două reguli și niște răspunsuri

 

După textul de ieri câțiva cititori mi-au scris că promovez un „determinism materialist” și m-au întrebat unde mai este credința mea, unde îmi este nădejdea, unde mai este Dumnezeu în textul meu. Alți cititori nu mi-au scris, dar probabil își pun și ei aceleași întrebări. De fapt, toate întrebările ar putea fi rezumate la una singură: de ce nu toată lumea gândește ca noi?

       Regula numărul unu pe care am deprins-o după aproape 20 de ani de preoție este să nu pun asupra oamenilor măsura unei credințe înalte. Nu zic măsura credinței mele, dar măsurile unei credințe înalte. Celor care au „credință și nădejde” nu mai trebuie să le spun eu că acestea îi vor trece peste toate în viață, inclusiv peste greutățile creșterii unui copil. Dar celor care nu au încă măsura acestei credințe nu pot să le cer să judece viața după ea sau să se prefacă. Și pentru unii, și pentru alții, rolul meu este să le spun ce înseamnă credința, unde este nădejdea și să mă rog pentru toți. Am să-i rog totuși pe cei foarte credincioși să fie mai indulgenți cu credința mai slabă a altora, așa cum a fost și Iisus cu acel tată care s-a rugat „ajută, Doamne, necredinței mele”.

        Am fost timp de câțiva ani preot într-un sat din Moldova. Acolo am văzut că majoritatea părinților petreceau infinit mai mult timp cu animalele sau la câmp decât cu copiii lor. Iar dintre acești copii, doar câțiva ajungeau să facă la oraș mai mult de opt clase. Ce-ar fi trebuit să le spun acelor părinți? Să-i încurajez în numele „credinței și nădejdii” să facă alți copii? Dar nu trebuie să fii preot de țară ca să vezi asta. E suficient să ne uităm împrejur, oriunde, și vedem cum, în general, părinții nu mai au timp de copiii lor. Din diferite motive. Eu pot să mă rog pentru ei, să le arăt unde greșesc, să fiu un pic de tată și de mamă pentru copiii lor, dar nu am puterea să schimb lucrurile care au luat-o razna și nici dreptul să le încurajez în numele unor cuvinte mari.

        Unde este Dumnezeu în rândurile mele, mă întreba cineva. Ca să scrii cu Dumnezeu în suflet, i-am răspuns, nu trebuie să-i amintești numele din două în două rânduri. Așa cum, ca să te gândești la prezența Lui în lume, trebuie uneori să citești printre rânduri.

        Regula numărul doi pe care am învățat-o în anii preoției mele este să nu fac din teologie un instrument de propagandă religioasă. Știți care carte din Vechiul Testament era socotită „cea mai sfântă dintre toate”, cartea care a inspirat cel mai mult, și evreilor, și creștinilor, mistica întâlnirii cu Dumnezeu? Nu Psalmii, nu Cartea Facerii și nici cărțile despre Legi și „cele zece porunci”. Cea mai sfântă carte este „Cântarea Cântărilor”, un poem de dragoste în care numele lui Dumnezeu nu apare nici măcar o singură dată. Și unde iubitul și iubita nu socotesc câți copii o să aibă, ci își vorbesc despre ei și iubirea lor. Dacă am ști să le arătăm oamenilor frumusețea teologiei, ar ajunge singuri la toate răspunsurile.

copii pentru țară sau o țară pentru copii?

Mitropolitul Clujului a numărat zilele trecute de câți copii are nevoie o familie și i-au ieșit trei: „unul pentru tata, unul pentru mama și unul pentru țară și biserică”. Să mă ierte Părintele Mitropolit, dar în țara unde, nu chiar demult, altcineva a numărat până la patru, cu consecințele pe care le știm, poate ar fi bine ca măcar o vreme să nu mai numere nimeni copiii românilor.

        Problema natalității nu se rezolvă prin presiuni asupra părinților. Acestea sunt ineficiente, dar mai ales imorale. Biserica binecuvintează căsătoria și nașterea copiilor, dar e numai dreptul părinților să decidă când și câți copii să facă. Pentru că nimeni nu împarte cu ei nici responsabilitatea aducerii lor pe lume, nici greutățile creșterii lor.

        M-am cam săturat de predici pentru părinți. Aș vrea să aud din partea ierarhilor noștri câteva predici pentru miniștri și pentru parlamentari, adică pentru cei care au datoria să adopte o legislație care să ajute familia și copiii, așa cum se întâmplă în țările din vestul Europei. Oare chiar nu înțelegem că, în România, scăderea natalității are legătură în mod direct cu viața oamenilor de la un salariu la altul și cu nesiguranța zilei de mâine în care trăiesc cele mai multe familii? Așa stau lucrurile, dincolo de predici frumoase și cuvinte mari.

        Ca dovadă, cei mai mulți copii români se nasc de câțiva ani nu în țară, ci în afara țării (cu o treime mai mulți, arată statisticile), adică acolo unde părinții lor au dreptul la o viață decentă și unde guvernele sprijină familiile cu copii.

