Revoluțiile la care am visat

 

Pe la începutul lui ’90, cînd băieții deștepți se învîrteau de-un butic sau de-un vapor, fiecare după posibilități, nu știu cine m-a convins că revoluția nu se terminase și că locul meu trebuia să fie în primele rînduri. Așa mi-am irosit vreo doi ani, cu sindicate studențești, punctul 8, Piața Universității, articole, proteste și așa mai departe. Cînd m-am trezit, pierdusem doi ani de viață, o facultate și o posibilă carieră, dar lucrul cel mai rău era acela că în jurul meu nu se schimbase nimic, iar țara încăpuse pe mîna canaliilor politice regrupate din rămășițele fostelor „structuri”. Dar m-am trezit, zic?

Am spus, hai să dau cu ei de pămînt – și m-am făcut ziarist de investigații, am publicat listele cu colaboratorii securității, am scris dosare întregi despre afacerile necurate, am dat pe față corupția din administrație, am luptat pînă și cu armele lor și, da, recunosc, am aranjat campanii electorale ale „forțelor democrate”. Numai să fie bine. Și cînd m-am oprit ca să iau o gură de aer și să mulțumesc pentru aplauze, securiștii erau și mai în față, bișnițarii erau și mai bogați, iar foștii mei șefi de la gazetă colecționau ceasuri cu diamante sau învîrteau banii lui Vîntu. Cînd prietenii mei se aranjau în Elveția, în Canada sau în State, eu am făcut pe deșteptul și n-am vrut să plec. Am zăngănit mănunchiul de chei în piață și mi-am pus nădejdea în cei „patruzeci de mii de specialiști” care aveau, în sfîrșit, să salveze România. Dar la capătul mandatului lor, după zece ani de la revoluție, o Românie stoarsă, înfrîntă și lipsită de orice speranță se vedea pusă a alege între Iliescu și Vadim. Iar eu eram pe lista unei „generații așteptate” și mă încălzeam pe margine, așteptînd vremea mea. După alți patru ani, trecea drept o poantă bună să alegem „între doi comuniști”, iar acum, după ce s-au mai dus încă zece, foștii generali de securitate prezidează lansări de cărți, bișnițarii dau lecții de capitalism, interlopii se salută în Parlament, iar noi nu mai avem nici măcar a alege, pentru că lumea iese în stradă și scandează „Ole, ole, noi urîm partidele”.

Un tînăr jurnalist visează la o revoluție și scrie despre ea pe hotnews.ro. Cum mă regăsesc și eu în admonestarea „românilor inteligenți de peste hotare, care scriu texte revoltate de la distanță”, mă simt într-un fel îndreptățit să răspund chemării sale. Dragă Vlad Mixich, știu că ai prefera, cum spui, să iau primul avion spre casă și să mă alătur „revoluției tale”, decît să-ți scriu scrisori din străinătate. Dar, te întreb, de ce aș crede acum în revoluția ta, cînd eu am pierdut toate revoluțiile mele? Nu mai este nici o revoluție de cîștigat, pentru că nu mai există un obiect al revoluției. Unde și împotriva cui să mai ridicăm baricade, în așa fel încît să nu ne umplem de ridicol? E multă vreme de cînd România, nu spun o noutate, nu mai este condusă de o clasă politică, ci de marii beneficiari ai unor guvernări corupte care s-au tot rotit timp de 20 de ani. Unii sunt binecunoscuți, provin din eșaloanele civile ale fostei securități, s-au apucat de treabă imediat ce au primit consemnul să iasă din ascunzători, iar astăzi controlează industrii, dețin trusturi de presă sau fac lobby în Parlament pentru partenerii lor din umbră. Alții, mai puțin cunoscuți, își împart zonele de influență în primăriile, consiliile și instituțiile locale. Împotriva lor nu există revoluție. Nu există alegeri. Nici măcar nu au nevoie de jandarmi care să îi apere. Vor continua să prospere în spatele oricărei puteri politice, pe care o vor cumpăra. Pentru că cei mai deștepți dintre „băieții deștepți” sunt cu adevărat apolitici. Cel mai obscur sub-secretar de stat într-un minister poate fi mai influent decît tot guvernul la un loc. Cel mai umil funcționar de consiliu își are în telefon „lista scurtă” de numere la care e gata să răspundă la 5 dimineața. Vor continua să cumpere, să controleze, să corupă, iar noi vom căsca gura la televizor și ne vom înjura pe forumuri. Copiii lor vor fi în Parlamentul de mîine, iar copiii noștri vor fi tot în stradă, la proteste.

Înțeleg, Vlad Mixich, tu vorbești de o revoluție morală sau, cel puțin, de una a bunului-simț. Dar tocmai morala și bunul-simț nu au „cîștigat” nici o revoluție în acești 20 de ani. Morala și bunul-simț, am învățat din istoria modernă, au nevoie de legi și de o justiție care să le impună și să le apere, or tocmai acestea sunt cele mai șubrede temelii ale statului nostru. Cinismul și nerușinarea fac rating la ore de audiență maximă. Românul a învățat bine o singură lecție: aceea că trebuie să-și scape singur pielea. Știu că am să te dezamăgesc, dar trebuie să-ți spun că „revoluția” la care mă chemi, alături de prietenul tău care desfundă de unul singur canalul din cartier, de studentul cinstit la examene, de unii sau alții, foarte puțini, care se încăpățînează să trăiască onest, e admirabilă și plină de demnitate, dar nu are nici o putere să mai schimbe lumea, așa cum crezi. Să-ți mai spun că lumea de care vorbim nici măcar nu vrea să se schimbe? Că s-a învățat să aștepte un „prost” care să le desfunde canalul? Că acolo unde baronii se ospătează din ciolan, ea s-a deprins să ciugulească din resturi?

De aceea protestele din aceste zile sunt anemice și dezlînate. De aceea solidaritatea e doar pe facebook. De aceea prietenul tău va desfunda canalul în continuare de unul singur. De aceea, unul sau altul, un sportiv, un cercetător, un profesionist, va reuși din cînd în cînd să se impună, iar noi îi vom saluta performanța miraculoasă și vom spune, iată, dom’le, se poate și în țară. De aceea eu nu vreau să mă întorc. Iar ultima revoluție pe care am de gînd să o mai port este cu mine însumi.

 

O versiune a acestui articol a fost publicată pe hotnews.ro, 24 ianuarie 2012.