. Dacă proiectul va fi acceptat, e prima dată (cred) cînd la Universitatea din Edinburgh se studiază cîte ceva din cultura română veche. Doar n-ați crezut că am de gînd să livrez toată viața mîncare indiană la domiciliu.

Cam așa se prezintă situația mea oficială. Dar crede cineva că Rectoratul e chiar interesat de ea? Nici n-am apucat să spun ceva, că printr-un alt mail, a doua zi, mi s-a trimis cererea de demisie, numai bună să o semnez. Am plecat din țară, gata, ce mai vreau? Nici o alternativă, nici o derogare: concediu fără plată, concediu de studii, sau de documentare etc. Nimic, demisia. Doar nu-ți închipui, mi s-a sugerat, că-l înjuri pe „senatorul românilor din Asia și Europa” (!) și apoi îți vezi liniștit de treabă. Nu m-aș mira să mă concedieze și nepalezii de la restaurant, mîine-poimîine.

Ce vă spuneam? Așa merg lucrurile.

Demisia nu am să mi-o dau. Nu am nici un motiv să de-misionez din preocupările mele profesionale, pentru că eu ştiu că mai am cîteva lucruri de spus. Am răspuns că prefer să fiu dat afară. Înţeleg situaţia, înţeleg că regulamentul universitar nu e de partea mea. Foarte bine. Dar jur că, dacă ajung vreodată să mai scriu o pagină despre vechile cărţi româneşti, o voi semna cu titlul de „cercetător român independent afiliat restaurantelor indiene din Scoţia”.