Noaptea din Grădina Ghetsimani. Chiar să fi fost pe undeva un înger, Iisus nu l-a văzut

În fiecare an, în săptămâna Patimilor, recitesc poemul lui Rilke, „Muntele Măslinilor”, în traducerea lui Al. Philippide. În noaptea care cade peste Grădina Ghetsimani până și cei mai apropiați ucenici adorm, în timp ce Iisus rămâne să înfrunte singur apropierea înfricoșătoare a morții. Poemul lui Rilke e atât de cutremurător încât celor care nu au meditat îndestul la singurătatea omenească a lui Iisus, la părăsirea totală pe care a resimțit-o înaintea morții, li s-ar putea părea că se învecinează cu erezia. Iisus pare că se îndoiește până și de existența lui Dumnezeu-Tatăl, dar gândurile pe care i le atribuie cu îndrăzneală poetul nu sunt decât ecoul strigătului de pe cruce: Eli, eli, lama sabahtani, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46).

Un alt amănunt însă mi-a atras atenția în mod deosebit în poemul lui Rilke. Evanghelia după Luca spune că un înger a fost trimis din Cer pentru a-l întări pe Iisus în timpul rugăciunii sale din Grădina Ghetsimani: „Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-l întărea” (22,43). Nicio altă Evanghelie nu mai menționează acest episod și, într-un fel, prezența văzută a îngerului („s-a arătat Lui”) aduce un element supra-natural care nu-și are locul în drama atât de pământească a înfruntării morții. Nu în acest moment. Prezența reconfortantă a îngerului  pare a diminua cumva din intensitatea zguduirii sufletești prin care trecea Mântuitorul în acele clipe. Aproape că ne putem întreba: ce suferință mai este aceea mângâiată de îngeri? Rilke însă respinge acest episod:

„S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline… / De ce un înger? Noaptea a venit. / Nepăsătoare, crengile foșneau. / Discipolii prin somn se frământau. / De ce un înger? Noaptea a venit. // Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.”

Se pare că poetul are dreptate. În ediția critică Nestle-Aland a Noului Testament, versetul 43 din Luca e dat între paranteze, pentru că lipsește din cele mai vechi codice ale Scripturii (din secolele IV-V), fiind, probabil, o interpolare mai târzie. Cunoștea oare Rilke acest amănunt? Greu de crezut. Mai degrabă, poetul a înțeles foarte bine: noaptea din Grădina Ghetsimani nu a avut nimic „miraculos”. În fața morții, Iisus nu a fost privilegiat de prezența îngerilor: a stat ca un om singur înaintea morții sale. Omenitatea lui Hristos nu s-a amestecat nicio clipă cu dumnezeirea Sa, aceasta este dogma cel mai greu de înțeles a creștinismului. Iisus a suferit și a primit moartea ca și cum n-ar fi știut că este Fiul lui Dumnezeu. El a asumat deplin firea omenească, în toate limitele ei înaintea morții: teama, ezitarea („de este cu putință, treacă paharul acesta!”), singurătatea, sudoarea ca de sânge, durerea, agonia, disperarea, strigătul de pe cruce. Chiar să fi fost pe undeva un înger, Iisus nu l-a văzut.

„Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine.” – versul acesta rezumă tot ce este mai dureros în Patimile lui Iisus. Singurătatea lui Mesia nu se putea împărți cu nimeni.

N-a fost o noapte miraculoasă, nici eroică, ci una înfricoșată, agonică. Noaptea morții, în care până și cei mai buni prieteni dorm. Noaptea în care nici tatăl, nici mama nu te pot ajuta. Noaptea omenității depline a Mântuitorului lumii.

Muntele Măslinilor
de Rainer Maria Rilke
 
Pe sub frunzișul palid el pătrunse,
înfrânt și pal, printre măslini, pe munte;
și aplecându-și prăfuita frunte,
în mâna lui fierbinte și-o ascunse.
 
Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum și toți mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că ești când, iată,
eu însumi nu te mai găsesc?
 
Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
și nici în alții. Nu ești pe pământ.
Nu te mai pot găsi. Și singur sunt.
 
Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exiști. Ce grea rușine…
 
S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline…
De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foșneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.
 
Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopți în viață,
cu câini ce dorm și crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-așteaptă până iarăși se face dimineață.
 
Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
și pentru ei nu-s nopți miraculoase.
 
Pe-acei ce-și vor ei singuri pierzarea toți îi lasă,
și tații lor se leapădă de ei
și mamele îi izgonesc de-acasă.
 
(traducere de Al. Philippide)

 

 

Advertisements
This entry was posted in Erminii eretice. Bookmark the permalink.

