calea lui David

(continuarea și sfârșitul articolului de mai jos, „despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc”)

A patra cale de iertare a păcatelor este spovedania. Spuneam că, mai înainte de a ne fi fost lăsată de Iisus, după învierea sa (Ioan 20,21-23: „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”), spovedania a fost calea lui David. Despre asta și numai în legătură cu asta vreau să spun câteva cuvinte, pentru că altfel, despre spovedanie s-a scris mult. Nu vă gândiți că este anacronică o comparație cu David: în Biserică nu există timp; ceasul care va veni, „acum este”.

     David, – cine a mai fost ca el, alesul, binecuvântatul, profetul Domnului. Și totuși, după ce păcătuiește cu Batșeba, femeia lui Urie Hititul, și după ce-i trimite bărbatul la moarte, pe front, pentru a o putea lua de soție (2 Regi, cap. 11), David nu arată nicio remușcare.

     Lucrul acesta m-a umplut cel mai mult de uimire! Nu a fost vorba de un păcat „accidental” (dacă există așa ceva), de o scăpare sau de o ispită de moment, ci de un întreg plan păcătos pe care David l-a construit cu minuțiozitate zile la rând. Și totuși, repet, nici după ce crima se consumă, nu arată nicio remușcare (vreau doar să zic că Biblia nu suflă un cuvințel despre așa ceva).

     Avem aici, dacă mai era nevoie, dovada până unde poate merge omul (și ce om!) cu amăgirea conștiinței sale. Până în ce unghere întunecate ale sufletului poate fi ea expediată, închisă, îngropată de vie, să nu i se mai audă strigarea. Pentru că în om, în fiecare dintre noi (după măsura fiecăruia, evident), există un dialog continuu între conștiință (suprarațională, „chipul” lui Dumnezeu) și minte (rațională, coruptibilă). Conștiința (sau duhul, sau inima, cum îi mai spun Părinții) nu ne minte niciodată și ne face să simțim în mod lăuntric, instinctiv, binele și răul, chiar și atunci când alegem răul. (De aceea sfântul Pavel spune, scriind romanilor, că încă și păgânii au cunoașterea legilor divine „scrisă în inima lor, prin mărturia conștiinței lor, care îi învinovățește sau îi apără” 2,15.)

     Mintea, în schimb, este sub puterea alunecoaselor gânduri omenești. Mintea este în întregime a judecății, a rațiunii, a argumentelor, – adevărate sau false, mai profunde sau mai superficiale, mai drepte sau mai strâmbe, după cumințenia fiecăruia.

     Pacea sufletului ar trebui să fie pacea minții cu conștiința, dar acest lucru se întâmplă destul de greu în noi, pentru că mintea întoarce adesea spatele conștiinței și pentru asta vine cu o grămadă de argumente. Conștiința este expediată cât mai înlăuntrul omului, spre a nu mai fi ascultată, dar glasul ei incomod nu va înceta să strige de acolo (sursă permanentă de neliniște, de frământare sufletească, până la eliberarea ei – un proces pe care l-au descoperit și psihoterapiile moderne). Bunăoară, știi că este o măgărie ceea ce tocmai ai făcut aproapelui tău. Știi, pentru că o simți limpede în inima ta. Mintea însă te convinge că nu e chiar așa: doar și el ți-a zis, și el ți-a făcut, el a început, o merita ș.a.m.d. Ceva asemănător s-a întâmplat și cu regele David.

     De bună seamă că David va fi fost cutremurat de păcatul făcut, se va fi gândit și la Dumnezeu, dar mintea i-a adus repede argumente împotriva conștiinței: era alesul, era regele lui Israel, i se cuvenea totul, ce însemna la urma urmei o femeie?, ce însemna viața unui soldat? – soldații există ca să moară pentru gloria împăratului lor. Și așa mai departe.

     Acum intră în scenă profetul Natan, nu cu de la sine putere, ci „trimis de Dumnezeu”, spune Scriptura. (Preotul confesor, duhovnicul, este trimisul lui Iisus: „mergeți”, „luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele etc.”)

