despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc

 

Evangheliile ne arată mai multe feluri în care putem primi iertarea păcatelor, iar ultimul despre care am să vorbesc în acest text este spovedania.

     Dar mai întâi să amintesc ceva foarte important și pe care îl uităm adesea (sau unii nici nu-l știu) atunci când greșim lui Dumnezeu: indiferent de felul iertării pe care o primim, păcatele noastre nu sînt iertate, ci răscumpărate de Iisus. Nu sînt iertate, așa, dintr-un condei, în sensul trecerii lor cu vederea, pur și simplu, sau în virtutea unei bunăvoințe dumnezeiești care închide ochii și se face că n-a văzut, n-a auzit. Nu așa, ci ele au fost și sînt mereu răscumpărate de sângele jertfei lui Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii…”. Păcatele lumii (toate, nu pe alese și nu ale unor aleși) au fost ridicate și orice iertare a devenit o iertare în Hristos (Ef. 4,32). (Răscumpărarea – acesta este și sensul nenumăratelor jertfe pe care le prevedea Vechiul Legământ, nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de sângele taurilor și al mieilor și al turturelelor, ci pentru ca poporul ales să învețe că păcatul, ca și mântuirea, are un preț, iar acesta este sângele.)

     Prima cale prin care primim iertarea păcatelor este cea din rugăciunea Tatăl nostru: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Aici nu este vorba doar de o cerere a noastră sau de o așteptare care se poate împlini sau nu (adică nu îi cerem asta lui Dumnezeu și rămâne de văzut dacă așa vor sta lucrurile). În aceste cuvinte, în acest pact pe care-l facem cu Dumnezeu se află iertarea noastră efectivă, iar dacă mai era ceva neclar, Iisus ne lămurește încă o dată: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va vouă și Tatăl vostru cel Ceresc” (Mt 6,14).

     Pare calea cea mai simplă, dar vă spun că e cea mai grea. Eu mărturisesc că mă rog mereu să nu fiu încercat în așa fel, încât să trebuiască să iert pe cineva care mi-ar greși foarte mult. (Și mă gândesc cu multă tristețe la cei cărora le-am greșit foarte mult și – știu asta – nu mă pot ierta.) Pentru că, ce înseamnă, de fapt, să ierți pe cel care ți-a greșit? Desigur, nu să-i aprobi greșeala sau păcatul (acestea rămân condamnabile în categoriile moralei). Nu iertăm greșeala în sine, ci pe cel care ne-a greșit (și mă grăbesc să precizez: ai dreptul să ierți doar ce ți s-a greșit ție, nu ce s-a greșit altora!).

     Dar cum să ierți? Care e mecanica spirituală a iertării? Pentru mine, modelul iertării rămâne tatăl din parabola fiului risipitor.

     Tatăl nu blestemă în urma fiului plecat de acasă. (Nu-l osândi pe cel care ți-a greșit. Nu-ți cere nimeni să-l justifici, dar nu arunca asupra lui cuvinte grele.)

     Tatăl iese în calea fiului păcătos care se întoarce. (Nu aștepta pe cel care ți-a greșit să facă singur tot drumul înapoi. Dacă s-a pornit către tine, ieși în calea lui, pentru că povara lui e grea. Asta înseamnă, de fapt, să ierți mai înainte de a ți se cere iertare.)

     Odată iertarea cerută, tatăl își îmbrățișează fiul fără a-i mai ține cuvenita lecție de morală. (Celui care ți-a greșit și acum s-a întors să-ți ceară iertare nu-i mai amintești de greșeala lui. Nu-i mai scoți ochii, nu-i mai ceri socoteală. Dacă s-a întors pentru a-ți cere iertare, înseamnă că a înțeles unde a greșit și a învățat lecția.)

     Tatăl nu se plânge de nimic fiului său și nu vorbește despre suferințele lui. (Nu te plânge de neajunsurile pe care ți le-a făcut cel care acum îți cere iertare. Nu pune în sufletul lui remușcări suplimentare.)

     Fiul este îmbrăcat cu haina lui „cea dintâi” (exact așa spune Evanghelia!) și primit în casă cu toată cinstea. (Cel care ți-a cerut iertare devine omul de dinainte de a-ți greși. Dacă l-ai primit în casă, nu-l trimite la coada mesei, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-ți mai aminti cât necaz ți-a făcut, ci silește-te să-l vezi ca pe omul dintâi.)

     În sfârșit, tatăl ia apărarea fiului păcătos în fața fratelui său, care îl acuză. (Nu-l bârfi pe cel care ți-a greșit, nu-l expune judecății altora pe cel care s-a întors să-ți ceară iertare.)