43 Responses to Noaptea din Grădina Ghetsimani. Chiar să fi fost pe undeva un înger, Iisus nu l-a văzut

  1. anca mitrofan says:

    Doamne Isuse, iarta-ne! Iarta-ne ca suntem atat de straini de durerea Ta…iarta-ne ca nu primim asa cum se vine (poate ca nu o intelegem) jertfa Ta. Te rugam, iubeste-ne si mai acorda-ne o sansa, mereu si mereu. Te iubesc! sunt fericita ca stiu asta, o simt in clipitele cand mi se cutremura sufletul si sunt fericita ca, mai mult, Tu stii asta.

  2. anca mitrofan says:

    parinte, sunt 8 ani de cand numele Mantuitorulu nostru nu imi mai suna ca un noname in minte, acum stiu cine este cu adevarat. am cunoscut cine este Isus la protestanti dar asta-i alta poveste. (eu am ramas ortodoxa desi nu stiu mai nimic despre ortodoxie, incerc s-o inteleg si s-o practic, desi imi vine tare greu).
    in ultimii 8 ani am visat de doua ori ca vine Isus. de fiecare data eram disperata si mai ceream 5 minute ca sa ma pocaiesc. nu primeam raspuns, visul se sfarsea sau ma trezeam fara sa stiu ce-mi raspundea Isus, dar in sinea mea simteam ca parca nu mi se mai acorda o sansa, ca avusesem doar atata timp…
    zilele astea l-am visat iar pe Bunul Nostru Domn…L-am vazut…am fost atat de tematoare, atat de speriata ca iar a venit timpul si eu iar nu sunt pregatita, dar, spre sincera mea surprindere, mi-am auzit numele strigat. aveam voie sa ma duc la El. ce bucurie nespusa!
    ce credeti?

    • Ioan-Florin says:

      Ce cred? Sper că n-am să vă dezamăgesc, dar eu cred că nu Iisus vi s-a arătat în vise. Nu mai luați în seamă visele. Iisus se arată în aproapele nostru, nu în vise.

  3. c says:

    azi plâng.

  4. Mara M says:

    Totusi,eu cred,Rilke scria c-o pana de inger!

  5. mereu mi s-a părut că noi, ortodocșii, trecem prea rapid peste noaptea din gradina Ghetsimani, peste patimile și suferința Mântuitorului ca să ajungem mai repede la biruința Învierii. Că vedem prea mult divinitatea lui Hristos și prea puțin omenitatea Lui.
    Simetric, protestanții și catolicii, căzuți, de la Renaștere încoace, în erezia umanistă, văd prea mult omul și prea puțin transfigurarea lui Hristos cel înviat. Așa s-ar explica și poemul lui Rilke.
    Ar fi bine să fim mai cu luare aminte la suferințele lui Hristos, ca să le putem purta mai cu credință pe ale noastre.

    • Ioan-Florin says:

      – „Ar fi bine să fim mai cu luare aminte la suferințele lui Hristos”
      Suferințele lui Hristos le vedem cel mai bine în suferințele din jurul nostru. Cât ne mișcă acestea, tot atât ne-ar fi mișcat și pătimirile lui Iisus, dacă am fi fost acolo. Cât despre ce spui tu, Paul, că protestanții și catolicii „văd prea mult omul”, reproșul ar putea suna și invers: noi, ortodocșii, îl vedem „prea puțin”.

      • Gica says:

        Si parintele meu duhovnic zivce la fel ca noi ortodocsii trecem prea repede peste patimile lui Isus.

      • Ioana says:

        Eu cred că nu… Eu știu că noi cântăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând. Nu spunem Hristos a înviat călcând pe moarte, ca un Dumnezeu ce era, ci cu moartea pe moarte călcând. Nu știu dacă ar trebui să insistăm mai mult pe patimi, dar pe moarte sigur ar trebui. Că parcă la noi moartea e începutul, apoi vine învierea. Murim păcatului, murim nouă înșine și apoi înviem. De asemenea, eu cred că vedem Omul. De altfel, doar pe el îl vedem. Când vrem să-l cunoaștem pe Dumnezeu, la Om ne uităm. Unde în altă parte? Mereu spune lumea că noi ortodocșii suntem mai „optimiști” și insistăm pe înviere. Păi nu-i așa… Pe moarte și pe cruce „insistăm”, pentru moarte și cruce „lucrăm”. Învierea vine după și dacă „ne iese”. Și, mai ales, dacă vrea Dumnezeu. Moartea e a noastră, lupta noastră adevărată, Învierea e de la Dumnezeu.

