După textul de ieri câțiva cititori mi-au scris că promovez un „determinism materialist” și m-au întrebat unde mai este credința mea, unde îmi este nădejdea, unde mai este Dumnezeu în textul meu. Alți cititori nu mi-au scris, dar probabil își pun și ei aceleași întrebări. De fapt, toate întrebările ar putea fi rezumate la una singură: de ce nu toată lumea gândește ca noi?
Regula numărul unu pe care am deprins-o după aproape 20 de ani de preoție este să nu pun asupra oamenilor măsura unei credințe înalte. Nu zic măsura credinței mele, dar măsurile unei credințe înalte. Celor care au „credință și nădejde” nu mai trebuie să le spun eu că acestea îi vor trece peste toate în viață, inclusiv peste greutățile creșterii unui copil. Dar celor care nu au încă măsura acestei credințe nu pot să le cer să judece viața după ea sau să se prefacă. Și pentru unii, și pentru alții, rolul meu este să le spun ce înseamnă credința, unde este nădejdea și să mă rog pentru toți. Am să-i rog totuși pe cei foarte credincioși să fie mai indulgenți cu credința mai slabă a altora, așa cum a fost și Iisus cu acel tată care s-a rugat „ajută, Doamne, necredinței mele”.
Am fost timp de câțiva ani preot într-un sat din Moldova. Acolo am văzut că majoritatea părinților petreceau infinit mai mult timp cu animalele sau la câmp decât cu copiii lor. Iar dintre acești copii, doar câțiva ajungeau să facă la oraș mai mult de opt clase. Ce-ar fi trebuit să le spun acelor părinți? Să-i încurajez în numele „credinței și nădejdii” să facă alți copii? Dar nu trebuie să fii preot de țară ca să vezi asta. E suficient să ne uităm împrejur, oriunde, și vedem cum, în general, părinții nu mai au timp de copiii lor. Din diferite motive. Eu pot să mă rog pentru ei, să le arăt unde greșesc, să fiu un pic de tată și de mamă pentru copiii lor, dar nu am puterea să schimb lucrurile care au luat-o razna și nici dreptul să le încurajez în numele unor cuvinte mari.
Unde este Dumnezeu în rândurile mele, mă întreba cineva. Ca să scrii cu Dumnezeu în suflet, i-am răspuns, nu trebuie să-i amintești numele din două în două rânduri. Așa cum, ca să te gândești la prezența Lui în lume, trebuie uneori să citești printre rânduri.
Regula numărul doi pe care am învățat-o în anii preoției mele este să nu fac din teologie un instrument de propagandă religioasă. Știți care carte din Vechiul Testament era socotită „cea mai sfântă dintre toate”, cartea care a inspirat cel mai mult, și evreilor, și creștinilor, mistica întâlnirii cu Dumnezeu? Nu Psalmii, nu Cartea Facerii și nici cărțile despre Legi și „cele zece porunci”. Cea mai sfântă carte este „Cântarea Cântărilor”, un poem de dragoste în care numele lui Dumnezeu nu apare nici măcar o singură dată. Și unde iubitul și iubita nu socotesc câți copii o să aibă, ci își vorbesc despre ei și iubirea lor. Dacă am ști să le arătăm oamenilor frumusețea teologiei, ar ajunge singuri la toate răspunsurile.
JURNAℓ SCOȚIAN 
Parinte, aveti inima sincera si nu sunteti fariseu! A zis odata parintele Arsenie Papacioc: “tipic-tipic, si la inima nimic!”. Cam asta se gaseste prin biserici. Sa ma ierte Dumnezeu, dar ultima predica buna pe care am auzit-o n-a fost la biserica, ci pe net, pe blogul dvs. Nu vreau sa denigrez, respect cat pot biserica, dar totusi nu simt nimic cald in ea. Doamne, da-ne iubire!
Biserica noastra este oglinda societatii romanesti. Insa asa cum in societatea laica mai poti sa intalnesi si oameni firesti, tot asa este si in Biserica. Ceea ce este greu de inteles este cat de impietrita a ramas inima romanilor. Suferim de fariseism si impietrirea inimii, desi au existat duhovnici extraordinari care au strabatut tara in lung si lat propavaduind Cuvantul Domnului si cu toate astea nu s-a prins nimic de inima noastra.