     Chiar acum, când scriu aceste lucruri, în care cred cu toată tăria și la care iau aminte, știu totuși că nu am putut niciodată să fac așa până la capăt și nu aș vrea ca Dumnezeu să mă ierte „precum și noi iertăm greșiților noștri”. Aș vrea să mă ierte așa cum tatăl l-a iertat pe fiul risipitor. Și așa aș vrea să fiu iertat de toți cei cărora le greșesc.

     A doua cale prin care putem primi iertarea păcatelor este modelul femeii păcătoase, care șterge cu lacrimi și cu părul capului ei picioarele lui Iisus, auzind de la acesta: „Iertate sînt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7,47). Și ce-a iubit ea, femeia aceasta păcătoasă? Firește, l-a iubit pe Domnul, nu pasiunile ei. (De altfel, ideea că păcătoșii își iubesc patimile poate fi închipuită eventual de cei care nu cunosc bine păcatul și se gândesc doar la dulceața lui, dar marii păcătoși știu cât de chinuitoare sînt patimile, în care nu mai este nicio dulceață, ci doar sfâșiere, zbucium și dorință de moarte.)

     E o femeie a străzii, vine din stradă, în casa unde Iisus a fost chemat la masă, nu-și deschide gura, nu spune un cuvânt, nu este întrebată, ca alții, „Crezi tu în mine?”, nu este întrebată nici măcar „Ce vrei de la mine?”, doar stă în tăcere la picioarele lui Iisus și le udă cu lacrimile ei și le șterge cu părul capului ei și le unge cu mir, iar la sfârșit Domnul îi spune: „Credința ta te-a mântuit”. Credința ei?! Dar singura ei credință, tot ce știe ea despre Dumnezeu, nu pentru că ar fi învățat-o cineva, ci pentru că o simte în sufletul ei („simțind dumnezeirea ta”, spune cântarea din Săptămâna Mare), este aceasta: că Dumnezeu este iubire, iar ea este o păcătoasă. Femeia păcătoasă este conștiința dragostei infinite a lui Dumnezeu. Să te simți mereu ca un datornic iertat de o datorie uriașă, pe care Cineva tocmai a plătit-o cu sângele său, aceasta este calea femeii păcătoase.

     A treia cale este cea a prietenilor care te poartă înaintea lui Iisus. Patru bărbați fac un drum lung și obositor, purtându-l pe o targă pe tovarășul lor neputincios, paralizat, pentru a-l aduce înaintea lui Iisus, ca să fie vindecat (Matei 9). Dar casa unde se află acesta este înconjurată de mulțimile de oameni și atunci, ei se urcă pe acoperiș, desfac cărămizile și, prin spărtură, coboară înaintea lui Hristos cu bolnavul lor. Asupra momentului care urmează se pun de acord toți cei trei evangheliști sinoptici care povestesc întâmplarea: „Văzând credința lor, Iisus a spus paraliticului: Iertate sînt păcatele tale!”

     Două lucruri extraordinare se petrec aici. Mai întâi, faptul că patru oameni fac un drum greu până la Iisus, fără a cere nimic pentru ei. Poate aveau și ei (sigur aveau) necazurile lor, durerile lor, dar ei nu vorbesc despre asta. Ei fac acest drum doar ca să-și salveze prietenul. Al doilea lucru care se întâmplă este că nu știm nimic despre paralitic: care e povestea lui, ce fel de om este, ce credință are (poate nici nu mai credea în vindecarea lui!). Dar aceste lucruri nu mai contează acum: credința prietenilor lui este de ajuns ca el să primească iertarea păcatelor.

     Nu mai contează cine ești, cât de păcătos ești: dacă ai asemenea prieteni, care să facă acest drum lung purtându-te pe umerii lor, dacă pentru ei însemnezi atât de mult încât, odată ajunși înaintea lui Iisus, ei nu vor cere nimic pentru dânșii, ci totul numai pentru tine, dacă este posibil să fii tu inspiratorul unei asemenea povești de dragoste și devotament, atunci credința lor are puterea să te mântuiască și pe tine.

     Dar eu, paraliticul de mine, nu am patru asemenea prieteni (iar asta spune totul despre mine).

     A patra cale spre iertarea păcatelor este spovedania. Mai înainte de a ne fi fost lăsată de Iisus, după învierea sa (Ioan 20,21-23), ea a fost calea lui David și am să spun câteva lucruri despre asta. David, cine a mai fost ca David, alesul Domnului, binecuvântatul lui, profetul lui? Și totuși, după ce păcătuiește cu Batșeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Hititul, și după ce-i trimite bărbatul la moarte (2 Regi, cap. 11), nu simte nicio remușcare.

