calea lui David

(continuarea și sfârșitul articolului de mai jos, „despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc”)

A patra cale de iertare a păcatelor este spovedania. Spuneam că, mai înainte de a ne fi fost lăsată de Iisus, după învierea sa (Ioan 20,21-23: „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”), spovedania a fost calea lui David. Despre asta și numai în legătură cu asta vreau să spun câteva cuvinte, pentru că altfel, despre spovedanie s-a scris mult. Nu vă gândiți că este anacronică o comparație cu David: în Biserică nu există timp; ceasul care va veni, „acum este”.

     David, – cine a mai fost ca el, alesul, binecuvântatul, profetul Domnului. Și totuși, după ce păcătuiește cu Batșeba, femeia lui Urie Hititul, și după ce-i trimite bărbatul la moarte, pe front, pentru a o putea lua de soție (2 Regi, cap. 11), David nu arată nicio remușcare.

     Lucrul acesta m-a umplut cel mai mult de uimire! Continue reading

despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc

 

Evangheliile ne arată mai multe feluri în care putem primi iertarea păcatelor, iar ultimul despre care am să vorbesc în acest text este spovedania.

     Dar mai întâi să amintesc ceva foarte important și pe care îl uităm adesea (sau unii nici nu-l știu) atunci când greșim lui Dumnezeu: indiferent de felul iertării pe care o primim, păcatele noastre nu sînt iertate, ci răscumpărate de Iisus. Nu sînt iertate, așa, dintr-un condei, în sensul trecerii lor cu vederea, pur și simplu, sau în virtutea unei bunăvoințe dumnezeiești care închide ochii și se face că n-a văzut, n-a auzit. Nu așa, ci ele au fost și sînt mereu răscumpărate de sângele jertfei lui Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii…”. Păcatele lumii (toate, nu pe alese și nu ale unor aleși) au fost ridicate și orice iertare a devenit o iertare în Hristos (Ef. 4,32). (Răscumpărarea – acesta este și sensul nenumăratelor jertfe pe care le prevedea Vechiul Legământ, nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de sângele taurilor și al mieilor și al turturelelor, ci pentru ca poporul ales să învețe că păcatul, ca și mântuirea, are un preț, iar acesta este sângele.)

     Prima cale prin care primim iertarea păcatelor este cea din rugăciunea Tatăl nostru: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Aici nu este vorba doar de o cerere a noastră sau de o așteptare care se poate împlini sau nu (adică nu îi cerem asta lui Dumnezeu și rămâne de văzut dacă așa vor sta lucrurile). În aceste cuvinte, în acest pact pe care-l facem cu Dumnezeu se află iertarea noastră efectivă, iar dacă mai era ceva neclar, Iisus ne lămurește încă o dată: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va vouă și Tatăl vostru cel Ceresc” (Mt 6,14).

     Pare calea cea mai simplă, dar vă spun că e cea mai grea. Eu mărturisesc că mă rog mereu să nu fiu încercat în așa fel, încât să trebuiască să iert pe cineva care mi-ar greși foarte mult. (Și mă gândesc cu multă tristețe la cei cărora le-am greșit foarte mult și – știu asta – nu mă pot ierta.) Pentru că, ce înseamnă, de fapt, să ierți pe cel care ți-a greșit? Desigur, nu să-i aprobi greșeala sau păcatul (acestea rămân condamnabile în categoriile moralei). Nu iertăm greșeala în sine, ci pe cel care ne-a greșit (și mă grăbesc să precizez: ai dreptul să ierți doar ce ți s-a greșit ție, nu ce s-a greșit altora!).

     Dar cum să ierți? Care e mecanica spirituală a iertării? Continue reading