mama-euglenă

Cea mai fascinantă jucărie pe care am văzut-o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut-o în mâna unui băiat, cum a ațintit-o la soare asupra unui petec de hârtie și acela s-a aprins imediat. Mi s-a părut cea mai mare minune din lume și, pe loc, i-am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi-au furat-o niște țigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă.

          Nu mă mai săturam să-mi privesc degetele, unghiile, crestele și șanțurile reliefului papilar, porii din piele, alunițele și firele de păr, apoi literele din cărți, petele de cerneală de pe caiete, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen și musculițele moarte, toate se arătau sub lupa mea, ca o lume descoperindu-și numai pentru mine contururi fascinante și detalii necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la școală, luam apă din bălți și mă chinuiam ore în șir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or eu aveam o lupă puternică. În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să-mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n-am simțit nevoia să-i spun nimic despre mine, și nici ea n-a simțit nevoia să-mi spună despre ea, ca și cum ne-ar fi fost rușine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc.

          De Crăciun i-am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalți ani îi trimiteam bani, să-și cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că-i punea deoparte, să fie acolo. „Las’ să fie acolo” – era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi-a rămas în minte și mă urmărește și acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să-l pun deoparte, „poate îl dăm cuiva”, ca și cum mie nu mi s-ar cuveni. Uneori desfac un lucru de care nu am nevoie numai de-al naibii, ca să știu că n-am să-l dau „cuiva”. Mi-a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă „poverty shock”.

          Deci i-am trimis mamei un pachet. I-am pus papuci de casă îmblăniți, un cesuleț de mână frumos (pe care l-am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline și niște cosmetice.  Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bilețele cu explicații: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezești tradiționale, poți să le mănânci așa sau să le pui un pic la cuptor”. M-a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulțumindu-mi de zeci de ori, ca unui străin care-ți trimite un dar. Mi-a spus că înșirase toate lucrurile într-o cameră și, din când în când, intră să le vadă cât sînt de frumoase.

          Când îi făceam pachetul, mi-am amintit de anii când eram elev la internatul forestier și ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi-a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea să nu se spargă, zahăr, o sticlă de ulei și o rețetă scrisă de mână, cum să-mi fac singur clătite.

          Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu-și poate lăsa casa, că dacă se sparge o țeavă cât este ea plecată. Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi-a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, multe primite chiar de la mine când am mai fost pe-acasă, dar ea își închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într-un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat-o la telefon, cu gura căscată. Lasă, mamă, mi-a zis, am văzut eu la televizor.

          Mama a rămas văduvă la 35 de ani și nu numai că nu s-a mai recăsătorit, dar nici măcar n-a mai vrut să atingă vreun bărbat în viața ei. Un timp ne-am mai întâlnit în casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să-și ducă zilele cenușii, împărțite invariabil între schimbul de zi și schimbul de noapte, între bucătărie și dormitorul pustiu, între ușurarea că a scăpat de ziua de ieri și apăsarea pentru ziua de mâine. Mama este ființa cea mai simplă și nevinovată pe care am întâlnit-o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama-euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într-un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică.

          Din cele două-trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preț de câteva ore, altfel decât am știut-o toată viața, – pământie și ștearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internatul silvic, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la ședința cu părinții. Cred că era prima dată în viața ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă, de primăvară, și după ședința cu părinții mama mi-a spus dintr-odată: ce-ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură. Lucrul acesta m-a uimit enorm! Mama, la masă într-un restaurant, așa ceva nu mi-aș fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându-le prin vitrine fotoliile roșii de pluș, chelnerii stilați, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii și lipsei de griji, rezervate unor oameni aleși, unde noi n-aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într-un astfel de loc, deși o avertizasem cât ne-ar putea costa o asemenea aventură.

Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într-o pădure de lângă oraș. Îmi amintesc și acum ce-am mâncat. Nu mai știu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama, sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur, cu o friptură sleită de porc și cu murături. Atunci însă totul mi s-a părut minunat, deși nici eu, nici ea nu știam să ne purtăm acolo, într-un restaurant, și arătam în mod clar ca doi proști. La sfârșit, mama a făcut iarăși un gest pe care nu mi l-aș fi închipuit la ea, pentru că nu-l mai văzusem decât în filme. Nu mai știu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă și i-a spus cabanierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca niște proști, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i-l dea mamei. Momentul acela m-a enervat, mă enervează și acum, amintindu-mi, – ca și cum idiotul acela n-ar fi crezut-o pe mama în stare să-i lase lui un bacșiș. În fine, ne-am așezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniștită câteva țigări (era fumătoare), iar eu îmi amintesc că, deși eram ditamai lunganul de 16 ani și aveam chiar și o iubită mai mare ca mine, m-am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie pe malul apei, adică îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, bețe, capace, și punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul.

