[traducere liberă dintr-o limbă moartă]
În ziua a zecea a lunii Tișrei eram la Templu împreună cu Învățătorul. Stăteam în umbra unei coloane și așteptam ca preotul de rând să tămâieze altarul. Era încă devreme, poporul nu se adunase la slujbă, numai un vameș fără somn se găsise să-și facă rugăciunile cu noaptea-n cap. L-am recunoscut de-ndată, chiar dacă el își ascundea fața în pământ. Un ticălos! Nu erau nici câteva zile de când mă încărcase de două ori cu impozitul cuvenit pe turmele mele din Betabara.
N-a trecut mult timp și în Templu a intrat un fariseu. Pe el nu-l cunoșteam, dar părea un om bun și cu frica lui Dumnezeu. Cred însă că și el știa ce-i poate pielea vameșului, pentru că, trecând pe lângă acesta, s-a strâmbat cu dispreț.
Când fariseul a prins a se ruga, am tras cu urechea, pentru că e bine să înveți cum se roagă un om drept.
Fariseul se ruga frumos, din Scripturi. Adonai, zicea el, s-au stricat oamenii de tot, s-au făcut lacomi, nedrepți, adulteri, eretici. Îți mulțumesc din suflet că nu sunt ca ei! Postesc de două ori pe săptămână și aduc zeciuiala cuvenită, nu ca acest vameș nerușinat, care ne fură pe toți la impozite și acum încă are tupeul să vină înaintea ta, Adonai, de parcă a uitat că plata păcatului este moartea.
Tare mi-a plăcut asta cu plata păcatului. Cred că și Învățătorului i-a plăcut, pentru că l-am văzut întorcându-se spre fariseu. Vameșul, în schimb, se vedea de la o poștă că nu știe să zică nimic din Scripturi. Se ascundea într-un colț, cu nasu-n pământ, și se făcea că nu cunoaște pe nimeni. Probabil își închipuia că impresionează pe cineva dacă-și bate pieptul și repetă ca un papagal, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului. Dumnezeu nu bate cu parul, asta ar trebui să știe domnul vameș.
Cât mi-am zis și eu rugăciunile, cei doi au terminat și s-au dus în treaba lor.
– I-ai văzut? m-a întrebat Învățătorul. Ce zici de ei?
– Ce să zic, Rabbi. Fariseul e un om drept, dar hoțul acela de vameș mi-a făcut numai necazuri.
– Da’ de ce crezi tu că fariseul e om drept? s-a mirat Învățătorul.
– Păi n-ai auzit? Mi s-a părut c-ai tras și tu cu urechea. Omu’ ține toate poruncile. Postește de două ori pe săptămână.
– Alții rabdă de foame tot anul, făcu Învățătorul.
– Îi miluiește pe săraci.
– Doar nu crezi că-și rupe de la gură.
– Măcar nu e un adulter, Rabbi, cu asta trebuie să fii de acord.
Învățătorul clătină din cap.
– Ucenicule, unde erai la predica mea de pe munte? Te uitai după ciori. Oare nu v-am explicat că mintea e mai adulteră ca trupul? Că pe fratele tău mai ușor îl omori cu un cuvânt decât cu o piatră? Nu ți-ai făcut temele, ucenicule.
Simțeam că Învățătorul are dreptate, dar ceva nu înțelegeam. La urma urmei, ce-ar fi vrut Învățătorul? Ca fariseul acela să nu facă nimic? Dacă încalci Legea, nu-i bine. Dacă ții Legea, iar nu-i bine.
– N-am zis asta, îmi citi el gândurile. Fariseul e un om bun.
Am sărit ca ars.
– Păi vezi, Rabbi, asta am vrut să spun și eu.
– Nu mă întrerupe, n-am terminat. Nu, tu n-ai spus asta. Tu ai spus că e un om drept.
Nu mai pricepeam nimic, sigur Învățătorul voia să mă încurce.
– Păi, un om bun, Rabbi, nu e un om drept?
– Asta e cea mai mare ispită, ucenicule, să te crezi drept atunci când ești doar bun. Așa a gândit și fariseul tău. Oamenii sunt buni în multe împrejurări. Sunt buni când sunt fericiți, sunt buni când sunt sătui, sunt buni când le merge bine. Și cei mai fără de Dumnezeu oameni pot să fie buni. Însă asta nu-i face și drepți. Îți amintești ce-am spus odată? Când veți face toate cele poruncite vouă, așa să ziceți: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut doar ceea ce eram datori să facem. Cu fiecare faptă bună ești un om mai bun, ca atunci când, cu fiecare bănuț plătit, îți mai achiți o datorie. Cu toate faptele bune, dacă ar fi posibil să le împlinești pe toate, ai fi un om fără datorii. Dar nici măcar asta nu te face drept înaintea lui Dumnezeu.
– Și atunci, Rabbi? Te rog, nu mă mai fierbe. Ce anume mă face drept? Vreau să fiu și eu un om drept.
Învățătorul zâmbi.
– Am să-ți răspund și la asta. Dar nu mi-ai spus nimic de vameș. Cum ți s-a părut vameșul?
– Ce să mai zic acum, Învățătorule? După cum le întorci pe toate, parcă nu mai am curajul să afirm nimic. Am să zic pe dos, poate că de data asta nimeresc. Vameșul era și el om bun.
