de vremea postului

La mine acasă, când eram copil, nu se postea. Prima dată am văzut un om postind când eram pădurar la Huși. În timpul săptămânii locuiam într-un canton izolat, pe lângă niște cătune pierdute prin pădure. De-acolo veneau oameni în fiecare zi, să mă ajute la mar-cat și să-și pună deoparte câte-o uscătură. Oamenii veneau ca la pădure: cu carne, brânză, rachiu, să mân-căm cum trebuie. Numai unul din ei venea cu cartofi fierți. Parcă îl văd cum îi scotea din traistă, îi înșira pe-o pânză și punea sare peste ei. Ceilalți rupeau din frip-turi, râdeau și-și dădeau coate: iar i-a pus fimeia mâncare de sec. Râdea și el, ca prostu’ satului, și mușca jumate de cartof odată. Pe urmă, în iarnă, când mă îmbolnăvisem de pneumonie și căzusem la pat, prostu’ satului a venit din întâmplare la canton, să-mi aducă o oală cu miere. Când m-a văzut în ce hal eram, a dat fuga acasă și s-a întors cu o traistă de buruieni uscate. M-a pus să le fierb și să fac în ele o baie fierbinte, apoi m-a frecat cu seu de oaie și a doua zi eram ca nou-născut.

Primul post l-am ținut pe la 23 de ani, când am intrat la Teologie. Eu nu prea aveam chef să postesc, dar toți în jurul meu vorbeau numai despre asta: începe postul Crăciunului. Și, vezi bine, acum eram și eu teolog, trebuia să postesc. Dar nu vedeam niciun rost în asta, mai ales că mie îmi era foame tot timpul. Nu știu de ce, poate de la foamea pe care-am tras-o în liceu, sau poate din cauza firii mele lacome, nu mai contează. Cum să postesc 40 de zile? Lasă că pe-atunci nu erau ca acum, în toiul iernii, salate, vinete, ciuperci și câte și mai câte. Așa, și fructe de mare. Nici măcar dezlegări la pește nu erau ca acum (sau nu se știa de ele).

De lăsatul secului mă luase jalea. A venit mama și mi-a făcut sărmăluțe de post, dar după vreo săptămână, așa mă răzbise o foame, că nici nu mai suportam să văd mâncare de sec. Arătam ca o mâță leșinat, dar eram și tare mândru că țin postul. Mi se părea că sunt un mare ascet, ca părinții de odinioară. Cum ar spune Sfântul Ioan Scărarul, cu dracul mândriei am alungat dracul foamei. Spre sfârșitul postului nici nu mă mai interesa ce mănânc. Mă puneam la masă în silă și înghițeam tot ce mi se punea înainte. Ultima seară, ajunul Crăciunului, a fost cea mai grea: tot blocul mirosea a friptură la ceaun, iar eu îmi umpleam farfuria cu scrijele de cartofi. Dar undeva în mine adânc se lămurea parcă un pic de bucurie, necunoscută până atunci. Nici n-am mai așteptat masa de Crăciun cu nerăbdarea de altădată. Vroiam doar să înțeleg mai bine bucuria aceea și să o păstrez cât mai mult.

Dar cel mai lung post l-am ținut din greșeală, când m-am făcut preot. Cam pe la sfârșitul lui aprilie, de Paști, abia ce ieșisem din postul Paștilor, îmi spune starețul meu, părintele Clement:
– Măi, am auzit că Înaltul o să te hirotonească preot. Ar fi bine să postești vreo săptămână, ca să-ți ajute Dumnezeu.
M-am apucat iarăși să țin post. Ce mai era o săptămână. Și trece săptămâna, mai trece încă una, trece și luna și tot nimic despre preoțirea mea. Mă du-ceam pe la mânăstire, mă arătam starețului, căutam vorbă, poate-și aduce aminte de mine. Dar nu îndrăzneam să-l întreb nimic pe față, pentru că îmi ziceam: dacă are ceva să-mi spună, nu trebuie eu să-l întreb. Și am ținut-o toată vara într-un post, mai ceva ca la mânăstire. Acum îmi era mai ușor, mă mai învățasem între timp, dar totuși mi se cam urâse de atâta post. Pe la începutul lui septembrie n-am mai răbdat și m-am dus la stareț.
– Părinte, să mai țin post?
– Ce post, face el.
– Păi ați zis astă primăvară să țin oleacă de post, că mă face preot. Să mai țin post?
– Vai de mine, a făcut starețul, cu mâna la gură. Am uitat!
Și mi-a dat dezlegare să mănânc, iar după o săptămână Înaltul m-a hirotonit diacon.