     Dar pentru că, observ, textul meu este deja prea lung, am să continui zilele următoare.

(continuarea, aici: https://ioanflorin.wordpress.com/2016/03/25/calea-lui-david/)

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

36 Responses to despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc

  1. Elena says:

    “Nu așa, ci ele au fost și sînt mereu răscumpărate de sângele jertfei lui Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii…”. Păcatele lumii (toate, nu pe alese și nu ale unor aleși) au fost ridicate și orice iertare a devenit o iertare în Hristos (Ef. 4,32).”

    Parinte, imi iertati ignoranta. Eu nu inteleg de ce a fost nevoie de o jertfa pentru a fi iertati de pacatele noastre si inca de jertfa unui Om nevinovat. Nu suntem fiecare raspunzatori pentru faptele noastre? Si nu putea Dumnezeu sa ne ierte si fara sa fie nevoie de aceasta jertfa, numai in urma caintei noastre? Si daca oamenii din vremea aceea nu L.ar fi rastignit pe Iisus, atunci nu am mai fi putut fi astazi mantuiti? Inseamna ca au si ei un merit, din moment ce era prevazut in planul lui Dumnezeu ca Fiul Lui sa fie rastignit. Ideea de jertfa pentru impacare imi pare mai mult potrivita pentru popoarele pagane care isi jertfeau copiii de frica zeilor maniosi.

    • Ioan-Florin says:

      Elena, dar dacă cineva îți greșește mult, iar tu îl ierți – oare aceasta nu este o jertfă a ta? Dacă tu îl primești înapoi pe cel care a plecat de la tine, care ți-a întors spatele, care te-a umilit, care te-a disprețuit, care te-a mințit și te-a furat, dacă tu – spun – îți înghiți toate lacrimile și umilințele și dezamăgirile și îl primești la tine așa cum era la început, oare asta nu este o jertfă? Acesta este sensul jertfei de care vorbesc. O jertfă de sânge, da, pentru tot sângele vărsat și care se cerea răzbunat. Dumnezeu a greșit că ne-a făcut, Elena, dar și-a răscumpărat greșeala asta prin moartea Fiului său care s-a făcut ca unul dintre noi.
      da, cei care l-au răstignit au și ei un merit, așa este! Au meritul că ne-au arătat ce am ajuns, unde am ajuns.

      • Sico says:

        “Dumnezeu a greșit că ne-a făcut, Elena, dar și-a răscumpărat greșeala asta prin moartea Fiului său care s-a făcut ca unul dintre noi.” . Wow !!! Nu m-as fi gandit ca Dumnezeu a gresit cand ne-a facut.

        • Ioan-Florin says:

          Am zis-o la supărare 🙂 . Dar n-am zis de la mine. Biblia, Geneza 1,6: „I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut omul pe pământ”.

          • mathushalem says:

            Am descoperit si eu acest pasaj in Biblie…si m-am mirat foarte ! Cum adica i-a parut rau ??? Oare nu sunt la El toate destinele, toata cunosterea, toata intelepciunea ? Nu se spune “numai Tu singur esti fara de pacat” deci fara de greseala ? Putem sa ne intrebam daca a gresit atunci, oare este singura Lui greseala ? Si va fi unica sau repetabila dar in alt mod ? Si daca pana si Dumnezeu greseste ce ne mai ramane noua de facut ? Cum poate cineva sa scrie despre sentimentele si simtamintele lui Dumnezeu, sa se transpuna in “pielea” Lui ??? Oare este ingaduit omului sa vorbeasca despre ceea ce nu are de unde cunoaste ?

          • Ioan-Florin says:

            „toată cunoașterea”, da, dar nu ca a unui sfinx de piatră, impasibil, lipsit de orice emoție, de trăire afectivă. Altfel cum ar putea fi iubire? Da!! Biblia ne arată un Dumnezeu „încercat” de sentimente umane (oare nu sîntem noi „chipul” lui?) : mânie, bucurie, dragoste, gelozie (!! – da, repetă adesea „eu sînt un Dumnezeu gelos”), milă etc.
            Este un Dumnezeu empatic. Acesta este, de fapt, felul simplu al Scripturii de a ne face înțeles un Dumnezeu-Persoană (nu „persoană” cu trup omenesc, ci persoană ca experiență vie, empatică)
            Dar asta, că ar spune „m-am căit”, nu înseamnă vreun păcat în el, vreun cusur, vreo lipsă a înțelepciunii. Arată un Dumnezeu care răspunde în fiecare secundă la acțiunile noastre, care intră în jocul judecăților noastre, pentru a ni se face înțeles. Asta este cheia de lectură!
            Recitește cartea lui Iona, ultimele două capitole 3 și 4. Ce Dumnezeu minunat acolo! – și cât de „dependent” de răspunsurile noastre.

