raport despre oameni și locuri

În fiecare an fac de Bobotează cam o mie de kilometri cel puțin. Anul ăsta am terminat cu vizitele pe la mijlocul lui februarie. Aproape că m-a ajuns din urmă Postul Paștilor, de nici nu mai știam ce să le cânt oamenilor, „În Iordan botezându-te tu Doamne” sau „Ușile pocăinței”. Merg atât de mult, nu neapărat pentru că aș fi chemat în multe case, ci pentru că românii sunt împrăștiați în toată țara. Sigur că ar prefera să stea la Glasgow sau la Edinburgh, dar se duc bieții de ei oriunde găsesc de lucru. Dacă a fost de muls capre la vreo fermă din nordul pustiu al Scoției, s-au dus și acolo. Dacă o să fie de muncă pe planetele alea, Trappist, sunt sigur că or să ajungă printre primii.

Iar eu nu mă grăbesc niciodată când merg la ei. Îmi place să le cunosc familiile, să mă risipesc în atmosfera casei lor, să le ascult poveștile, să le aud vorba, mai ales că sunt veniți din toată țara, ca un fel de mică Românie care și-a luat de peste tot „granița-n raniță”, vorba Adei Milea. Uneori am de mers o sută de kilometri ca să ajung la o singură familie dintr-un sătuc de prin sud. Altădată îmi ia o zi ca să ajung într-o insuliță pitită în Hebride și unde locuiesc români. Anul trecut am ajuns până în Islanda, iar la anul vreau să merg în Groenlanda, ultimul „sat” din parohia mea. Sunt și acolo câțiva români și chiar citisem pe internet că s-au bătut cu niște eschimoși într-un bar.

Nimeni ca un preot nu știe mai bine oamenii și poveștile lor. Oameni buni, oameni răi, oameni simpli, oameni bogați, tot felul de oameni care au avut curajul sau doar disperarea să emigreze. În țară li se spune la grămadă „căpșunari” sau li se râde în nas că „spală babele la cur”. În realitate românii de aici au meserii diverse, iar la locurile de muncă sunt tratați de străini infinit mai bine decât ar fi fost la ei acasă. Proporția între slujbele calificate și cele necalificate e probabil foarte apropiată de cea pe care o găsești și în țară. Eu mă iau după ce văd la biserica mea. Da, cei mai mulți lucrează în construcții și în asistență socială, în restaurante, hoteluri și în firmele de curățenie, dar mulți au slujbe calificate și foarte căutate: asistente, medici, programatori, ingineri etc. La un moment dat, ca să dau doar un exemplu, pe șantierul marinei militare britanice de lângă Edinburgh lucrau două sute de români.
Numai eu ce mai trag în jos media calificărilor: lucrez de doi ani într-o companie de poștă, unde sortez corespondența.

Sunt însă și mulți români care fac munci grele, pe care un britanic cu greu le-ar accepta. Am cunoscut o familie numeroasă, în care toți lucrau într-o hală de prelucrare a peștelui, la minus 15 grade, fără niciun echipament special de protecție. Alții lucrează în agricultură și dorm pe câmp, în vagoane. Am sfințit odată pe post de casă un astfel de vagon, puțin mai mare ca o rulotă, altfel dotat cu apă, curent, wc, duș, tot ce trebuia. Singura problemă a românilor era că se plictiseau de moarte. Îi învățaseră mim pe niște lituanieni, vecini de rulotă, și așa se distrau toată seara.

Nu vi-e teamă de Brexit, îi mai întreb pe unii sau pe alții. Și toți îmi răspund cu răspunsul dintotdeauna al românilor în fața necazurilor: cum a vrea Dumnezeu.

Tot felul de oameni, cum ziceam. Recent am botezat copilașul unor țigani bulgari. Erau de loc dintr-un sat de la Dunăre și o rupeau binișor pe românește, de aceea veniseră la mine. Am vrut să le dau Crezul în bulgărește, să-l învețe pentru botez. Dar nu știm să citim bulgărește, au zis ei. Bine, zic, vi-l dau în engleză. Nu știm să citim nici în engleză. Dar în ce limbă știți să citiți? În greacă, zice nașul, că eu m-am născut în Grecia și acolo am făcut școala. Mă gândeam apoi ce încurcată a mai ajuns lumea asta: un preot român botează în Scoția copilul unor țigani bulgari care spun Crezul în limba greacă. În ce limbă să faci filmul ăsta?