De exp., Parintele Teofil ne spunea de sute de ori o vorba pe care a primit-o si dansul de la Pr. Arsenie: “Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a fost asta în 1965 –, si Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme a vietii mele si cred cã si pentru vesnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: “Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii întelegãtor fatã de neputinta omeneascã!” Nici nu vã puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am dat seama cã neputinta omeneascã e o realitate. Sunt atâtia oameni rãi în lumea asta, si nici ei nu vor sã fie rãi… Si-s rãi, si noi trebuie sã întelegem rãutatea lor de pe pozitia noastrã, din situatia noastrã. Sã întelegem cã ei nu pot mai mult, cã ei ei însisi sunt nemultumiti de rãutatea lor – “Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: “pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceste, rãutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rãu spun pãrintii cei duhovnicesti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, asa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un pãrinte spune cã “rãul sã-l scrii pe apã”.
Mie imi merg direct la inima textele Dumneavoastra.
Cat adevar! Poate daca am fi mai sinceri cu noi si cu ceilalti, ne-am da seama ca asa eate. Responsabilitatea unui copil este ceva extraordinar. Nu poate fi o propaganda: faceti copii si Dumnezeu cu mila. Aici mi se pare ca se ia numele Lui Dumnezeu in desert…Sigur ca e frumos sa aduci viata in lume. Dar trebuie sa te si ingrijesti de aceasta viata. Nu doar sa o aduci. Si ce a fi a fi. Ca ii bine si asa…nu?
Daca inteleg eu bine, nu era vorba de cei care au trei, patru sau mai multi copii si nu se pot ocupa de ei, ci de cei care au unul sau doi, carora li se propunea sa reflecteze la a creste trei. Recunosc, ne puteam astepta la o formulare mai elevata din partea unui mitropolit, dar altminteri era perfect indreptatit sa predice asta – chiar nu vad aici o “presiune”, ci mai degraba o simpla reafirmare a celor ce le spuneti si sfintia voastra la orice cununie.
Cu stima
E bine că ați amintit slujba cununiei. Ceea ce a spus părintele mitropolit cu numărarea copiilor nu este „o simplă reafirmare” a celor ce le spunem noi la Cununie. Cununia nu este o slujbă pentru nașterea de copii, aceasta fiind doar una dintre binecuvântările ei. Însă primul rost al legăturii bărbatului cu femeia este „ca omul să nu fie singur”, așa cum spune în Facerea. Acesta este primul scop al căsătoriei. De fapt, aceste cuvinte le amintesc și rugăciunile Cununiei: „..pentru că așa a plăcut Ție Doamne să nu fie omul singur pe pământul acesta, întinde acum mâna Ta și unește pe robul tău cu roaba ta..”. Și altundeva: „… Tu cel care ai zis, nu e bine să fie omul singur pe pământ, ai luat coasta lui Adam și ai zidit-o lui femeie, și el va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și vor fi amândoi un trup…”
Cununia pune o legătură trupească binecuvântată între bărbat și femeie pentru a-i scoate din singurătățile lor, pentru a-și fi ajutor și mângâiere, pentru a-și cunoaște unul prin altul conștiințele lor, pentru a se duce unul pe celălalt și a învăța astfel sacrificiul, răbdarea, îngăduința, adică într-un cuvânt iubirea. Da, nașterea de copii este darul și rodul acestei uniri a bărbatului cu femeia, dar nu împlinirea ei supremă. Ioachim și Ana, sau Zaharia și Elisabeta, amintiți în slujba cununiei, au avut doar câte un copil, dar asta nu face cununia lor mai puțin împlinită decât a altora care au avut 7 sau 12, așa cum cei care nu pot să aibă copii nu înseamnă că nu pot trăi împlinirea dragostei lor.
Parinte, cele doua cupluri sfinte pe care le mentionati NU AU DECIS, cu de la sine putere, SA AIBA UN SINGUR COPIL (sau doi, sau trei…) Nu si-au exercitat “dreptul” de a decide. Iar nasterea de prunci fiind o binecuvântare de la Dumnezeu, cum sa vin eu sa-i zic: “Stii, Doamne, noi ne iubim, dar scuteste-ne deocamdata de binecuvantari, “ca stiu ca esti stapân aspru si culegi de unde n-ai semanat” si nu am incredere ca o sa imi dai tu lapte praf pentru copii”?
Foarte bună prima observație. Așa este. Însă eu spuneam în exemplul lor că nu în numărul copiilor stătea împlinirea unei căsătorii și cel dintâi rost al ei.
În schimb simplificați extrem de mult legătura dintre „binecuvântări” și nașterea copiilor. După gândirea dvs, dacă o familie are 2 sau 3 copii buni și bine crescuți, și crede că doar atâția poate să crească în mod responsabil, pentru că acestea sunt puterile și măsurile ei spirituale, înseamnă că-i spune lui Dumnezeu „scutește-mă”?? Of, bine că nu sunteți dvs. judecătorul familiilor, că judecata dvs. le-ar trimite mai pe toate în iad.