      • Elena says:

        Dar daca aceasta jertfa nu a fost de fapt necesara? Dumnezeu se putea intrupa si ne putea mantui si fara a fi rastignit, daca oamenii ar fi crezut in El si in Evanghelie. Ne putea da Trupul si Sangele lui si fara sa fi fost rastignit in prealabil. Ca acest eveniment trist s-a intamplat din rautatea oamenilor si ca Dumnezeu a intors totul in bine, in sensul ca a inviat, asta e alta poveste. Unii parinti spun ca e posibil ca Dumnezeu sa se fi intrupat chiar daca omul nu ar fi cazut in pacat…

        • Ioan-Florin says:

          „Dar daca aceasta jertfa nu a fost de fapt necesara?” – ai vrut probabil să spui „dacă nu AR fi fost necesară”. Ea a devenit necesară din clipa căderii omului, când moartea intră în om și prin el, în lume. Moartea a venit atunci ca ceva drept pentru om. Și Fiul lui Dumnezeu se face om și vine să moară această moarte dreaptă a omului. Fiind însă fără de păcat (pentru că el nu s-a despărțit de Dumnezeu, cum am făcut noi), moartea lui este nedreaptă (este singura moarte nedreaptă) și, în Iisus, moartea își găsește sfârșitul („cu moartea pe moarte călcând”). Asta pentru că moartea poate să țină la ea numai păcatul. Iisus este Viața, pentru că este Dumnezeu. Cine va mânca „pâinea vieții” se va împărtăși din nou de Viața cea adevărată și va trăi în veci. De aceea, Iisus este Calea, singura cale prin care moartea mai poate fi „călcată”.
          Iar moartea lui Iisus a fost atât de sângeroasă, pentru că păcatele oamenilor sînt sângeroase și violente. A fost firească, dacă pot spune așa. Sînt atât de sângeroase încât l-au omorât și pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Dacă nu ar fi fost așa, dacă oamenii nu ar fi voit moartea lui Dumnezeu (așa cum te întrebi de ce nu s-a întâmplat), atunci nu ar mai fi fost niciodată vreo „cădere” din Paradis și totul ar fi fost bine. Neascultarea din Paradis, ideea omului (drăcească) de a-i lua locul lui Dumnezeu, de a fi ca el, a fost prima „agresiune” a omului împotriva Făcătorului său. ea anunța deja răstignirea.

          • Elena says:

            <<"Neascultarea din Paradis, ideea omului (drăcească) de a-i lua locul lui Dumnezeu, de a fi ca el, a fost prima „agresiune” a omului împotriva Făcătorului său. ea anunța deja răstignirea. "<<

            Totusi, de ce a fost atat de grav pacatul protoparintilor? In Geneza nu se specifica faptul ca voiau sa ii ia locul lui Dumnezeu ci doar ca "vor fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul". Ce e rau in a dori sa fii ca Dumnezeu?

            In continuare, dupa ce au pacatuit, spune Geneza:
            "22. Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…"
            24. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii. "

            Ce este mai precis acest pom al vietii si de ce e pazit cu strasnicie de catre Dumnezeu, ca Adam sa nu ajunga la el dupa cadere? Nu gasesc nicaieri nicio interpretare in sensul acesta.

            Si o ultima intrebare, daca nu este deja prea mult 😀

            <<Iisus este Viața, pentru că este Dumnezeu. Cine va mânca „pâinea vieții” se va împărtăși din nou de Viața cea adevărată și va trăi în veci. De aceea, Iisus este Calea, singura cale prin care moartea mai poate fi „călcată”.<<

            Mai precis cum putem noi profita de aceasta jertfa pentru a infrange propria moarte? Pur si simplu crezand in Iisus ca biruitor al mortii?

