și încă ceva, despre alegeri și altfel de ungeri

a mai spus un neadevăr episcopul-vicar al Maramureșului, în intervenția nefericită a preasfinției sale cu „votați-l pe-al nostru”. A spus așa, împungând aerul cu degetul, ca să ne intre bine în cap: „Noi nu mai avem azi regi, capete încoronate.” Curat constituțional, dar nu e de-ajuns! Regele Mihai nu mai domnește peste popor și țară, asta e altceva, dar el rămâne, câtă vreme trăiește, „capul încoronat” al Bisericii, deocamdată ultimul în istoria ei, și „unsul Domnului” ca rege al românilor. Unsul Domnului, subliniez -, nu al constituției, nu al Miței Baston, nu al rivuluției de la Ploiești. Episcopul Maramureșului a uitat (sau nu știe) că regele Mihai a primit la 6 septembrie 1940, prin mâinile patriarhului Nicodim Munteanu, ungerea cu Sfântul și Marele Mir, ca rege al românilor (aceasta era formula liturgică, „regele românilor”, nu al României!). Această ungere nu i-a luat-o nimeni înapoi și nici nu i-o poate lua; este, cum se spune, indelebilă. Ea nu e nici temporară, nici condiționată sau „suspendată” de schimbările regimurilor politice (- o spune marele canonist bizantin Theodor Balsamon). Și, în fine, ungerea nu reprezenta o formalitate de investitură. Un rege astfel uns după rânduiala străveche a Bisericii Răsăritene devenea „episcopul din afară” (expresie consacrată de Constantin cel Mare), primind drepturile episcopului de a intra în Sfântul Altar prin ușile împărătești și de a lua cu mâinile sale Sfânta Împărtășanie. (Cum spunea cineva, „regele Mihai este ultimul mirean în viață de pe această planetă care mai are acest drept ortodox”.)

Spun toate acestea nu că aș fi monarhist, nu sînt, ci pentru că în Biserică nu putem sta împotriva propriei noastre rânduieli bisericești, după cum vin peste noi sau pleacă tancurile rusești. („orice împărăție care se dezbină în sine rămâne pustie”, este avertismentul Mântuitorului.) În Sfântul și Marele Mir suflă prezența Duhului Sfânt, nu vântul schimbărilor politice. Poporul poate fi republican, își poate alege într-o zi orice conducători dorește, e dreptul lui, dar „unsul Domnului” rămâne capul încoronat al Bisericii, chiar dacă sub această coroană nu s-ar mai găsi niciun supus.

pe scurt, acum că s-a încheiat

Mi-e rușine de cei care v-au spus din amvonul Bisericii să votați un hoț dovedit, doar pentru că e botezat ortodox și își face cruce cum trebuie. Îmi cer eu scuze pentru această rezumare imbecilă a Ortodoxiei. Dacă v-ar fi spus-o niște oameni proști, mi-ar fi fost doar milă, dar de vicleniile popești care îl iau ca martor pe Dumnezeu mi-e scârbă. Mi-a fost o silă cumplită să-l aud și să-l văd pe episcopul-vicar al Maramureșului poruncind preoților, cu aerele unui căprar fudul care împarte ordine unor trupeți, cum și pe cine să voteze („noi avem candidatul nostru”, „mergem încolonați”). Mi-a fost silă până la greață, să-l văd pe starețul unei mănăstiri, cu crucea în mână, la sfârșitul Liturghiei, chemând oamenii la votarea unui hoț -, căci ce altceva decât un hoț este un plagiator dovedit. Am murit de rușine să-mi văd Patriarhul punându-și preoții să-i cânte „Vrednic este” unui individ al cărui merit este că a mai zvârlit niște pomeni Bisericii, pentru a-și cumpăra bunăvoința ei. Mi-a fost rușine să văd parohii și mănăstiri primind până în ultimul ceas pomenile guvernului, în timp ce profesorii le-au refuzat cu demnitate. Îmi este silă de lăcomia celor care au făcut ca numele Bisericii mele să fie târât în scandaluri electorale și numit în bătaie de joc „corporația”. Așa să știți, că și mie îmi este silă și sînt revoltat, așa cum probabil sînteți și voi. Trebuia să v-o spun, ca să nu mă sufoc. Acuma, că ne-am eliberat, vă rog și vă spun ce am învățat și eu de la Sfinții Părinți, să nu vă smintiți de toate acestea și să rămâneți neclintiți în Biserică, unde toate acestea sînt trecătoare, dar frumusețea ei și credința și dragostea predate rămân în veac.