  6. daniela says:

    Este atat de multa empatie in acest poem al sau! O lectura a scrierilor sale despre arta si literatura – eu am o editie italiana http://bompiani.rcslibri.corriere.it/libro/6152_tutti_gli_scritti_sull_arte_e_rilke_rainer.html – spune si mai mult despre ethos-ul sau. Este cel mai frumos articol din Saptamana Patimilor pe care l-am citit. Va sunt indatorata si va multumesc pentru aceste randuri potrivite.

  7. Malina Tudoroiu says:

    Multumesc mult pentru tot ce scrieti si cum scrieti. Aveti tot respectul meu.
    Sarbatori cu bine. Doamne-ajuta!

  8. paulsiladi says:

    Parinte, poemul lui Rilke este unul dintre cele mai puternice texte dintre cate am citit. Mi-am petrecut o dupa amiaza intreaga comparand traducerea lui Philippide cu originalul german si cu ce transpuneri englezesti am mai gasit pe net. A fost o sarbatoare. Trebuie sa recunosc insa ca varianta romaneasca, desi foarte buna, nu cred ca transmite mai mult de 70% din original…ceea ce insa e foarte bine. Efectul colateral a fost ca m-am decis (pentru a cata oara?) sa reiau studiul limbii eline. Hristos a inviat!

  9. admin says:

    Reblogged this on Taina Căsătoriei.

  10. Nicolae says:

    Buna seara parinte,

    citindu-va cuvintele din acest blog imi pare ca acest “jurnal scoţian”, tinde sa fie unul mai degraba “românesc”. Of… de ce calda şi mângăietoarea Limbă Română o fi zămislit cuvântul dor?… Un dor frumos…
    Sărbători întru pace si frumuseţe!

    Hristos a inviat!

    • Ioan-Florin says:

      Adevărat a înviat!
      E un jurnal „scoțian” pentru că trăiesc în Scoția, dar asta nu mă face mai puțin român, de aceea e și „românesc”.

  11. MariS says:

    Hristos a înviat!
    Frumos poemul lui Rilke despre singurătatea lui Iisus în grădina Ghetsimani, dar mă întreb dacă nu resimte Iisus aceeaşi singurătate şi acum, când mulţi suntem cu Doamne, Doamne pe buze şi, de fapt, nu-L urmăm? Îi preferăm tot pe farisei şi cărturari, iar cuvintele Domnului le neglijăm.
    Ne învrăjbim între noi, creştinii, dar spunem că o facem din ‘iubire’ de Dumnezeu? Poate că-L întristăm mai mult acum decât atunci. Nu cred că Mântuitorul aşteaptă mai mult slavă de la noi sau teorii sau doctrine, cât aşteaptă să ne vadă trăind ca fraţii, iubindu-ne şi ajutându-ne unii pe alţii, precum Însuşi ne-a arătat prin pilda Sa vie, în timpul petrecut printre noi acum 2000 de ani. A spălat picioarele până şi lui Iuda, a tămăduit fără discriminare pe oricine cerea ajutorul Său, a alinat suferinţele şi a oblojit rănile, l-a mântuit pe tâlhar. Nu a făcut teorie, e adevărat, că de teorii se ocupau alţii. Care alţii, tot pe baza teoriei L’au şi condamnat. Că de, Adevărul Viu nu se ‘plia’ pe doctrina lor.
    Iisus a venit să deschidă Cerul:
    51. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. (Ioan, 1.)

    iar alţii îl tot închideau, socotindu-se deţinători ai adevărului:
    52. Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedecat. (Luca 11.)

    13. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. (Matei 23.)

    Aceste avertismente ale Mântuitorului par a fi deja uitate ..
    Nu e cazul cu părintele Ioan-Florin. Bucurii vă doresc din toată inima, părinte, la întreaga familie!
    Şi celor ce citesc, la fel, cu pace, cu dragoste şi cu lumină de Sus!

    • Ioan-Florin says:

      Adevărat a înviat! Mulțumesc pentru urări, și eu vă doresc numai bine în lumina lui Hristos!
      P.S. „Aceste avertismente ale Mântuitorului par a fi deja uitate ..Nu e cazul cu…” – Pentru toată lumea e „cazul”, avertismentele nu exclud pe nimeni! 🙂

  12. Hristos a inviat! Binecuvantari si sarbatori luminoase!

  13. Mara M says:

    ADEVARAT A INVIAT!SARBATORI IN LUMINA SI PACE VA DORESC!

  14. Andreea B says:

    Hristos a inviat! Multe bucurii si impliniri:)

  15. saasever says:

    Hristos a inviat!