Acum vreo doi ani m-au chemat și niște hoți din Glasgow, să citesc „de ursită” unui copil care tocmai se născuse în casa lor. Le-am împărțit iconițe, i-am miruit, le-am mai citit din Evanghelie, apoi am stat cu ei să povestim. Nu aveau nicio masă în casă, așa că am stat jos pe covor și am băut cu ei un pahar de vin. Eu în mijloc ca un staroste, iar ei, vreo zece, în jurul meu. La plecare m-au condus cu mașinile până m-au scos din cartier. Cică era o zonă periculoasă.

Am fost și prin case mari, unde trebuie să te conducă gazda la baie ca să nu te rătăcești, și prin garsoniere igrasioase unde oamenii trăiau din benefit. Prin case luminoase și pline de copii (se nasc mii de copii în diasporă), dar și prin apartamente întunecoase unde se practica prostituția. O fată mi-a zis odată: vă rog să țineți minte numele și adresa mea, dacă mi se întâmplă ceva să știe cineva de mine. Cu vreun an înainte, o prietenă de-a ei, tot româncă, fusese omorâtă în altă casă.

Dar cu Boboteaza mă duc doar acolo unde sunt chemat, așa că oamenii mă așteaptă cu bucurie. Stau cât stau, apoi îi văd cum se frământă, să-mi spună „o problemă”. Cu preotul nu e ca la psiholog, nu e nici măcar ca o discuție cu cel mai bun prieten. Numai în fața unui preot care le-a câștigat încrederea oamenii mai spun ceea ce-și spun doar când vorbesc singuri prin casă. Mă feresc să le dau sfaturi, pentru că nu de sfaturi cred că au nevoie cât să-i asculte cineva. Așa m-a învățat odată starețul meu, părintele Clement: oamenii au nevoie de minuni nu de sfaturi, de aceea veneau la Iisus, dar dacă nu poți să faci minuni, măcar ascultă-i.
Nu sunt un preot grozav, dimpotrivă, am toate păcatele și nicio virtute, dar cel puțin la asta mă pricep: știu să-i ascult.

M-a impresionat mai demult povestea unei familii cu un copil, venită dintr-un sat de pe lângă Vaslui. Oameni obișnuiți zi de zi cu cea mai mizerabilă viață pe care v-o puteți închipui într-un sat din Vaslui. Vă dați seama că nu știau o boabă de engleză. Au venit ca disperații, cu un copil după ei, care mai avea și un defect de mers. I-a adus, de milă, un român care lucra într-un pub și le-a găsit și lor de lucru, la curățenie, într-un restaurant. Ca să se înțeleagă cu patronul, umblau la ei cu telefonul mobil și când aveau nevoie îl sunau pe prietenul lor român: frate, vezi tu ce mai vrea ăsta de la noi. Au strâns așa din dinți și s-au luptat să reușească. I-am reîntâlnit peste vreo doi ani, în oraș, absolut întâmplător. Erau aranjați la costum și pe cuvântul meu că ieșeau de la o expoziție de pictură. Copilul fusese operat și acum alerga înaintea lor. Cu greu am mai recunoscut în ei pe sărmanii din urmă cu câțiva ani. E o poveste fericită, da. Dar nu de asta v-am spus-o, ci pentru ca să vă gândiți încă o dată cât de puțin trebuie ca viața unor oameni să se schimbe în bine și ce crimă se întâmplă cu ei prin satele noastre lăsate în mizerie.