Viața duhovnicească nu este radicală așa cum o descrieți dvs. Binecuvântarea nu exclude responsabilitatea persoanei și este primită, ca să zic așa, după puterile omului. În binecuvântare, Dumnezeu lucrează împreună cu omul, în sensul că se „toarnă” de sus, dar se primește după cât e vasul de mare. A fi responsabil pentru nașterea unui copil (sau a mai multora) nu înseamnă numai dacă ai lapte praf să-i dai. A fi responsabil este mai întâi de toate o întrebare cinstită față de tine însuți, față de puterile tale, față de credința ta, față de măsura ta spirituală și așa mai departe ( de aceea și spune cartea lui Sirah „nu pofti mulţime de fii fără de folos”). Ale tale, dar și ale soției/soțului. Asta nu înseamnă că-i spun lui Dumnezeu „scutește-mă”, ci că îmi spun mie însumi niște lucruri despre mine. Și adaug ca tatăl din Evanghelie, „cred Doamne, ajută necredinței mele”.
Nu fiți radical și nu judecați viața duhovnicească a omului după măsuri iluzorii. „Cu măsura cu care măsurați vi se va măsura”.
Parinte, amintiti-va ca schimbul acesta de replici a pornit de la o judecata: a dumneavoastra asupra celor spuse de parintele mitrpolit. Si eu tot nu inteleg ce nu este conform cu invatatura crestina in indemnul parintelui de a avea trei copii. Nu este o intruziune (a zis ca e bine, nu ca ii condamna pe cei care nu fac trei copii). Sau, altfel spus, cui i-a facut rau mitropolitul si cui ii faceti sfintia voastra bine? Pentru ca altminteri nu e foarte ortodox si de folos sa critici o predica a unui ierarh daca acesta nu s-a abatut evident de la invatatura ortodoxa
Domnule Ghenea, articolul meu e puțin mai mult decât fraza de început. Iar învățătura creștină, vă repet a nu știu câta oară, pentru că insistați, nu este despre numărul de copii înțeles „în mod pragmatic”, ci despre creșterea lor, în toate privințele. Predica unui mitropolit nu e o dogmă, nu înțeleg de ce nu e de „folos” sau „ortodox” să o pun în discuție.
Slujba cununiei este pentru cei care au “credinta si nadejde” si toti acestia au ascultat cu smerenie predica Mitropolitului. Dar ce se fac cei care nu au o credinta atat de mare? Ei ce sanse au?… Iata ce ne spune Iisus: “Mila voiesc, si nu jertfa”!…. 🙂
No,da sa nu ziceti acu ‘ca trebuie sa citesc Cantarea aia! 😀 Mai bine citesc prntre randuri…
Aha!deci Cand vad FRUMUSETEA in ceva anume,abia atunci primesc toate raspunsurile la intrebarile mele!Pai doar acu’ ma luminati?mai devreme nu era mai bine ? 😀 iar conchid ca articolul e pentru mine,vanitatea asta a mea…
Sarut mina, parinte!. Eu asa am inteles din tot ce am citit despre credinta ortodoxa cind m-am convertit, ca omul trebuie sa aiba “citi copii ii da Dumnezeu”. Am auzit vorba asta frumoasa de la IPS Teofan, “a nascut si crescut citi copii i-a dat Dumnezeu”, despre o femeie care avusese 15 copii, si traiau 14, fiecare la casele lor, preoti, preotese s.a.m.d. Nu stiu cite familii mai traiesc astazi dupa acest principiu… Eu tare ma tem ca unii (potentiali) parinti sa nu ia cuvintele dumneavoastra ca o justificare a planning-ului familial (multe masuri contraceptive sint abortive, de fapt) sau, Doamne fereste, a avortului (ca, deh, trebuie sa fiu responsabil/a, si sa nu nasc daca nu am cu ce-l hrani). Bine ar fi daca, in ideea ca nu au cu ce (mai) creste un copil, lumea ar intelege ca singura cale este curatia…. Spaniolii au o vorba “cada niño viene con un pan bajo el brazo” (in traducere literala, fiecare copil vine cu o piine sub brat), insemnind ca daca Dumnezeu iti da un copil, va avea si grija sa aiba ce minca… Asa cum spuneati, poate astea sint masuri inalte al credintei, nu stiu, dar s-ar parea ca bunicii si strabunicii nostri chiar aveau aceste masuri inalte si traiau conform lor…
Atat de bine -mi e cand apare “jurnal Scotian” si intru in fibrilatii daca nu scrieti, Ce sa-mi dau cu “parerea” , Sunt fulguieli ce va ating, intrebari si mirari… Mi-e atat de bine cu “jurnalul”…daca ramaneati in Romania cat eram inca de singuri?…. asa v-ati apucat de imprastiat lumina chiar daca e “scotiana”….cand dai peste “un popa” ce gandeste asa, mai ca-ti vine sa te spovedesti…. Asa, raman la gard uitandu-ma printre uluci la sarbatoarea din curtea vecina, nu-i orgoliul “cine_mi ia gandurile” ci nelamurirea,A INTELES DE CE AM VENIT LA SPOVEDIT?