            Multumesc

          • Ioan-Florin says:

            1. „ce e rău să vrei să fii ca Dumnezeu”?? Nu e rău deloc, nu am spus asta. Altceva e rău: să vrei să fii ca Dumnezeu doar întinzând mâna după un fruct, asta e rău. Dacă vrei să fii ca Dumnezeu e foarte bine, dar ai de lucrat pentru asta. De altfel, omul este chipul lui Dumnezeu și a fost menit să ajungă la „asemănarea” cu el. Să ajungă! Adică să se sfințească pentru asta. Nu să fure această asemănare cu Dumnezeu.
            2. „pomul vieții”. În greacă este mai exact „lemnul vieții”. Dar nu știu ce era în Rai acest „pomul/lemnul vieții”. (dar dacă ziceți că nu ați găsit nimic despre asta, continuați să căutați, sigur veți găsi interpretări la Sfinții Părinți; nu apare doar în Geneza, vedeți și în Apocalipsa cap. 22). Știu însă că noul pom/lemn al vieții este Crucea lui Iisus. Cine va mânca din roadele acestui „pom” va trăi în veci.
            3. „cum putem noi profita de aceasta jertfa pentru a infrange propria moarte? Pur si simplu crezand in Iisus ca biruitor al mortii?” – Ați pus o întrebare foarte bună!! Esențială! Nu, nu doar „pur și simplu crezând”. Sf Apostol Iacov spune undeva: „și demonii cred în Dumnezeu și se cutremură de el” (2,19). Nu, nu doar „crezând”. Credința este esențială, desigur, dar ca să-ți înfrângi propria moarte (așa cum frumos spuneți) nu este decât o singură cale, de care vorbește Iisus: împărtășirea cu trupul și sângele său: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan cap. 6)

          • anca says:

            din pacate, cu toate ca Isus este Domnul Vietii, cel mai mare invatat al tuturor timpurilor, cu toate ca ne-a lasat Calea,ne- a faut cunoscut Adevarul si ne-a dat acces la Viata, mi-e din ce in ce mai clar ca Biblia este plina de povesti, unele mai adevarate, altele mai putin, unele intelese gresit, Din pacate, imprejurul faptelor si a vietii desavarsite a lui Isus, s-au tesut atatea verzi si uscate. acum, pentru mine, Biblia ramane o poveste cu multe invataturi bune, dar si cu unele de care nu mai trebuie sa tin seama, sunt pur si simplu lipsit de sens si depasite.

          • Ioan-Florin says:

            „ mi-e din ce in ce mai clar ca Biblia este plina de povesti”.
            🙂 Mie nu mi-e așa de clar treaba asta, deși o tot citesc de atâta vreme.

          • Elena says:

            Nu e putin cam restrictiv atunci accesul la viata vesnica? Restrictionat la un grup de oameni care au acces la impartasanie, mai precis ortodocsii, pentru ca inteleg ca impartasania la catolici e discutabila. Si un lucru atat de important sa fie atat de “mascat” , adica Trupul si Sangele sub forma de paine si vin, cine poate pricepe asta daca nu e crescut in credinta respectiva? Ce se intampla cu celelalte miliarde de oameni?

          • Ioan-Florin says:

            „restrictiv”?
            uite, mai întâi trebuie să înțelegem un lucru, pe care îl înțelegem foarte greu (îl înțeleg greu și unii teologi): Dumnezeu nu e restricționat de absolut nimic. Că tot aud pe unii sau alții care spun „nu se poate ca etc.” (Ba da, există totuși o singură „restricționare” a sa: el nu poate ieși din iubire, pentru că „Dumnezeu este iubire”). Iisus ne-a adus nouă Calea, Adevărul și Viața și a spus: „Dacă nu v-aș fi vorbit, nu ați fi avut păcat”. Deci noi, care l-am auzit, cărora ni s-a propovăduit, trebuie să rămânem în acest cuvânt al lui Iisus. Dar El, Iisus, nu e restricționat în iubirea sa de nimic, nici măcar de cuvântul său. El a putut să-i spună tâlharului de pe cruce: „azi vei fi cu mine în rai”, fără ca acesta să aibă botezul sau împărtășirea.
            În al doilea rând, așa cum am spus, Mântuitorul a murit pentru toată lumea, pentru toate păcatele lumii. Jertfa lui ne-a cuprins pe toți: de la începutul lumii la sfârșitul ei și de la o margine la alta. Indiferent că miliarde de oameni nu au auzit de Iisus, de botez sau de Pâinea vieții, el i-a răscumpărat pe toți. Aceasta este cel mai important.
            „ pentru ca inteleg ca impartasania la catolici e discutabila.” – Eu nu am spus niciodată așa ceva. Eu cred că NU e „discutabilă” împărtășirea lor: sînt biserică apostolică neîntreruptă și cred în Taina aceasta (ca și în altele). Știu că sînt părinți și sfinți care au spus despre catolicism că este o „erezie”, dar eu cred că asta e o exagerare, iar alți părinți i-au considerat doar o biserică despărțită de deplinătatea ortodoxiei, dar ale cărei Taine sînt valide (citiți de exemplu capitolul despre Biserică, din Teologia Dogmatică a părintelui Stăniloae, sau citiți, mai simplu, pe părintele Cleopa vorbind despre asta, sau pe părintele Teofil de la Sâmbăta – eu cred că au dreptate și vreau să fiu cu ei. Nu ne împărtășim împreună cu catolicii, adică nu sîntem în comuniune deplină, pentru că ne desparte vederea diferită a unor lucruri, la nivelul unei teologii mai înalte – și să fiu cinstit, mie nici nu mi se par atât de importante.)