       O viață de om nu se face la normă și nu este justificată de niciun calcul „pragmatic”, cuvânt pe care Mitropolitul Clujului l-a repetat de câteva ori la deschiderea „Marșului pentru viață”. Abordările „pragmatice” or fi potrivite creșterii unui șeptel, dar n-au ce căuta în universul unei familii. Și dacă o familie are un singur copil, – l-aș întreba pe Părintele Mitropolit -, nu poate fi el în același timp și pentru tata, și pentru mama, și pentru țară și biserică? Oare n-ar fi mai importantă educația lui decât numărul de ordine? Iar dacă are zece și toți sunt la muncă în Italia, așa cum sunt cei zece copii ai familiei Timon din Valea Grecului (Vaslui), unde mai este al tatălui, unde mai este al mamei, unde mai este al țării?

        Și la urma urmei, ce să facă țara cu el? Așa cum am spus, poporul român crește acum mai mult în grădinițile din străinătate. Unii copii nici măcar limba nu și-o mai vorbesc cum trebuie. Alți copii din țară, mai mult de jumătate, arată aceleași statistici, trăiesc în sărăcie lucie. Mortalitatea infantilă este cea mai mare din Europa. La fel și numărul mamelor minore.

        Nu cumva, în acest moment, copiii au nevoie de o țară mai mult decât are țara nevoie de ei?

raport despre oameni și locuri

În fiecare an fac de Bobotează cam o mie de kilometri cel puțin. Anul ăsta am terminat cu vizitele pe la mijlocul lui februarie. Aproape că m-a ajuns din urmă Postul Paștilor, de nici nu mai știam ce să le cânt oamenilor, „În Iordan botezându-te tu Doamne” sau „Ușile pocăinței”. Merg atât de mult, nu neapărat pentru că aș fi chemat în multe case, ci pentru că românii sunt împrăștiați în toată țara. Sigur că ar prefera să stea la Glasgow sau la Edinburgh, dar se duc bieții de ei oriunde găsesc de lucru. Dacă a fost de muls capre la vreo fermă din nordul pustiu al Scoției, s-au dus și acolo. Dacă o să fie de muncă pe planetele alea, Trappist, sunt sigur că or să ajungă printre primii.

Iar eu nu mă grăbesc niciodată când merg la ei.

prețul unui ochi și prețul unui dinte

Când eram pe cale să mă convertesc și citeam Biblia, mă îngrozeam cât sânge de animal trebuia să curgă în jertfele din Vechiul Testament. Una-două, pentru fiecare păcat, mai era căsăpit un miel și aruncat pe altar. Mă întrebam oripilat de ce avea nevoie Dumnezeu de atâtea ruguri și mortăciuni. Mai târziu însă am înțeles că nu pentru Dumnezeu rânduise Moise jertfele Legii. Dar cum altfel să învețe poporul cel prost că plata păcatului este moartea (Rm 6.23)? Cum să înțeleagă altfel că atunci când urăști, sau minți, sau furi, sau înșeli, nu e ceva rău doar pentru că așa spune legea morală, ci pentru că lucrezi de fapt împotriva vieții unor oameni? Și că sângele mieilor curge ca răscumpărare acolo unde ar fi fost drept să curgă sângele lor?

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. De aceea s-au spus cuvintele acestea, ca să nu uităm care e prețul unui ochi și care e prețul unui dinte. Ca să nu uităm că păcatul nu se șterge dintr-un condei, ci se răscumpără prin sânge, pentru că la rândul lui a făcut să curgă sânge – și așa e drept, chiar dacă în lumea asta n-ar fi niciun Dumnezeu.

Dar toate aceastea erau în Vechiul Testament. Iisus a fost ultimul miel care a trebuit să moară și sângele lui a răscumpărat toate păcatele lumii, toți dinții smulși și toți ochii scoși. Deși când spui așa, cuvinte mari despre lume, parcă nu înțelegi despre ce e vorba. Ar trebui ca fiecare să-și spună „a răscumpărat păcatele mele” și apoi să le spună în gând unul câte unul. Numai așa poți să înțelegi ce a făcut Iisus. Gata cu mieii, gata cu sângele lor scurs pe altare! În locul lor este acum Crucea și exemplul lui Iisus. „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

Dar oamenii nu știu ce este crucea. Mai aud oftând pe unul sau altul, oameni necăjiți: asta e crucea mea, părinte. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Ăsta e un necaz, roagă-te pentru el. Dar atunci care e crucea mea, își rotește omul ochii goi de înțeles. Crucea ta o să fie când ai să duci de bunăvoie necazul altuia, nu necazul tău. Crucea nu este să fii tu olog, ci să porți după tine un olog. Crucea nu este să fii bolnav, ci să îngrijești cu dragoste un bolnav. Crucea este atunci când rabzi pentru altul, nu pentru tine. Când nu le mai cauți pe ale tale, ci pe ale celuilalt.

Iar dacă e un tânăr ieșit din adolescență, îi spun: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

suflet de bancher și socoteli meschine

Mi-am zis că nu mai citesc siteuri românești, că mă enervez. Dar azi nu m-am abținut și, așa mi-a trebuit, m-am enervat să găsesc că un bancher împarte românii în hoți și proști iar un scriitor important crede că problema asistaților sociali sunt „țiganii și popii”.

Pe mine nu mă miră că, între un hoț și un prost, dl Ion Țiriac declară că preferă hoțul. Dl Țiriac a făcut un miliard de dolari la viața sa și a avut de-a face în mod sigur și cu hoți, și cu proști, deci știe ce spune. E greu să-l contrazici. Deși eu cred că în afaceri nu subestimează nici proștii.