  16. Indignatius says:

    Din punct de vedere creştin, ceea ce scrieţi aici este o blasfemie/hulă (în Sinodiconul Ortodoxiei aveţi chiar o anatemă cadou de la Sfinţii Părinţi pentru ceea ce aţi scris). În privinţa ediţiilor UBS, puteţi să le aruncaţi la gunoi pe toate. Codex Sinaiticus are textul cu îngerul: http://codexsinaiticus.org/en/manuscript.aspx?book=35&chapter=22&lid=en&side=r&verse=43&zoomSlider=0
    Poate data viitoare cînd mai vorbiţi despre Sfînta Scriptură veţi căuta tîlcuiri de la Sfinţii Părinţi, iar nu părerile ereticilor, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele obştesc.

    Hristos a înviat!

    • Ioan-Florin says:

      Adevărat a înviat!
      „Indignatus”, limbajul pe care îl folosiți vă recomandă mai degrabă ca „indignus” 🙂 . Dacă am scris blasfemii, spuneți care e blasfemia, nu vă rezumați la înjurături și amenințări cu anateme. Uite, eu dacă vă spun că ați scris prostii, imediat vă și explic de ce:
      – Neste-Aland nu e o simplă „ediție USB”, e cea mai reputată ediție științifică a Noului Testament, ajunsă la a 28-a ediție. Din colectivul ei fac parte bibliști protestanți, catolici și ortodocși (Ioannes Karavidopoulos, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Atena). Așa că mai ușor cu „gunoiul”, dacă nu vreți să vă treziți în parabola cu mărgăritarele luate drept gunoi.
      – Acuma -, dacă vreți ca să ne dăm deștepți: Versetul Luca 22,43 lipsește complet din codicele cele mai vechi ale Bibliei: Vaticanus și Alexandrinus. Așadar, doi martori esențiali ai Bibliei spun că versetul lipsea. Pentru Codicele Sinaiticus, la care faceți trimiterea, și unde versetul din Luca apare cu culoare albastră, e bine să citiți regulile de transliterare, mai înainte de a vă da cu părerea. Le găsiți în secțiunea „The Transcription”. Acolo se precizează foarte clar: „Where a correction has been made, its presence is shown by blue text.” Codicele Sinaiticus a fost lucrat de 3 sau 4 copiști, urmați de corectura revizorilor. Copistul A (numit așa de echipa de savanți care a editat textul) a scris inițial versetul, care a fost șters de revizia ulterioară -, toate aceste explicații le găsiți pe site-ul la care faceți trimitere, dacă ați fi avut răbdare să le citiți. Ediția Nestle-Aland avertizează asupra acestei modificări în codicele Sinaitic, dar eu nu am mai stat să fac filologie biblică în articolul meu. Nu știam că va fi conspectat de savanți ca dvs.
      Cât despre Sfinții Părinți, ei se cer citiți și asimilați în duh, nu în repetări papagalicești despre care unii își închipuie că ar ține locul sufletului ortodox. Rilke nu e „eretic”, e un scriitor (catolic) pe care l-ar fi citit cu plăcere sfinții Grigore de Nyssa sau Vasile cel Mare.

      • Doamna Chiajna says:

        … momentul lăcrimării cu lacrimi de sânge nu era de frică înaintea morţii, pe care nici haiducii, spartanii, Socrate, sau alte milioane de oameni nu o au, iar Hristos nu era un fricos. … De aceea Îi era peste măsură de greu, nu chinurile fizice Îl făceau să tremure… Este absolut evident pentru noi, cititorii, că negaţi dumnezeomenirea Sa, participarea cu ambele firi şi ambele voinţe la tot ceea ce a trăit… Prin urmare dumneavoastră desfiinţaţi credinţa creştină… vă aflaţi sub anathemele bisericeşti, la fel ca Arie, Orighen, şi toţi cei asemenea lor.

        • Ioan-Florin says:

          „Orighen” ?! 🙂 Nu am să vă dau satisfacția de a vă vedea comentariul (lung și) inept publicat pe blogul meu. Deși nu-mi place să port polemici cu tot felul de voci anonime tupilate prin boscheții internetului, fac totuși o excepție și vă las numai câteva fragmente din comentariul dvs, cât să vă demonstrez că, în legătură cu Ghetsimani și firile divină și umană ale lui Hristos, nu ați înțeles nici poemul lui Rilke, dar nu i-ați citit nici pe Părinți Bisericii, – însă vă place să faceți impresie referindu-vă la ei.
          La subiect. Faptul că am spus că Hristos a resimțit frica de moarte nu e totuna cu „a fi fricos”. (Fricos, de pildă, sunteți dvs. care vă ascundeți opiniile sub nick-name, pentru că nu aveți curajul lor.) Frica de moarte, durerea sunt numite de Părinții Bisericii „afecte ireproșabile” – adică pe care omul le poartă în firea sa în mod natural după cădere – și pe care le-a avut și Hristos, asumându-și complet firea umană:
          1) Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol 3, p. 14) : „Așa se explică și apariția afectelor conforme cu firea, după căderea în păcat a omului. Aceste afecte sunt: pofta de mancare și plăcere de ea, frica de durere și de moarte… Până sunt ținute în frâul rațiunii, limitându-se la ceea ce e necesar existenței trupului, aceste afecte sunt ireproșabile. Dar când sunt satisfăcute cu exagerare, ele devin patimi păcătoase.” (p. 14) „Hristos n-a avut în firea omenească ce-a luat-o patimile condamnabile, dar a avut afectele conforme cu firea.” (p. 16)
          2) Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica: „Hristos a asumat într-adevăr omul în totalitatea sa, sufletul rațional, ca și trupul, trăsăturile firii omenești, afectele firii cele naturale…”
          Așa că mai lăsați anatemele și mai puneți mâna pe carte, dacă vreți să dați sfaturi. La revedere!