 

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

18 Responses to mama-euglenă

  1. Doamna de povești says:

    Frumoasă evocare a chipului mamei!
    Acum m-ați făcut să mă gândesc la mama mea, de care adeseori mă apucă un dor teribil… 😦 Dumnezeu să o odihnească!

  2. Irina says:

    Textul asta e ca un cadou pe care mi-l face anul. Multumesc, Florin! Si la multi ani!

  3. UN OARECARE says:

    pe cât de frumos povestit, pe atât de emoţionant… iar mama e cel mai măreţ lucru de pe pământ.

  4. beerawmanian says:

    Ce frumos ati povestit! Cu mare drag am citit!

  5. Bianca says:

    Tocmai m-am intors de la spital,unde am fost impreuna cu tatal meu. Povestirea Dvs. minunata m-a facut sa cred ca exista in noi multa dragoste pe care, nu intotdeauna, suntem capabili sa o aratam la momentul potrivit.

  6. Mirela Z. says:

    Minunat scris! Va citesc mereu cu emotie si bucurie. La multi ani!
    O mama.

  7. Nicoleta says:

    Exceptional text! O evocare de un realism fara ornamente, dar cu un fundal de sensinbilitate strunita, masculina.. Ce frumos ar fi daca ai aduna intr-un volum, editat in Ro., textele cu tematica din memorie sau din firescul scuturat de politica sau alte eventimete mult prea..momdiale! Sunt atingeri pe coarde ale sufletului, care isi pastreaza pana la moarte vibratia, si care, in cutia de rezonanta a propriei biografii, culeasa in amintiri, nasc un cantec fara seaman altuia (aa.. gandul asta mi-a amintit de cantecul de imperechere al pinguinilor imperiali, despre care am aflat in desenul animat”Happy feet”..cam fara legatura, da’ zic si eu..). E minunat textul, macar pentru “axioma” asta: “Mama este ființa cea mai simplă și nevinovată pe care am întâlnit-o vreodată în lumea asta. “..Si-apoi toata disertatia asta pornita de la lupa care reuseste sa construiasca o lume fascinanta unui baiat care a avut (si el, ca si noi, altii) nesansa unei copilarii prea departe de cele ideale, pline de afectiune, povestite prin carti..

  8. iBobia says:

    Ce text rascolitor ati scris, cel putin pentru mine, domnul Florin!

  9. bob de suflet says:

    Emoționant….ca o poveste scoasă din inimă și pusă pe masă, aluat aburind a tandrețe, nostalgie și…drag.

  10. www.danagont.ro says:

    Vă mulţumesc pentru bucăţile de suflet pe care le împărţiţi cu atât de mult talent şi atâta dărnicie. Un an nou inspirat şi binecuvântat!

  11. Mara M says:

    Mai repede decat ,,euglena,, intuiesc ca are o anumita pace interioara!
    La multi ani cu bucurii si sanatate,fericire,impliniri,pacea adevarata a sufletului!La multi ani de ziua numelui!Sa va traiasca fericiti si impliniti toti cei dragi sufletului dumneavoastra!

  12. corina says:

    Ce mult imi place postarea asta!

  13. ana says:

    Parinte, asa predica mi-ar placea sa aud mereu la biserica. Sa porniti de la un lucru atat de mic ca euglena verde si apoi sa dezvoltati cu atata sinceritate niste trairi personale, e mare lucru. Multumim ca scrieti pe blog!

  14. Editor says:

    Cum scria cineva mai sus, am intrat să văd “bucăţile de suflet pe care le împărţiţi cu atât de mult talent şi atâta dărnicie”. Sper că sunteți bine și nezdruncinat de pe cale, că veți mai scrie deoarece e nevoie,

  15. Da, chiar e nevoie sa mai scrieti…sunt atat de multe cestiuni arzatoare la ordinea zilei…de exemplu consumatul sinod din Creta. Suht perfect de acord ca, asha cum spune Eclesiastul, este vreme potrivita pentru orice indeletnicire sub soare. Dar un articol la doua luni…come on father, atat sunteti de ocupat :(?

  16. ioana says:

    Ooo, saracuta mama…. ce mult o iubesc, saracuta….

  17. vionote says:

    De fiecare data, ma gandesc sa citesc un rand sau doua, ca nu am timp acum, am treaba, una alta… Si de fiecare data merg pana la capat, treburile pot astepta.
    Si mie mi-e dor de mama mea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s