      • iubire says:

        Dumnezeu nu a greşit nici când a făcut Omul.

  2. radu says:

    De ce spuneți „răscumpărate”? Nu înseamnă aceasta o cumpărare din nou? Ca și cum mi-aș răscumpăra un fiu luat rob, sau un obiect amanetat și cumpărat din nou? De ce trebuiau păcatele răscumpărate? Plătit pt ele, înțeleg. În sensul de plătit pedeapsa sau ispășit vina. Dar nu cumpărat/răscumpărat. Luminați-mă vă rog.

    • Ioan-Florin says:

      „Plătit pt ele, înțeleg”
      păi asta înseamnă răscumpărat: plătit pentru ele. ați înțeles foarte bine. Și pentru că nu le plătește nimeni, cineva trebuia să le răscumpere. Ca pe o datorie. Cineva tot o plătește.

  3. Violetta says:

    Frumos cuvant, ati vorbit ca un OM, dar cum iertam pe cineva care repeta ani si ani aceeasi greseala; nu -l incurajam sa persiste in pacat daca tot iertam?

  4. Carmen says:

    Parinte, iertati-ma si nu va indoiti, ca aveti toate patru caile. Poate ca ochii nostri care citesc aici platesc si ei o lacrima si mai multe… ca si sudoarea bratelor, lacrimile au gustul sarat al distantelor. Cainta si osteneala pentru ca pretul rascumpararii a fost dat pana la ultima picatura de sange…

  5. maria mirabela says:

    foarte frumos.Multumim

  6. O'nelu says:

    “Nici acest om şi nici părinţii lui nu au păcătuit, ci aceasta s-a întâmplat ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
    Ce fel de Dumnezeu este acela care poate fi atat de crud incat sa pedepseasca un copil fara de pacat la o soarta atat de aspra? Peste tot e nevoie de sange, de crime, torturi, arderi pe rug, atrocitati precum uciderea mieilor si iezilor de Paste, incesturi, violuri… Ce fel de oameni sunt crestinii care sunt surzi si orbi la durerea mieilor sfartecati pentru pofta pantecului crestinesc?
    Cine poate ierta aceasta?
    E bine ca se vad in Biblie si aceste pasaje ocolite de fundamentalisti!

    • Ioan-Florin says:

      Mai citiți odată fraza pe care ați copiat-o din Evanghelie: “Nici acest om şi nici părinţii lui nu au păcătuit, ci aceasta s-a întâmplat ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
      Unde anume se spune aici că omul acela se născuse orb pentru că așa a vrut Dumnezeu?? Pur și simplu se născuse orb (motivele nu ni se spun), iar această orbire avea să arate minunea lui Dumnezeu (vindecarea). Dumnezeu nu-și bate joc de niciun suflet și nu e crud. Noi ne batem joc, și de noi, și de nașterea copiilor noștri, și de sănătatea noastră și a lumii, iar Dumnezeu încearcă să ne vindece. (zic „încearcă”, pentru că nici Lui nu-i iese întotdeauna cu noi).
      Stați liniștit, nu „ocolește” nimeni niciun pasaj din Biblie. Și vă doresc ca nici dvs să nu „ocoliți” nimic, ci să citiți toate Evangheliile.

      • O'nelu says:

        Nu cred ca e vorba de a citi sau a reciti. Parerea mea e ca eu nu pot citi aceste cuvinte cu credinta care sa-mi anestezieze ratiunea. Nu pot accepta ca sa mi se spuna: “asta e pacat daca e infaptuit de acesta, si e sfintenie daca e infaptuit de acela” Crima e crima, violul e viol, tortura e tortura.
        M-am intrebat de ce oare nu se spune ca cei care au torturat si au ucis in bataie in inchisorile comuniste erau romani, crestini botezati in sfanta biserica. Nu erau straini nici extraterestri.
        Crestineste e sa nu vedem ce nu ne place. Pana la urma se cere “Iubeste-ti aproapele”, dar nu se spune nicaieri ca o persoana cu handicap, un bolnav, un schilod este aproapele nostru.
        Ar fi multe de spus, insa cred ca e de ajuns.
        Va multumesc ca mi-ati lamurit indirect ce inseamna a fi crestin.
        Si sa stiti ca asta mi-a adaugat mult la liniste.