– Greșit, ucenicule! Te grăbești. Ți-am spus că oamenii buni fac fapte bune. Vameșul acela e un hoț.
Am respirat ușurat.
– M-ai liniștit, Învățătorul. Am vrut și eu să zic că…
– Iar mă întrerupi. Vameșul e un hoț, dar astăzi s-a întors la casa sa ca un om drept.
– Și ce l-a îndreptat așa peste noapte? Mai zilele trecute mi-a luat de două ori impozitul pe oi.
– Așa e, te-a furat. L-a furat și pe fariseu, v-a furat pe toți. Dar prin jertfa mea am să-i plătesc eu toate datoriile, pentru că astăzi s-a smerit și m-a rugat. Sper că n-ai nimic împotrivă. Dacă-ți datora ceva, am să-ți plătesc.
Și învățătorul duse mâna la cingătoare.
– Rabbi, nu e nevoie, m-am bâlbâit eu. Acum înțeleg. Bunătatea e un concept moral, pe când dreptatea e unul ontologic. Faptele bune te fac un om mai bun, dar dreptatea vine numai din jertfa ta care ne răscumpără. Cu alte cuvinte, a fi bun este o datorie și o putere omenească, pe când a fi drept înaintea lui Dumnezeu nu este cu putință decât prin cruce.
– Bravo, ucenicule, în sfârșit te-ai prins!
– Da, Rabbi, dar știi ce nu înțeleg? Când ți-a cerut vameșul să-i răscumperi datoriile?
– Dar ai zis că ai tras cu urechea.
– Adevărat, însă n-am auzit decât „milostiv fii mie, păcătosului”…
– Hm! Observ că nici greacă nu mai știi cum trebuie. Ce faci în ultima vreme? „Fii milostiv” a zis vameșul? Ia mai gândește-te o dată.
Mă străduiam să înțeleg unde bate Învățătorul.
– Hilasthēti moi tō hamartōlō… Nu așa se ruga?
– Și ce verb avem aici?
– Hiláskomai, Rabbi.
– Și cum traduci verbul ăsta? Într-o vreme erai numai cu Septuaginta în mână. Ce-ai citit în Levitic? Poftim, ți-am dat mură-n gură.
– Da, Rabbi, îmi aduc aminte foarte bine. Hiláskomai e verbul folosit în Levitic atunci când preotul aduce o jertfă pentru răscumpărarea păcatelor poporului. De fapt, chiar asta și înseamnă, a-l împăca pe Dumnezeu printr-o jertfă. Unii cărturari l-au tradus „a ispăși”, dacă nu mă înșel. Numai că diateza…
– Lasă acum diateza, mergi la duhul textului. Litera ucide, să ții minte asta. Tu însă ai prins o conotație importantă a verbului: jertfa. Acum înțelegi ce a cerut vameșul? Nu atât milă, cât răscumpărare și ispășire: „Doamne, ispășește pentru mine, păcătosul.” De aceea…
– Știu! De aceea ai spus că s-a dus îndreptat la casa sa. Pentru că jertfa ta, Învățătorule, îl va face drept.
– În sfârșit, m-ai întrerupt și tu când trebuie.
– Cred că m-am dumirit. Dacă acuma m-ar întreba cineva ce s-a întâmplat în această dimineață la Templu, aș ști ce să-i spun. Un vameș și un fariseu au intrat să se roage. Fariseul e un om bun, dar se crede drept – aici e greșeala sa. Se laudă cu faptele bune, dar împlinirea acestora nu este vreun merit, ci o datorie omenească. Însă greșeala sa cea mai mare este că nu cere dreptatea de la Dumnezeu. El crede că deja o posedă. Nu cere jertfa ispășitoare, răscumpărarea, crucea. În vremea asta, vameșul se căiește. El știe că e un om rău, că nimic nu-l mai poate salva decât o jertfă care să-i răscumpere toate datoriile și pe care o cere de la Dumnezeu: „fii ispășitorul meu prin jertfă”, asta se înțelege din cuvintele sale. Vameșul nu-i un om bun, dar crucea îl va face un om drept. Așa e, Învățătorule?
– Pe-aproape, zâmbi el. Ai uitat însă ceva. „Plata păcatului este moartea.” Acesta e singurul lucru drept pe care l-a spus astăzi fariseul în rugăciunea sa. Însă nu moartea păcătosului, ci, de-acum înainte, moartea Fiului Omului pentru toți păcătoșii.
Când a spus aceste cuvinte, mi s-a părut că-i tremura glasul. Atunci m-am aruncat la picioarele lui:
– Doamne, te rog să plătești și datoriile mele, așa cum și eu voi ierta datornicilor mei! Vameșul nu-mi mai datorează nimic. Nimeni nu-mi mai datorează nimic, pentru că tu ai răscumpărat totul. Sunt și eu în tine un om îndreptat!
Învățătorul mă privi cu dragoste.
– Acum, zise el, tot ce-ți mai rămâne de făcut este să fii și un om bun.
[Din păcate, continuarea s-a pierdut; după unele surse, se pare că ucenicul îl mai întreba ceva pe Învățător.]
JURNAℓ SCOȚIAN 