     Și care este rolul lui Natan? De a-l face pe David să se judece singur („din cuvintele voastre veți fi judecați”), să recunoască și să accepte în el însuși strigarea conștiinței sale. De a-l ajuta să facă pacea minții cu conștiința (aceasta este, de fapt, în sensul ei cel mai adânc, pocăința). Apoi, odată pocăința trezită, odată ce mintea acceptă judecata conștiinței, acela de a-i vesti iertarea. (Dar tot acestea sînt și rosturile spovedaniei. Ea nu trebuie să fie un interogatoriu, o anchetă a preotului pe baza unei „liste” de păcate: ai făcut asta? dar asta? etc. O aprobare formală nu are nicio valoare spirituală. Spovedania este mărturisirea păcatelor, o judecată de conștiință pe care credinciosul o face el însuși, din timp, în mod constant, asupra lui. Priceperea unui duhovnic bun este de a te face să asculți murmurul conștiinței.)

     Și de ce vine la David un om? De ce nu-l vizitează Dumnezeu însuși sau un înger al Său? Natan nu îi recită regelui poruncile divine, ci îi spune o parabolă simplă, omenească, tulburătoare (povestea oiței săracului). Abia în această poveste despre oameni și în cuvintele de la om la om, David realizează greutatea păcatului său. (Preotul confesor nu este un judecător. El este, mai întâi de a fi trimisul, omul în fața căruia resimți, ca de la om la om, rușinea și greutatea păcatului. De aceea spovedania este grea multora. Și de aceea Iisus a lăsat între noi mărturisirea păcatelor: pentru că a știut cât de mică este credința omului, cât de îndepărtată vecinătatea sa cu Dumnezeu și că numai privindu-l în ochi pe aproapele nostru trăim cu intensitate sentimentul rușinii, al greșelii și chiar al pocăinței.)

     Urmează acest dialog între David și Natan, dialogul spovedaniei:

     „Am păcătuit înaintea Domnului”, zice David. (Păcătosul își recunoaște greșeala. Devine conștient de gravitatea păcatului său. „Omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte”, recunoaște David – în Septuaginta se spune mai expresiv, „este fiul morții”. Acesta ar fi rolul orientativ al canoanelor de spovedanie, nu pentru a fi puse ad litteram pe umerii oamenilor, ci pentru a le arăta prin ele, ca prin niște sentințe, greutatea unui păcat.)

     La căința lui David, profetul Natan răspunde imediat: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta și nu vei muri.” (Preotul rostește deasupra credinciosului cuvinte asemănătoare: „Domnul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine și să-ți lase toate păcatele.” Acolo unde este pocăință, trebuie să fie și iertare imediată, nu îndepărtare de la Pâinea vieții și „legare” cu anii. La ce bun? – să mi se dea un singur exemplu din Evanghelii în care Iisus amână la un anumit termen mântuirea păcătosului care vine la el.)

     David nu moare, se căiește, este iertat, dar canonul său este moartea fiului rezultat din adulter, fiul păcatului. Păcatul de moarte putea fi răscumpărat, în Vechiul Legământ, doar prin moarte. Dar în Iisus, nu mai trebuie să moară niciun fiu pentru păcatele noastre, căci a murit pentru ele, nevinovat, fiul lui Dumnezeu. Am spus deja asta în prima parte a textului meu.

     Ultimele cuvinte pe care le rostește preotul asupra credinciosului nu mai aparțin însă profetului Natan, ci lui Iisus și Noului Legământ: „iar eu, nevrednicul său preot, te iert și te dezleg de păcatele tale”. Natan al Vechiului Legământ avea dreptul a spune doar „Dumnezeu te-a iertat”. Însă taina extraordinară, prin care un om spune deasupra altui om „eu te-am iertat”, iar Dumnezeu repetă după el, „dacă tu l-ai iertat, l-am iertat și eu”, această taină trebuia adusă de Fiul Omului și jertfa sa.