Inainte icoanelor mi-e mai simplu…. Stiu ca ele inteleg….
Parinte blagosloviti
Am citit cu interes articolul precedent, care v-a atras animozitati. Cred ca e o rezumare simplista si aproape tautologica intrebarea formulata de sfintia voastra in primul paragraf al articolului de fata, intrebare care cica ar sintetiza dilemele cititorilor sitului domneavoastra-” de ce nu toata lumea gandeste ca noi”.
Da, sunteti preot cu experienta, si v-a dat Dumnezeu adaugator harul scrisului frumos si adevarat, insa pe alocuri aveti niste hibe in felul cum abordati problemele.
In primul rand, cred ca puneti diagnosticul problemei, pe care o prezentati chiar in tragic pe alocuri ( vezi articolul legat de opt martie sau de Colectiv ) dar nu oferiti nici o solutie, sau daca o oferiti, ea e fie superflua, fie fantezista, fie nu are o baza reala pentru a putea fi aplicata. In cazul problematicii scaderii natalitatii in Romania, ce propuneti sa se faca? Faptul de a aduce acuze de ” imoralitate ” ( nu e cam mult spus? ) la adresa ierarhiei bisericesti nu e o solutie. Si nu inteleg ce a spus rau PS Andrei? Am un prieten ieromonah care si-a facut teza de doctorat pe subiectul suferintei tinerelor care nu pot sa se casatoreasca, si spunea ca e un calcul matematic foarte simplu ca doar de la trei copii in sus putem vorbi de un spor al natalitatii. E gresit sa abordezi aceasta problematica in mod pragmatic? Dar cum sa o abordezi? vorbind despre “frumusetea teologiei” ?
Apoi, e o generalizare gratuita faptul de a spune ca ” parintii nu mai au timp pentru copiii lor” . Timpul e o notiune abstracta care denota o entitate ce nu poate fi posedata. Fiecare om isi umple timpul cu ceea ce gaseste de cuviinta. E drept ca parintii nu mai ishi fac atat de mult timp pentru copiii lor, dar asta e doar alegerea lor proprie.
Alta generalizare gratuita e acuza in bloc pe care o aduceti intregii tari. Adica rezulta din ceea ce scrieti ( adica din ultima propozitie a articolului precedent ) ca suntem un popor de oligofreni care nu e si nu va fi in stare sa asigure o asistenta sociala adecvata pentru familie. Scrieti ca suntem in topul avorturilor sau a mortalitatii infantile crescande. Nu spun ca nu e adevarat, dar mai shtiu ca exista minciuni, minciuni gononate si statistici. In acest sens Sinaxa oarba a incercat sa va tempereze spunand ca totusi exista si crestere economica la noim, lenta e drept. E gresit sa generalizezi si sa pui o acuza atat de transanta la adresa poporului din care faci parte. Iertare
Să vorbești sincer despre poporul tău nu înseamnă să-l acuzi. Abia asta înseamnă să-i vrei binele: să vorbești cu el ca la spovedanie. Nici n-am acuzat de „imoralitate” ierarhia bisericească. Toate le citești strâmb, Darie.
Scuze, eu asta am inteles, din primele paragrafe ale articolului precedent. Adica afirmatia PS Andrei era privita in consecinta ca un soi de ” presiune ” asupra parintilor, drept urmare ineficienta si imorala ( cuvant scris cu italice ) . Le citesc stramb? Chiar pe toate? 🙂 Multam pentru compliment, vad din comentariile la alte articole ca sunt al treilea pe care il investiti cu acest epitet.
E bine dacă sunt numai trei. Dar tu ești primul între ei, Darie – te-am pus așa pentru că îmi ești drag. Păi dacă eu spun „presiune imorală” și tu, în comentariul tău, îmi răspunzi că acuz de „imoralitate ierarhia bisericească”?? Dacă nu citești strâmb, înseamnă că n-ai proprietatea termenilor.