        • Ioan-Florin says:

          „nu se spune nicaieri ca o persoana cu handicap, un bolnav, un schilod este aproapele nostru”
          Sînteți sigur?? Ce înseamnă „nicăieri”? La televizor, în presă? – dar oare parabola bunului samaritean nu spune exact ce vreți dvs? sau sărutul dat leprosului de Francisc din Assissi? Sau dragostea atâtor oameni? – La valea Plopului, vreo 300 de copii și-au găsit un tată în părintele Nicolae. 300! Și câte și mai câte…
          Nu cred că v-am „lămurit” ce înseamnă să fii creștin. Dar liniște, da, vă doresc din suflet.

  7. Florin says:

    Articolul acesta si altele de pe blog ar trebui folosite ca material didactic la orele de religie in scolile copiilor nostri. Aceasta intelegere a vietii/credintei cred ca il face bucuros pe Iisus. Cred ca copiii au nevoie de o interpretare pe intelesul lor si pot afirma cu tarie ca eu am nevoie de aceasta interpretare-ghidare.

  8. Elena says:

    “Jertfa lui ne-a cuprins pe toți: de la începutul lumii la sfârșitul ei și de la o margine la alta. Indiferent că miliarde de oameni nu au auzit de Iisus, de botez sau de Pâinea vieții, el i-a răscumpărat pe toți.”

    Talharul l-a recunoscut si I-a spus sa/l pomeneasca in Imparatia lui, pe cand cei care nu au auzit de El, sau au auzit dar nu s-au nascut crestini nu au nicio legatura cu Iisus. Asta inseamna ca il vor cunoaste abia dupa moarte. Nu e deci prea tarziu pentru ei? Si oamenii de dinaintea lui Iisus, inclusiv Adam si Eva, pentru ei ce mantuire mai exista?

    Apoi, din moment ce pacatele noastre au fost rascumparate de Iisus, noi ce responsabilitate mai avem pentru mantuirea noastra?

    • Ioan-Florin says:

      În legătură cu primele 2 întrebări, nu ați citit cu atenție răspunsul meu anterior, unde vă spuneam că Iisus a murit pentru toate păcatele lumii. Inclusiv sau mai întâi de toate pentru cel al lui Adam și Eva,
      Ce responsabilitate avem? Și la asta v-am răspuns mai sus, cu cuvintele lui Iisus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6,53). Asta e responsabilitatea noastră, a celor care am primit Evanghelia, cuvântul lui Iisus și botezul.

      • Elena says:

        Inteleg ca a murit pentru pacatele tuturor, Intrebarea mea este : e de ajuns ca a murit? Spuneti in continuare ca nu e de ajuns, ca trebuie sa profitam primindu-L in impartasanie. Dar atunci pentru ceilalti cum de e de ajuns ca a murit si iubirea Lui ii mantuieste? Nu trebuie si ei sa creada intai in El pt a fi mantuiti? Sunt mantuiti automat prin Jertfa? Intreb pentru ca am multi prieteni chinezi, japonezi, de alte religii si ma intereseaza soarta lor vesnica…

        • Ioan-Florin says:

          dragă Elena, nu mă supăr de întrebări. Mă bucur că vrei să înțelegi până la capăt ce-ți spun (că nu spun de la mine). Dar e simplu. Jertfa lui Iisus pe cruce a fost pentru toți oamenii, dintotdeauna și de pretutindeni. Punct. Din acest punct de vedere, Mielul a ridicat toate păcatele lumii. acuma, felul în care „beneficiem” de jertfa sa e diferit. Nouă, celor care i-am auzit cuvântul Evangheliei și am primit botezul, ni s-a spus: ”luați, mâncați, acesta este trupul meu”. Dar alții nu au auzit acest cuvânt. Jertfa lui Iisus lucrează însă și pentru ei, în felul Domnului și potrivit acelor oameni. binele și răul, mărturia conștiinței, sînt înscrise în inimile tuturor oamenilor, spune apostolul Pavel. Chiar dacă nu-l cunosc sau n-au auzit de Iisus.

  9. MariS says:

    De mult folos articolul acesta despre iertare. Şi cel despre postire, la fel.

  10. OlD says:

    Dar oare Domnul, cand a vazut credinta, a vazut-o doar pe a celor patru? De unde nu știm ca s-a referit la toti cinci? Oare bolnavul sa nu fi fost el credincios? Adică sa il fi dus cu forta acolo? Sau ii era indiferent? Textul nu afirmă aceasta. Mai ales in lumina generala a Scriiturii, de unde intelegem ca mântuirea este ceva personal. Este intre mine si Domnul meu. Nu găsesc in Biblie argumente conform carora, credinta altuia ma mantuieste. In alta ordine de idei, vad in relatarea acestei minuni ceva deosebit, vad ordinea in care Domnul abordează lucrurile, mai intai sufletul, apoi trupul. Mai intai iartă păcatele, apoi vindeca boala. O de am invata ce este mai important.