          • Rodica Chiajna says:

            Anathemele nu le-am dat eu, cucernice, ci Sfinţii. Eu doar m-am îngrijorat pentru sufletul dumitale, dar dragoste cu de-a sila nu se poate: apăraţi-vă ereziile dacă mântuirea nu vă place.
            Discursul vă e iraţional, lipsit de evlavie şi de consecvenţă cu Predania, dar acestea sunt trăsăturile multora dintre clericii de azi care au căzut în cea de a treia ispită. Văd, din ce debitaţi către Indignatius, că nu are rost să mai menţionez nici tâlcuirile Sfinţilor, nici Scriptura, căci pe dumneavoastră nu vă interesează acestea, nici Adevărul, ci epatările şi adulaţia propriei minţi, Dumnezeu să vă ierte.
            Foarte probabil că mă veţi cenzura şi acum, dar Dumnezeu vede toate, părinte, şi vă vede şi gândul semeţ, şi inima îndărătnică, şi ura faţă de cei ce apără credinţa cea drept-slăvitoare.
            Afirmaţiile de mai jos vă plasează în mod evident în categoria kakodocşilor:
            “Nici în cele mai adânci pagini de hermeneutică biblică, singurătatea lui Iisus din Grădina Ghetsimani nu și-a găsit o înțelegere teologică mai profundă.” – aţi uitat că Sfinţii vor judeca lumea.
            “Iisus pare că se îndoiește până și de existența lui Dumnezeu-Tatăl” – no comment!

            Iisus Domnul să facă milă cu dvs.

          • Ioan-Florin says:

            „Foarte probabil că mă veţi cenzura şi acum”
            – Nu vă voi cenzura „și acum”, pentru că, observ, v-ați găsit o adresare ceva mai politicoasă. Apreciez. Nu mă deranjează criticile, dar sunt sensibil la tonul și la termenii folosiți.
            „Afirmaţiile de mai jos vă plasează în mod evident în categoria kakodocşilor”
            – „Evidentă” e numai înțelegerea dvs. îngustă. Un comentariu literar e o invitație la reflecție („Se pare că Rilke” etc., „Iisus pare că” etc.), la analiză, nu o sentință. Eu m-am referit în textul meu la curajul pe față de a exprima singurătatea Mântuitorului prin mijloace artistice, omenești, ecoul celei mai profunde înțelegeri teologice a acestui subiect. Nicio secundă nu îi înlocuiesc pe Sfinții Părinți cu Rilke, am vrut doar să arăt cum Rilke a exprimat prin mijloace poetice ceea ce Părinții spun într-un limbaj teologic (i.e. „afecte ireproșabile”, „conformitate cu firea”, enipostaziere etc.). Asta e tot, relaxați-vă.
            „apăraţi-vă ereziile”
            – Mi-ați spus și în primul mesaj că am scris „blasfemii” și v-am cerut să îmi arătați ce blasfemie am comis. N-ați făcut-o. Acuma mă acuzați de „erezii”. Ce erezie am comis? Concret, articole de lege, nu impresiile dvs., doamnă judecător.
            „ura faţă de cei ce apără credinţa cea drept-slăvitoare”
            – Dacă aveam „ură”, nu publicam comentariile lui Indignatus, nici pe acesta al dvs. Nu am nicio ură în credința mea, de aceea pot să-i iubesc și pe Sfinții Părinți, și pe Rilke, dar recunosc că sunt intolerant cu bigotismul și autosuficiența „pravoslavnică” ale unor ca dvs. – de aici vine tonul meu mai apăsat. Însă ură iradiază cu adevărat comentarii de genul celora pe care le faceți dvs., sub masca „milei” și a „îngrijorării” față de sufletul meu. Vă compătimesc: trăiți credința ca o povară, în loc să vă bucurați de ea. Încă e atâta frumusețe în jur, dar ochii voștri văd doar blesteme și erezii.

