Vadim, ultimul scandal

Nu-mi amintesc ca Părintele Patriarh să fi trimis vreun mesaj de condoleanțe la moartea Monicăi Lovinescu. A făcut-o însă pentru detractorul ei, Corneliu Vadim Tudor, mediocrul poet de curte al Ceaușeștilor, unul dintre stâlpii oficinei securiste „Săptămâna” și fondatorul imundei publicații „România Mare”. Fără doar și poate, Patriarhul României are dreptul să regrete pe cine dorește, în timp ce nouă ne rămâne doar să luăm aminte, încă o dată, la adevărul amar al cuvintelor Ecleziastului: „Am văzut păcătoşi purtați în mare cinste la locul de odihnă, pe când cei ce lucraseră drept au fost izgoniţi de la locul cel sfânt şi au fost uitaţi în cetate. Şi aceasta este deşertăciune!”

„Domnul Corneliu Vadim Tudor va rămâne în memoria românilor”, spune Părintele Patriarh și nu mă îndoiesc de acest lucru. Câte spectre nu bântuie memoria popoarelor. Vadim Tudor va rămâne, într-adevăr, în memoria românilor ca însăși instituția calomniei: nimeni nu mai bălăcărea cu atâta talent și o matracucă, și un președinte de stat. Părintele Patriarh este un teolog eminent: nu se poate să fi uitat că numele diavolului este Calomniatorul. Ni se amintește însă că a fost „patriot”, și-a iubit țara. Dacă și-a iubit țara, i-a făcut un rău incomensurabil, intoxicând-o în anii 90 cu minciunile sale sfruntate, blufurile de tip securistic și instigările la linșaje pe stadioane. De douăzeci și cinci de ani, scandalul și demagogia patriotardă fac rezumatul întregului program „politic” al lui Vadim Tudor. Cine a trăit acele vremuri știe despre ce vorbesc, nu mai are nevoie de nicio prezentare a personajului.

Pe acest om, la moartea căruia poți spune cel mult „Dumnezeu să-l ierte”, Părintele Patriarh îl numește „om credincios”, „patriot”, „erudit” și „bun orator”. Cu alte cuvinte, un model, căci, nu-i așa, ce împerechere mai nimerită de calități personale ca în enumerarea Patriarhului. Să-l pomenim „cu recunoștință”, suntem îndemnați de Părintele Patriarh. Nu cu milă, nu cu iertare, nu uitându-i scandalurile, ci de-a dreptul cu recunoștința cuvenită celor mai buni dintre noi. Abia acesta este ultimul scandal: niciodată calomnia și demagogia nu au primit o apreciere postumă mai înaltă. Vadim Tudor poate fi mulțumit. Până și din morți ne dă cu tifla.

Dar lucrul cel mai de mirare este că Părintele Patriarh îl evocă pe răposatul Vadim Tudor ca „om credincios”. Când o asemenea apreciere vine de la cea mai înaltă instanță a Bisericii, ea nu mai este o formalitate de necrolog, ci înseamnă recunoașterea unei calități exemplare. Și spun că e de mirare, pentru că Vadim Tudor a fost detractorul nu doar al Monicăi Lovinescu și al atâtor personalități, ci inclusiv al… Părintelui Patriarh, pe care, în revistele sale, nu-l scotea din „Daniel Ciobotea”, „Ciobotevici”, „preanefericitul” etc. Iată, de pildă, dacă mai suportați, câteva inserturi, din „Tricolorul” și „România mare”, doar la o simplă răsfoire prin arhivele celor două gazete: „Daniel Ciobotea Îl vinde pe Isus Christos pentru 30 de arginţi”, „Pentru a scăpa, el, de anchetă, Patriarhul Daniel i-a cerut lui Klaus Iohannis să asmută DNA împotriva a 4 înalte feţe bisericeşti”, „Victor Ponta îl cumpără pe Patriarhul Daniel cu 5.000.000 de euro”, „Daniel Ciobotea tace mâlc și când e vorba de scandalurile de pedofilie şi pederastie din interiorul Bisericii”, „şantajat cu două dosare grele” etc. Printre calambururile preferate ale lui Vadim era și acesta: „Catedrala Mituirii Neamului”. Părintele Patriarh apreciază astăzi „pasiunea și spiritul dinamic” cu care răposatul își apăra „convingerile”, dar iată care erau, cu numai trei luni în urmă (!), convingerile lui Vadim Tudor în privința Patriarhului României: „DANIEL CIOBOTEA. La începutul anului 1990, el făcea parte dintre agitatorii aşa-zisei «elite» şi «societăţi civile», care cereau capul Patriarhului Teoctist. (…) N-au reuşit să-l dărâme pe bătrîn, dar i-au făcut viaţa grea. Daniel s-a ales cu o funcţie mare în ierarhia bisericească. În 2001, ca Mitropolit al Moldovei, a ţinut o prelegere la Strasbourg. Sala era pustie. (…) Mândria şi aroganţa merg mână-n mână în ţărişoara asta. În urmă cu câţiva ani, o colegă din Parlamentul European m-a vizitat în biroul meu de la Strasbourg, zicându-mi că Daniel ar avea vreo 200.000.000 de euro în bănci străine. Iar femeia are bune surse de informare în Serviciile Secrete. Eu nu zic că-i aşa, dar dacă vor ieşi la iveală dovezi concrete?” ș.a.m.d. („Oameni cărora nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas”, România Mare, 16/06/2015).

Vă cer iertare că am fost nevoit să reproduc mizeriile vadimiste de mai sus, dar numai așa se înțelege oroarea cu care mă întreb: acesta este „omul credincios” căruia Patriarhul României îi face astăzi necrologul? Sunt oare încurajați cititorii unor astfel de calomnii să accepte buna credință a autorului lor?

Mi se va spune, poate, că Părintele Patriarh e un om bun și i-a iertat lui Vadim toate păcatele. Cine știe, poate că Vadim s-a spovedit Părintelui Patriarh, ori poate s-au cunoscut mai bine, în alte împrejurări, și Preafericirea Sa vorbește despre „omul credincios” în cunoștință de cauză. Așa o fi. Însă fiii Bisericii nu au acces la astfel de taine. Lor le rămân, spre pomenirea „tribunului”, articolele sale din „Tricolorul” și „România mare”. Pamfletele obscene ale lui Alcibiade. „Muc și sfârc.” Inclusiv textele care conțin injuriile adresate Patriarhului României. Cu ce ochi să le citească acum, când însuși cel stigmatizat în ele îi asigură de credința autorului lor?

De aceea, dacă Părintele Patriarh ne încredințează că răposatul Vadim Tudor a fost un „om credincios”, poate că ar fi bine să precizeze, pentru cititorii lui Vadim, care anume dintre virtuțile credinței este de aflat în articolele sale. Ca să nu rămână loc de nicio confuzie.

Advertisements
This entry was posted in Bisericești. Bookmark the permalink.