Pe o insuliță din Hebridele Interioare (sunt vreo 30 locuite, din cca o sută în total) locuiește de câțiva ani o familie de români. În țară au fost amândoi profesori, dar bărbatul a făcut aici un colegiu agricol și s-a recalificat. Au luat în arendă o mică fermă, de care trebuie să aibă grijă ziua și noaptea, așa că nu pot pleca de pe insulă aproape niciodată. Când ajung la ei, slujba durează o jumătate de zi, ca la biserică: citim din Biblie, le sfințesc casa, îi spovedesc, îi împărtășesc și vorbesc cu copiii lor. Pe insulă au un deal pe care, în dorul țării, l-au botezat „Ceahlău”, râul care curge prin spatele casei este „Bistrița” iar dincolo de livada unui fermier începe „Transilvania”. Oricum toate locurile aveau acolo niște nume în scottish gaelic imposibil de pronunțat. Cine poate zice toată ziua „Dhuibhchuirn” sau „Chnuichcailleach”? Așa că fetițele lor aleargă toată ziua pe Ceahlău și se joacă cu mieii de la fermă. Când ne întâlnim îmi cer să le spun povești, dar mă opresc de o mie de ori și mă tot întreabă: da’ ce înseamnă „dovleac”? da’ ce-s ăia „iezi”? da’ cum adică „și-a luat nasul la purtare”? Și tot așa, pentru că mai mult vorbesc engleza.

Duminica la biserică vin de obicei 70-80 de oameni, uneori și mai mulți. Unii conduc o oră sau două ca să ajungă la Edinburgh. La Paști vin și câte 4-500. Dar la biserică nu vin doar ortodocși, mai sunt printre ei de alte confesiuni și chiar oameni care în țară n-au călcat în viața lor într-o biserică. Vin la biserică, pentru că vor să întâlnească alți români sau doar să-și audă limba. După slujbă rămânem la o cafea și la o gustare, ne mai spunem noutăți, se mai leagă prietenii, se mai aprind pasiunile politice. Biserica din emigrație, am mai spus și altă dată, nu este doar loc de liturghie, ci adesea, în zonele mai îndepărtate, și cămin cultural, și loc de socializare, și circumscripție electorală, și punct de informare, într-un cuvânt singura instituție românească.

Am cunoscut și câteva familii mixte, în primul rând românce căsătorite cu scoțieni, dar și cupluri mixte venite mai recent din Spania și Italia după ce acolo n-au mai găsit de muncă. E interesant că în familiile de acest fel, cele cununate religios, bărbații s-au convertit la credința ortodoxă a femeilor, și-au adăugat nume românești de botez și au început să vină la biserică odată cu ele. Le place cântecul și misterul liturghiei bizantine, mirosul ei de tămâie și mir, dar nu mai puțin, la sfârșit, veselia noastră lipsită de noimă, coliva, sarmalele și vinul. E ceva obișnuit să găsești prin pomelnice nume ca „Kenneth-Gheorghe” sau „John-Ioan”.

Apropo, un scoțian căsătorit cu o româncă mi-a spus o poveste foarte haioasă. Tatăl lui ține o pensiune, un bed and breakfast, undeva prin nordul îndepărtat și pustiu al Scoției. Și anul trecut s-a gândit să facă o glumă în ajun de Crăciun. A pus în fața hanului un anunț mare: „Masă și casă gratuite pentru oricine are numele Iisus și pentru familia lui”. S-au distrat pe seama anunțului vreo doi-trei turiști care erau pe acolo, apoi, pe seară, a apărut la recepție un bărbat care a spus că îl cheamă Iisus, e cu soția și cu copiii și ar vrea să se cazeze gratuit pentru o noapte. Și cât se holba scoțianul la el, omul a scos pașaportul și i l-a arătat. Avea vreo trei prenume, printre care și „Jesús”. Era un turist spaniol venit cu familia în vacanța de Crăciun. Dar faza cea mai tare, spunea cel care mi-a povestit întâmplarea, a fost că turistul nici măcar nu s-a gândit că e o glumă. Crezuse că e o ofertă de sărbători care să atragă turiștii spanioli. Patronul pensiunii a rămas cu o gaură în buget și, mai spunea fiul lui, cu gândul că pierderea asta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru gluma de Crăciun. Ăsta da un argument pe care l-ar fi reținut și Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului.

Parcă îi și aud pe unii: ce vorbești, domnule, noi am citit pe facebook că în Occident Dumnezeu a murit! Vi se pare, nu e mai mort sau mai viu decât în țară. Nu are atâtea biserici ca la noi, dar nu asta îl face mai viu într-un loc sau altul. Dumnezeu e pretutindeni, ca un străin care umblă prin lume, cum umbla prin poveștile noastre, împreună cu Sfântul Petru, ca să vadă cum mai sunt oamenii. Dar despre drumurile lor am să scriu altădată.