            Observ însă că n-ați avut de comentat nimic la răspunsul meu precedent. Ați dat cu bâta în baltă, dar vă prefaceți că n-ați văzut și schimbați subiectul. Tactică veche pe bloguri, dar nici eu nu-s de azi, de ieri.

      • Indignatus says:

        Şi totuşi, n-aţi găsit anatema aceea din Sinodicon? Merită să o căutaţi, e de folos.

        Nu e cine ştie ce savantlîc să dai de cîteva ori click ca să găseşti fila unde e textul cu pricina în Codex Sinaiticus. Dar e de folos o osteneală de felul acesta pentru a pricepe cîte ceva din istoria textului Scripturii.

        Cele două versete care lipsesc din toate ediţiile UBS sînt prezente la Sfîntul Epifanie de Salamina în Ancoratus şi în Panarion, dar şi la Sfîntul Ioan Gură de Aur, în Tîlcuirea la Matei – aceste trei lucrări fiind din a doua jumătate a secolului IV. Al doilea verset e citat în clar de Sfîntul Iustin Filosoful şi de Sfîntul Irineu de Lyon, în secolul II. Şi dacă acesta le era cunoscut, primul, cu îngerul, credeţi că nu? Tot de acest al doilea verset, care aminteşte de lacrimile ca de sînge, pomeneşte şi Tertullian, la începutul sec. III. Contemporanul său, Sfîntul Ippolit Romanul, dar şi Sfîntul Dionisie al Alexandriei pomenesc în clar despre îngerul de la Luca 22,43. Dacă vreţi, vă dau trimiterile exacte la fiecare din aceşti Părinţi ai Bisericii.

        De asemenea, cele două versete de la Luca sînt prezente în absolut toate manuscrisele latine existente, atît în Vetus Latina, cît şi în Vulgata ieronimiană. Unul dintre manuscrise, Codex Vercellensis, este contemporan cu Sinaiticus.

        Revenind la Sinaiticus, în acesta textul celor două versete este original, nu adăugat de copişti, pentru că e aceeaşi mînă pe toată fila. Nu interesează părerile giganţilor şi infailibililor specialişti UBS dacă e limpede că lipsa celor două versete ar produce o gaură destul de considerabilă pe coloana a treia din fila la care v-am dat linkul. Aşadar nu a fost şters, nici adăugat, ci textul e acolo de la începutul secolului IV. Vă mai dau un link, pentru edificare, la 40 de megapixeli: http://www.bl.uk/manuscripts/Viewer.aspx?ref=add_ms_43725_f244v. E aceeaşi mînă pe toată fila.

        Dacă nu ar fi existat aceste două versete, 43 şi 44 în Vetus Latina, tradusă în secolul II probabil în Roma, probabil de pe manuscrisele apostolice, cu siguranţă ar fi fost vreun manuscris latin pe undeva cu cele două versete lipsă.

        Ereticul Sever din Antiohia, interesat de criticismul biblic, spune pe la anul 520 în scrisoarea sa cu numărul 100 că cele două versete din Evanghelia după Luca (22,43-44) lipsesc în toate manuscrisele Scripturii folosite în Alexandria, pe cîtă vreme nici unul din cele existente în Antiohia nu prezenta această lipsă.

        Dacă v-aţi fi informat, aţi fi aflat că, spre diferenţă de textul scripturistic folosit pe cuprinsul geografiei creştine, manuscrisele alexandrine sînt de la distanţă cele mai atipice. Din păcate pentru noi, cele mai vechi manuscrise păstrate – papiruşii – provin din Egipt, adică exact din această zonă atipică. Clima egipteană a permis păstrarea lor pînă în vremurile moderne, ceea ce nu s-a întîmplat şi în restul lumii creştine. Şi dacă Westcott şi Hort au avut pe la 1881 nefericita idee de a produce un text nou-testamentar bazat pe manuscrisele egiptene, în dauna textului Bisericii Ortodoxe, iar actualul text UBS nu diferă decît cu foarte puţin de propunerea celor doi, cel încă o dată înşelat sînteţi prea-cucernicia voastră. De aceea v-am recomandat aruncarea la coş a ediţiei UBS, în oricare din cele 28 de variante ale sale. Spre folosul şi mîntuirea tuturor, întoarceţi-vă la textul Bisericii Ortodoxe, cel de pe care citiţi la sfintele slujbe. Vedeţi că are un original grecesc, editat de Antoniadis în 1904. Se găseşte pe internet, gratis.