     E trist să vezi astăzi această cale a lui David și darul iertării lăsat de Iisus Bisericii sale, parodiate adesea, la Paști și la Crăciun, de cozile de credincioși, care îngenunchează un minut-două lângă un duhovnic la fel de grăbit, pentru a se ridica la fel cum s-au așezat. Dacă nu cumva mai rău, mințindu-se că au mărturisit despre ei ceea ce nici măcar nu au aflat.

(O ultimă precizare: am scris despre „căile” iertării păcatelor, omițând cu bună-știință botezul, calea fundamentală, pentru că, în acest text, mă interesează problema iertării din perspectiva celui care se află deja în Biserică, prin botez. Desigur, cum spunem în Crez, „mărturisim un botez spre iertarea păcatelor”, înainte de toate, peste toate și care face posibilă toată iertarea, în numele lui Iisus. De ce mai vorbim, atunci, de alte căi de iertare? Pentru că botezul este, ca să zic așa, unidirecțional și gratuit: este darul lui Dumnezeu pentru noi. Toate celelalte căi despre care vorbesc în articolul meu nu sînt altceva decât drumul înapoi, răspunsul nostru, modurile experienței creștine de a descoperi această iertare.)

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

10 Responses to calea lui David

  1. Elena says:

    1.Cum adica: “în Biserică nu există timp; ceasul care va veni, „acum este”.?”

    2. “Și de ce vine la David un om? De ce nu-l vizitează Dumnezeu însuși sau un înger al Său? ”
    Dar azi de ce nu ne mai viziteaza niciun inger al lui Dumnezeu sau de ce Dumnezeu nu se mai face simtit direct ca in Vechiul Testament? Nu ne-ar fi si noua mai usor? Pe atunci trimitea semne, plagi, mesaje, se arata in stalp de foc, despartea mari etc. Acum…nimic.

    3. “Și de aceea Iisus a lăsat între noi mărturisirea păcatelor: pentru că a știut cât de mică este credința omului, cât de îndepărtată vecinătatea sa cu Dumnezeu și că numai privindu-l în ochi pe aproapele nostru trăim cu intensitate sentimentul rușinii, al greșelii și chiar al pocăinței”

    Dar de ce trebuie sa fie neaparat preotul persoana careia ne marturisim pacatele si nu o alta persoana? In cazul lui “Luati Duh Sfant, carora se vor ierta…” , putem sa ne gandim ca era adresat doar ucenicilor…

    • Ioan-Florin says:

      1) Timpul este o dimensiune fizică a lumii noastre. Dumnezeu nu există în timp. Iisus spune adesea „va veni ceasul și acum este”, dar și noi spunem cam același lucru repetând la toate slujbele „și acum și pururea și în vecii vecilor”. Iar Biserica (nu instituția), ce înseamnă? Ideile (rațiunile) veșnice ale lui Dumnezeu. Ele doar s-au „plasticizat” în creație și în timp, dar ele sînt eterne și în afara timpului. Bunăoară dvs. Sînteți una dintre ideile eterne ale lui Dumnezeu. Sau un copac, sau un munte etc.
      2) Păi cum nu s-a arătat Dumnezeu, în Hristos? Ce vorbă e asta? Și semne – ce semne mai mari decât Biserica, și Duhul care lucrează în om… De ce mai aveți nevoie de un stâlp de foc? Îl aveți pe Iisus în Pâinea și Vinul liturghiei.
      3) Eu n-am folosit nicăieri această expresie: „neapărat preotul”. Nu. Iar Apostolul Iacov spune undeva, „mărturisiți-vă păcatele unul altuia”. El spune asta, pentru că există în omul restabilit prin botez un fel de „preoție universală”, așa cam cum avea Adam în Rai, că era și bărbat, și împărat, și preot, și profet. Însă eu am scris despre preot, pentru că așa cred eu, asta e credința mea. În Biserică, spune Pavel efesenilor foarte simplu și frumos, „Iisus a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”. Adică a pus o rânduială, așa cum e în toate. „Darurile sînt felurite” Iar Iisus mânuiește bine gramatica și pronumele nehotărât. Când a vrut să spună ceva pentru toți, a spus pentru toți: „botezați toate neamurile”, „oricine va mânca din Pâinea aceasta”, „beți dintru acesta toți” etc. Când însă a vrut să lase ceva apostolilor și ucenicilor, a spus iarăși, „vă trimit pe voi”, „a suflat asupra lor”, „paște tu oile mele” etc.