pom cu mere

Tare dragi mi-o fost animălile. Vite, oi, cai, ce n-am țânut acasă. Da’ știi cum? Că doară tu ai copii. Ca pe niște copilași. Să fi văzut cum le purtam, cum le țăsălam, uiti-așa stătea păru’ pe ele. Cunoșteam bine la animăli, că de la unșpe ani am crescut între ele. Cum se încălzea oleacă, tătă toloaca era a mea. De-aia zâceam mai-nainte: undi să plec eu di nebun? Cum să lăs animălile?
Acuma, nu pot să zâc că eram saraci să facem foamea. Da’ eram mulți în casă și nu ne mai ajungeam cu banii. Că un chil de lapte era mai ieftin ca un chil de apă. Tu ești plecat de mult, nu mai știi cum e treaba în țară. Mucizește lâna prin poduri și nu ți-o mai cumpără nimenea, că nu le mai trăbă astăzi poclăzi. Hai că mai pui pi masă ce găsăști prin ogradă, da’ un ban tot îți trebuie pisti tot un’ ti duci.
Și cum zâceam, mă sună frate-miu într-o sară. Că ce face mama, că cum suntem. Da’ eu eram tare tulburat și parcă nu mă lasa gândurile. Și frate-miu face că:
– Scoțianu’ mai caută un om la treabă, o zâs să te-ntreb dacă nu vii încoace.
Frate-miu o zâs așa, într-o doară, că știa că mie nu-mi trebuie. Da’ eu fac:
– Hai că vin.
Așa am zâs, dintr-odată. Parcă mi se făcuse negru dinaintea ochilor. Și-n sara aia, mă crezi, am dat tăti animălile din ogradă. Animăli bune, cum altfel, crescuti cu mâna mea. Am lasat un cal ș-o giuncă, să aibe mama grijă, și eu am vinit aicișa. Da’ n-am vrut să dau calu’, că era tare blânduț. Și mama o zâs:
– Măi, să nu dăm calu’, că e bun.
Și uite-așa am venit la Glasgow. Da’ eu, tăt cu gându’ la animăli. Când am văzut eu aici polog de oi și de vite, mi-o dat lăcrimile. Parcă le vedeam pe-ale mele. Da-ntr-o noapte, visăz eu un pom cu mere. Asta însamnă nacaz și lăcrimi. Și îndată sun pi mama.
– Mămucă, e bini calu?
– Bini, zâce ea.
Da’ eu am sâmțât ceva.
– Mămucă, ce-i cu calu?
– Apăi ce să fie, nu-i bini, că o dat o mașină pisti el.
Uiti asta însămna pom cu mere. Da’ altă noapte am visat un strigoi, că intrasă în casa noastră. Și când s-o dat la mine, i-am tăiet capu’ cu coasa. Și sara o sun pi mămuca.
– Mămucă, da’ ce-i cu giunca noastră?
– Apăi ce să fie, am zâs c-o pierdim, așa o fost di bolnăvioară.
Da’ acu să făcuse bini. Eu cre’că strigoiu’ cela era moartea giuncuții. Hei, câte n-aș putea eu să-ț povestesc. Până dimineață stăm aicișa. Că eu când spun, parcă mă mai răcoresc pi suflet, uite-așa.