        Iată ce scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur:

        Hristos S-a rugat cu stăruinţă, ca să nu pară că rugăciunea Lui e o făţărie. Sudoarea Îi curgea din aceeaşi pricină, dar şi pentru ca să nu spună ereticii că agonia sufletului Său era prefăcătorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picăturile de sînge; din pricina aceasta s-a arătat un înger întărindu-L; din pricina aceasta, atîtea nenumărate dovezi de frică, ca să nu spună nimeni că sînt plăsmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta şi rugăciunea Lui stăruitoare. Prin cuvintele: “Dacă e cu putinţă să treacă” a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: “Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţîndu-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar cînd firea noastră ne trage în altă parte.

        Acum că ştiţi ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, cred că sunteţi dator să le cereţi scuze celor pe care i-aţi rătăcit cu exegeza lui Rilke şi cu părerile minţii prea-cucerniciei voastre. Iar de nu, are cine să vă judece, şi aici, şi dincolo.

        • Ioan-Florin says:

          Indignatus. De judecata de dincolo mă tem, dar de judecățile dvs mă amuz. Am să vă răspund pe scurt, mai mult pentru cititorii care asistă la această partidă – căci știu că pe dvs vă interesează mai mult (sancta simplicitas!) „anatemele” pentru îndrăzneala mea de a-l fi citat și comentat pe „ereticul” Rilke. Așadar:
          1) Problema manuscriselor biblice:
          – Versetul 22,43 din Luca (prezența îngerului) lipsește din cei mai vechi papiri ai Evangheliei (secolul 3);
          Lipsește din două dintre cele mai vechi codice ale Bibliei: Alexandrinus și Vaticanus.
          Lipsește din cea mai veche traducere siriacă (palimpsestul sinaitic din secolul 4), făcută direct din greacă;
          Lipsește din cele mai vechi traduceri copte, făcute direct din greacă;
          Lipsește chiar și din codice reprezentative ale tradiției bizantine (Petropolitanus);
          – Prezența sa în Sinaiticus (ultimul mare codice uncial al Bibliei din primele secole) este, cum am arătat și în răspunsul meu anterior, controversată: versetul a fost, rând pe rând, de-a lungul timpului, scris, tăiat și iar rescris. Mai precis: în secolul 5, Codicele Sinaitic nu conținea versetul Luca 22,43: corectorul Codicelui îl eliminase, ca fiind neautentic. Abia în secolul 7 versetul a fost introdus de un alt corector, care a luat probabil ca model textele antiohiene sau din familia latină. De aceea, editorii moderni ai Codicelui (la care dvs însuși faceți trimitere, deși sunt din aceeași școală de savanți pe care îi înjurați) îl transcriu cu caractere albastre, pentru a marca nesiguranța versetului. Nu stau să mai pierd timpul – despre toate acestea, citiți Kurt-Aland, The Text of the New Testament: An Introduction to the Critical Editions and to the Theory and Practice of Modern Textual Criticism, 1991.
          – Unde este însă bine atestat versetul 22,43?! În așa-numitul „western text-type”, adică texte biblice care reflectă tradiția latină vestică: Itala, Vulgata, codicele Laudianus bilingv latin-grec, codicele Vercellensis, codicele Bezae etc. Faptul că versetul 22,43 e atestat, în primele secole, DOAR într-o familie latină de martori ai Bibliei întărește ipoteza neautenticității sale. El apare în această tradiție ca un adaos pietist. Dar martorii principali ai Evangheliei sunt cei grecești, nu latini – Evanghelia s-a scris în greacă.
          – Unde mai apare masiv versetul 22,43? În așa-numitele familii de manuscrise f1 și f13, târzii, din secolele 12-15 – la distanță de 1000 de ani de papirii și codicele care NU atestă acest verset.
          2) Problema versetului la Sfinții Părinți:
          Mai întâi o chestiune filologică de ordin general: Cele mai vechi manuscrise ale Sf Părinți care ni se păstrează astăzi sunt cu 200-300 de ani mai recente decât cele mai vechi codice biblice. Așadar, codicele și manuscrisele biblice sunt martori mai vechi (și deci mai autentici) ai Bibliei. În aceste manuscrise ale Părinților există, uneori, sute de interpolări, de aceea aceeași savanți, pe care dvs scuipați cu autosuficiența ignorantului, se străduiesc să stabilească ediții definitive, cât mai sigure, pe care le traduce și Biserica Ortodoxă. Acuma, la obiect:
          – Ce Părinți citați dvs? În primul rând Iustin Filosoful, Irineu, Ippolit Romanul, Tertullian – așadar Părinți latini. Or tocmai v-am spus mai sus că versetul Luca 22.43 e atestat masiv în familia latină de martori ai Evangheliei, așa că e de înțeles citarea sa la acești Părinți. Dar mai fac aici o precizare. Eu vorbesc de versetul 43, iar dvs îmi aruncați praf în ochi cu versetul 44 (la care eu nu m-am referit, nici Rilke), cum că e citat de Iustin Filosoful și de Irineu. Mă întrebați cu candoare: „Şi dacă v. 44 le era cunoscut, primul, cu îngerul, credeţi că nu?” Așadar, dacă „cred” eu? Exegeza biblică, dragă Indignatule, nu se face pe ce credem sau nu, ci pe texte. Nu fiți ridicol cu astfel de argumente: „chiar credeți că”.
          – Nu e de mirare, așadar, că și alți Părinți latini au citat acest verset (Augustin, Ieronim), așa cum l-au citat și nestorienii (Theodor de Mopsuestia), pentru că se preta interpretării lor eretice.
          – În schimb, Origen, cel mai mare exeget GREC al Scripturii din Antichitate, nu recunoaște acest adaos.
          – Sfântul Ioan Gură de Aur. În mod ridicol, îmi aduceți ca argument tâlcuirea Sf Ioan Gură de Aur la… MATEI! – dar versetul respectiv, cu îngerul, NU APARE la Matei. El este în Matei o interpolare târzie, de aceea versetul nu apare nici astăzi în Evanghelia după Matei. Cum vă explicați că Ioan Gură de Aur comentează un verset inexistent în Matei? De fapt, nici nu-l comentează – este o amintire în trecere a sa, care poate fi o interpolare a unui copist, de vreme ce, repet, versetul nu exista în Matei.
          – Mai rămân, din ce citați dvs, sfinții Epifanie al Salaminei și Dionisie. Nu știu unde și în ce condiții citează ei Luca 22,43, dar, oricum, textele lor nu pot sta ca argument împotriva unei tradiției textuale biblice grecești uriașe. Ancoratus e păstrat prin traduceri târzii, iar Dionisie e cunoscut aproape numai prin citări la alți scriitori.