  2. corina says:

    Ce frumos! Multumim!

  3. Laura says:

    aveți vreun articol pe undeva despre rugăciune? cred că niciodată n-am știu să mă rog și în afară de Doamne fă-mi, Doamne dă-mi și Doamne iartă-mă…. multe legate de rugăciune n-am descoperit de una singură.

    • Ioan-Florin says:

      nu, nu am – și nici nu cred că o să scriu. Și nici nu v-aș recomanda niciun „articol”. Problema nu e rugăciunea. Rugăciunea unui om poate fi simplă și firească, așa cum vorbești și ceri unui prieten bun. Uitați-vă puțin în Evanghelii, cum este rugat Iisus de unul sau de altul. Problema noastră nu e rugăciunea, ci credința. Ne rugăm prost (sau nu ne rugăm), pentru că nu credem sau credem prost. Dacă omul ar crede un pic mai mult, credința lui l-ar învăța cum să se roage.

  4. Joseph says:

    ”Acolo unde este pocăință, trebuie să fie și iertare imediată, nu îndepărtare de la Pâinea vieții și „legare” cu anii. La ce bun?”
    Subscriu intru totul. Numai ca mereu sunt intrebat: Si atunci, de ce Sfintii Parinti au oprit de la Impartasanie cu anii, prin canoanele lor? Si nu prea stiu ce sa raspund… Dvs ce ati raspunde? Ce sa zicem (strict) despre canoane Sfintilor Parinti?

    • Ioan-Florin says:

      Dar am spus și în textul meu. Canoanele cu privire la păcate reprezintă măsura gravității unui păcat. Cred că asta au vrut Părinții. Și e bine ca omul să afle aceste măsuri ale păcatului, să le știe de la preotul lor (eu obișnuiesc să le spun). Când omul află că, de pildă, canonul unui avort este de 10 ani sau mai mult (unele canoane spun „pe viață”), asta înseamnă că un avort intenționat este pedepsit ca o crimă. Omul are astfel imaginea gravității păcatului său. Este pus să reflecteze la asta. Și acest lucru este mai important, cred, decât „legarea” sa pe un număr de ani. De altfel, unii știu foarte bine păcatul lor, se simt foarte vinovați, de aceea vin să mărturisească. Și dacă este în ei mărturisire, și pocăință, și conștiință trezită, și dorință de îndreptare, – pentru ce să-l desparți cu anii de Pâinea Vieții? Cei bolnavi au nevoie de ea, nu cei sănătoși, – nu? Zaheu Vameșul, când s-a căit, tot atunci a auzit, pe loc, de la Iisus: „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Astăzi! Nu omul este pentru canoane, ci canoanele sînt pentru om – să le aduceți aminte parafraza asta tuturor gardienilor încrâncenați ai Euharistiei.
      Asta trebuie să facem noi în oameni: să trezim conștiințe. Ăsta e scopul spovedaniei, nu canoanele. Iar preotul care spovedește are a se întreba mereu: el însuși – ce a făcut el însuși pentru trezirea acestor conștiințe? Oare primul care trebuie „legat” nu este chiar el?
      Când Iisus spune: „cel ce zice fratelui său nebunule/prostule, vrednic este de gheena focului” (Mt 5,22), oare ce vrea cu asta? Și acesta este un „canon”, nu? Ba mai mare ca un canon, că e cuvântul Evangheliei. Ar trebui ca toți cei care vorbim astfel să mergem acolo unde ne e locul. Nu-i așa? Dar gândul lui Iisus a fost altul: de a ne arăta că o crimă nu este doar fizică. Și că la fel de gravă este crima morală împotriva aproapelui. Acesta este Duhul evangheliei și în acest Duh trebuie să privim toate lucrurile.

      • Joseph says:

        Multumesc! Intr-adevar, ati spus in textul de mai sus care e adevaratul scop al canonului. Am citit eu textul prea in fuga. In modul cel mai sincer va spun: multumesc! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s