În fiecare an recitesc în săptămâna Patimilor poemul lui Rilke, „Muntele Măslinilor”, în traducerea lui Al. Philippide. În noaptea care cade peste Grădina Ghetsimani ucenicii dorm duși, în timp ce Iisus rămâne să înfrunte singur apropierea înfricoșătoare a morții. Pentru cine n-a înțeles omenitatea deplină a lui Iisus, poezia lui Rilke se învecinează cu erezia. Iisus pare că se îndoiește nu doar de misiunea sa, dar până și de existența lui Dumnezeu („De ce vrei Tu să spun că ești când, iată, / eu însumi nu te mai găsesc?”). Noi știm însă că aceste gânduri împinse la paroxism de îndrăzneala poetului nu sunt decât anticiparea cutremurătorului strigăt de pe cruce: Eli, eli, lama sabahtani, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46).
Un alt amănunt însă mi-a atras atenția în mod special în poemul lui Rilke. Continue reading
JURNAℓ SCOȚIAN 