Pe la începutul lui ’90, cînd băieții deștepți se învîrteau de-un butic sau de-un vapor, fiecare după posibilități, nu știu cine m-a convins că revoluția nu se terminase și că locul meu trebuia să fie în primele rînduri. Așa mi-am irosit vreo doi ani, cu sindicate studențești, punctul 8, Piața Universității, articole, proteste și așa mai departe. Cînd m-am trezit, pierdusem doi ani de viață, o facultate și o posibilă carieră, dar lucrul cel mai rău era acela că în jurul meu nu se schimbase nimic, iar țara încăpuse pe mîna canaliilor politice regrupate din rămășițele fostelor „structuri”. Dar m-am trezit, zic?
JURNAℓ SCOȚIAN 