  11. Mihai-Radu says:

    Care sunt diferențele și asemănările între păcate și fărădelegi?

    • Ioan-Florin says:

      Bună întrebare.
      Asemănarea evidentă este aceasta: sînt păcate care sînt în același timp și fărădelegi. Furtul, de pildă, este un păcat, dar și o fărădelege. Desfrânarea este un păcat și o fărădelege, dar o fărădelege numai prin raportare la legile divine (legea laică nu te oprește să fii un desfrânat).
      Deosebirea fundamentală, prima, este că NU toate fărădelegile sînt și păcate. Nici toate fărădelegile după dreptul laic (aici nici nu mai trebuie exemple, le găsește oricine), dar nici chiar toate fărădelegile după dreptul divin. De pildă, Legea interzicea consumarea anumitor animale (necurate). Legea există în Vechiul Testament și astăzi. Ea poate fi ținută sau nu. Dar Iisus arată că încălcarea acestei legi și a altora de acest fel (deci, „fărădelegea” în acest caz) nu este și un păcat.
      A doua deosebire majoră este aceasta: nu numai că nu toate fărădelegile sînt și păcate, dar uneori fărădelegea poate fi un lucru drept, mai drept ca legea. De pildă, Legea îngăduia divorțul după bunul plac (repudierea soției). Dar Iisus arată că acest lucru este un păcat. Sau Legea spune „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Dar Iisus cere să nu mai fie ascultată această Lege! Iată că în aceste cazuri „fărădelegile” nu sînt păcate.
      Tocmai acest lucru aduce învățătura lui Iisus: faptul că sfera păcatului e mult mai complexă, mult mai subtilă decât cea a legilor și fărădelegilor. Asta nu înțelegeau fariseii și se scandalizau. Și tot asta nu înțeleg noii farisei de astăzi, paznici dușmănoși ai „legilor”, „canoanelor” etc.

  12. Elena says:

    “De pildă, Legea îngăduia divorțul după bunul plac (repudierea soției). Dar Iisus arată că acest lucru este un păcat.”

    Daca Iisus spune ca a.ti lasa sotia “in afara de pricina de desfranare”, de ce in Biserica noastra este permis divortul si din alte motive, iar a doua si a treia casatorie nu sunt pacate? La catolici “treaba” e mult mai stricta si parca ar corespunde mai bine poruncii lui Iisus…

    • Ioan-Florin says:

      „ iar a doua si a treia casatorie nu sunt pacate”
      dar de unde știți asta?? De ce vă grăbiți și nu cercetați lucrurile despre care vorbiți? În Biserica ortodoxă, a doua și a treia căsătorie sînt considerate păcate și sînt oprite de canoane de la primirea Împărtășaniei. Nici nu mai sînt socotite „Taina” cununiei. Cununie e doar prima căsătorie în fața altarului.
      Și totuși, da, de ce acceptă Biserica a doua și a treia căsătorie, fiind păcate. Pentru că „cei bolnavi au nevoie de doctor, nu cei sănătoși”. Oamenii aflați în situația asta nu pot fi lăsați în afara Bisericii. Biserica trebuie să-i poarte și pe cei drepți, și pe cei păcătoși. „Milă vreau, nu jertfă” a spus tot Iisus. Faptul că în Biserica catolică nu este acceptat divorțul, nu face mai puține despărțiri între oameni, ci mai mulți oameni rămași în afara Bisericii. (E drept însă – și foarte trist – că divorțul în Biserica ortodoxă a ajuns aproape ceva firesc, o discuție lăsată pe seama duhovnicilor, dacă îi mai întreabă cineva. Multe cununii se fac pentru bani în orice condiții – iar acolo unde se fac nu sînt biserici, ci „peșteri de tâlhari”. Nu mergeți acolo.)
      Așa e, a doua si a treia binecuvântare a căsătoriei „nu corespund poruncii lui Iisus”. Dar știți că undeva Iisus spune că „cine va fi zice fratelui său prostule/nebunule, e vrednic de gheena focului”. Ați vrea să „corespundem” în literă și acestei porunci a lui Iisus? Sau să „corespundem” milei Lui? Da, nu-l ascultăm. Iar ăsta trebuie să fie un motiv de umilință neîncetată și de pocăință.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s