Cât eram în țară, în preajma sărbătorilor naționale, precum cea de astăzi, sau 24 ianuarie, sau 10 mai, făceam acest test: îi rugam pe cei din jur să-mi spună unul-două nume în legătură cu evenimentul respectiv. Un nume măcar, al vreunui român care să fi avut, de pildă, un rol de seamă la Marea Unire. Un nume, o mică poveste, un detaliu cu putere exemplară. Cu greu găseam pe cineva care să știe măcar un singur nume. Și asta nu în parohia mea de la țară, ci în oraș, printre absolvenți de licee și universități.
Ne-am învățat (cine ne-a învățat?) să purtăm memoria unor date sau evenimente mai mult decât memoria oamenilor care le-au făcut. Lozincile sunt mai eficiente decât istoriile personale, care, Doamne ferește, te mai pot pune și pe gânduri. Așa cum pe vechile noastre cărți nu se trecea mai niciodată autorul sau traducătorul. Nici azi nu știm cine a tradus prima Evanghelie în limba română și cred că suntem singurul neam care nu știm asta despre noi. Prin alte părți însă, pe unde am mai umblat, memoria colectivă este mai recunoscătoare oamenilor decât miturilor care le-au urmat.
Sunt curios astăzi, când vor curge sute de știri despre Ziua Națională, când se va dezbate la nesfârșit cine trebuia invitat și cine nu la parada militară, când discursurile patriotice vor luneca pe gâturi asemenea fasolei cu ciolan, de câte ori se vor pomeni numele lui Ferdinand I, Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Miron Cristea, Vasile Lucaciu etc. Ce să mai zic de Iancu Flondor, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halippa… Nu-i așa că parcă vorbesc din povești? Mă întreb câte pagini mai au oamenii aceștia, la un loc, măcar în manualele școlare. Și dacă ceva din conștiința lor ni s-a transmis celor de azi măcar pe cale genetică, dacă n-a fost să fie politică. Adică mă întreb dacă mai avem vreo speranță.
Am aflat însă că Ion Iliescu a fost prezent în tribuna oficială, la parada militară. Departe de țară cum sunt, nici nu știam dacă mai trăiește. A fost, într-un fel, contemporan părinților fondatori ai Unirii. Pe vremea când se bucura de „tinerețea luminoasă” la Moscova, cum zicea chiar el, Maniu, Hossu, Pantelimon Halippa, Vaida-Voevod, Onisifor Ghibu, Aurel Vlad și alții, care au făcut să existe Ziua Națională, înfundau pușcăriile comuniste. Oasele lui Maniu zac și astăzi neștiute în cimitirul săracilor din Sighet. Amestecate ca și numele său într-o groapă comună a istoriei. Ca în versul lui Paul Celan: „Nimeni nu mai dă mărturie despre martor”. În schimb, moștenirea simbolică a unui veac denaturat se înalță de la tribună peste un popor de lozinci.
JURNAℓ SCOȚIAN 