          Așadar, nu am de ce să cer scuze nimănui, decât, poate, cititorilor pe care i-am plictisit cu această polemică. Rilke rămâne în acest poem, „Muntele Măslinilor”, (ca în multe altele), un autor genial, care a înțeles profund, în spiritul Sfinților Părinți, singurătatea absolută a Mântuitorului, în grădina Ghetsimani. Dar, la urma urmei, eu nu am făcut aici teologie dogmatică -, am vrut doar să atrag atenția asupra unei hermeneutici poetice profunde. Îmi pare rău că atât gustul dvs literar, cât și înțelegerea Evangheliei nu depășesc nivelul anatemelor din Sinodiconul Ortodoxiei.

  17. Mara M says:

    Ingerul era in alt cer!Mai sus c-o treapta.A fost tot timpul acolo

  18. Adrian says:

    Am gasit tarziu blogul si mi-am umplut sufletul cu bucuria textelor dvs. Personal consider ca Rilke e, intr-adevar, un autor genial, care surprinde durerea Mantuitorului fara a stirbi din ‘prestigiul’ acestuia – vrednic de lauda nu e cel caruia nu-i este frica, acela e nebun sau exaltat, vrednic de lauda e cel care isi depaseste frica si face ce trebuie facut. Mantuitorul, in intelegerea mea limitata, asta face – poate refuza oricand paharul, poate evada oricand din acest scenariu ingrozitor, de care se teme, poate invoca oricand latura Lui divina, dar El renunta la armele Lui Dumnezeiesti si Se ridica la desavarsire CA OM, Se sacrifica in calitate de OM. Aici e pilda, aici e invatatura – OMUL se poate ridica, asta ne invata El. Aici e mantuirea. Stiam deja ca Dumnezeu poate depasi limitarile conditiei umane, stiam deja ca El e deasupra noastra, dar Mantuitorul ne arata ca si OMUL poate depasi limtarile umane, ca nu suntem condamnati la mocirla, si ne arata in cel mai frumos mod posibil, trecand El prin tot ce poate fi mai greu.

    Imi place mult si perspectiva lui Gala Galaction – In Gradina Ghetsemani. Nu e la fel de delicata, lupta interioara a Mantuitorului e descrisa cu trasaturi mai aspre de penel, dar e la fel de frumoasa, sau asa o vad eu.

  19. Mie imi spune gandul ca doar cei care au cunoscut suferinta cu adevarat simt si inteleg ce a scris Rilke …ceilalti fac analiza pe text.
    Nu-s de condamnat!

  20. Laria says:

    Parintev Florin,vav multumesc pentru ca va daruiti cu atita dragoste, bunul Dumnezu sa va binecuvinteze cu pace si bucurie in suflet. Hristos a-nviat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s