S-a dus și Dorin după Luca Pițu, repejor, de parcă ar fi fost vorbiți. Dumnezeu să te odihnească, prietene. Îți sînt recunoscător pentru atâtea ore frumoase petrecute împreună în camera ta din Copou. M-ai încurajat de multe ori, mi-ai dat de mâncare, m-ai îmbrăcat când mi-a fost frig.
Când m-am mutat la Iași, prin 91, ca să mă fac ziarist la „Opinia studențească”, Dorin Spineanu a fost primul meu prieten. Că el avea generozitatea să se împrietenească și cu un vagabond într-o gară. În prima iarnă la Iași, eram un ziarist așa de pârlit că nu aveam bani de-un palton, iar Dorin, când m-a văzut tremurând într-un sacou de cârpă, mi-a făcut pe loc cadou o pufoaică strașnică, pe care spunea că o avea de la un fost pușcăriaș. Locuia în vremea aceea într-un apartament din Păcurari, unde ne întâlneam aproape seară de seară, cu Radu Părpăuță, Ducu Rugină și alții. Ne botezaserăm „Academia Gogol”, pentru că nu ne mai săturam să-l citim pe Gogol și-l declaraserăm maestrul nostru. Ne luaserăm din nuvelele sale diferite ranguri (eu, cel mai tânăr, eram „adevărat aspirant”) și ne adresam între noi cu „înălțimea voastră de neam înalt”.
Dorin a mai făcut un lucru bun pentru mine: mi-a aruncat la gunoi primele mele proze. I le dădusem să mi le publice în „Convorbiri”, dar după ce s-a uitat peste ele, le-a aruncat la coș. Mi-a spus că am început să scriu mai înainte să termin de citit. Mi-a rămas asta în cap: și acum când e să scriu ceva, mă întreb dacă am terminat de citit. Tot pe-atunci am citit și eu primele proze ale lui Dorin. De una îmi amintesc mereu, în diferite împrejurări: „Dacă răscolești mușuroiul”. Este povestea unui vagabond, parcă Petrică, vânzător de ziare vechi și flori fanate, purtătorul unei insigne cu chipul lui Francisc din Assissi, care își petrecea timpul urmărind ore în șir un mușuroi de furnici de la marginea unui orășel. Până în ziua când nu mai apare și este găsit mort, căzut peste mușuroiul său și mâncat de furnici.
Dar lui Dorin nu-i plăcea în Păcurari și visa să se mute undeva în Copou. Așa își dorea de mult, că parcă îl aud cum spunea: dau un apartament cu trei camere din Păcurari, pe jumătate de closet în Copou. Până la urmă s-a mutat într-o garsonieră drăguță, puțin mai sus de Universitate. Acolo au urmat alte întâlniri, cu Luca Pițu, care se mutase la Focșani și, când venea la Iași, trăgea la Dorin. Mă suna: a venit Luca, haide la seminar. Așa numeam serile noastre cu dom’ profesor: seminar. Luam o Fetească neagră (vinul nostru preferat, pentru că Luca nu bea) și mă înființam la ei, de unde nu mai plecam decât după miezul nopții (când venea Mihaela de la slujbă și plecam de rușine). Dom’ profesor ne spunea câte-n lună și-n stele, ne vorbea în limbi, uneori ne citea fragmente din tăieturi pe care le purta la el pentru cursuri, iar noi îl ascultam uimiți și mai spuneam și noi câte-o prostie. Era atât de liniștit Luca, poate obosit de drum, vorbea șoptit și așa se cobora o pace între noi, ca la o rugăciune de seară.
Acum am un sentiment atât de ciudat că am rămas ultimul martor al acelor seri, ultimul care mai știe cum au fost cuvintele, cum arătau chipurile, gustul vinului și trecerea orei. Ultimul martor al unei camere din Copou, deasupra căreia, în timp ce noi vorbeam, se învârteau nevăzut corbii, împărțindu-ne pe toți trei, ca în poezia lui Lenau: Den speisest du, den du, den ich.
JURNAℓ SCOȚIAN 