Da, îmi susțin afirmația: este imoral ca un mitropolit să sugereze credincioșilor să facă trei copii, pentru că asta ar rezolva „în mod pragmatic” (a spus-o de două-trei ori) problema natalității. Și îmi pare rău acum că nu am completat: este și demagogic să vorbești de „copii pentru țară”, atât timp cât niciodată nu spui public care sunt mai întâi datoriile țării către copiii ei și cum se achită ea de ele.
Poate ca sinteza intrebarilor cititorilor sfintiei voastre ar fi : de ce nu transpare nici o raza de nadejde din ceea ce scrieti?
Fiecare găsește în ceea ce scriu exact ceea ce caută.
“Bărbatul și femeia, în viziunea Sfântului Ioan Gură de aur “, în paginile 112-113, scrie: “paza castitatii este temeiul de căpătâi al căsătoriei, mai ales în zilele noastre, când neamul omenesc a umplut pământul.
…Înfrânarea poftelor trupești, este mai importantă decât nașterea de prunci.
…Acum avem nădejdea sigură a mântuirii noastre în Hristos.
Înainte de Hristos, oamenii cautau nemurirea prin perpetuarea speciei.
În zilele noastre, e mai bine să ne îngrijim de dobândirea de fii duhovnicești. “
Stimate Domnule Darie Feodorovici, va rog sa mai cititi inca o data articolul. Ori eu nu inteleg comentariul Dv., desi l-am citit cu atentie si interes, ori Dv. n-ati inteles articolul…. In orice caz, v-as recomanda sa aprofundati cu multa sinceritate ceea ce ne invata Domnul Hristos si apoi, sa va intrebati mereu ce ar face Domnul Hristos, cum ar actiona sau reactiona in fata acestor probleme … Cautati in Noul Testament…Voi cauta si eu si sper sa ne intalnim cu Iisus si sa ne raspunda, sa ne arate calea cea adevarata….De propaganda propavaduita cu mare intensitate in ultima vreme si din toate directiile, suntem toti satui. Doamne-ajuta!
Sara, inclin sa cred ca amandoua supozitiile tale sunt valabile, adica nici eu nu am inteles articolul, nici dumneata nu ai inteles comentariul meu. Incercam sa spun ca e in zadar sa acuzi daca nu oferi solutii. Uite, referitor la natalitate ce s-ar putea face? Nu shtiu, uite ce face Patriarhul Ilia al doilea al Georgiei care s -a oferit sa ii fie nas fiecarui al treilea copil care se va naste intr-o familie. De ce nu i-ar urma exemplul Preafericitul Daniel? Sau referitor la strategiile pastorale. In loc sa le vorbim oamenilor despre ” frumusetea teologiei ” , mai bine sa ii facem cumva, nu shtiu cum, poate prin predica, mdeshi iti trebuie un geniu la nivel discursiv, pe parinti sa inteleaga frumusetea de a avea copii. Uite, mie mi s-a nascut saptamana trecuta un baietel, primul de fapt, si abia cand l-am vazut dormind in patuc am inteles afirmatia Mioarei Grigore ca raiul este un bebelush care doarme.
In alta ordine de idei, legat de problmatica timpului, am spus ca e gresit sa afirmi ca nu avem timpm, timp avem cel putin optzeci de ani, daca vom fi in putere dupa cuvintele Psalmistului. Problema e ca nu ne mai facem timp pentru copii, dar inca o datan, este vprba de libera alegere a parintilor. In cele din urma, sigur ca imi pun si eu problema ” ce ar fi facut Hristos in locul meu? ” si citesc Evanghelia, dar cred ca Hristos nu s-ar fi marginit sa acuze.
Oare de ce nu ni s-a vorbit despre învățăturile Sfântului Ioan Gură de aur?
Importantă este nașterea de fii si fiice duhovnicești.
Buna sa va fie si inima tuturor!
Binecuvantatul Dumnezeu, Singurul ce se lupta inca pentru mantuirea sufletele voastre si a carei Dragoste o vad luptandu-se printre voi si pentru voi, sa desavarseasca lucrul acesta bun in voi, este rugaciunea Sfintilor Slujitori ai Cuvantului in Hristos Isus! ( Nu indraznesc sa m-a exclude, ci dimpotriva sunt si eu partas)
Si bine au scris : Acum nu mai este nici o osandire in Isus Hristos, caci In Hristos nu mai este nici iudeu nici grec, rob, slobod, ci toti sunt una in Hristos.(redau aproximativ textul) Asadar nu mai poate fi dezbinare ci mai degraba ascultare si supunerea Aceasta mai intai trebuie lucrata, chiar daca este o lupta ce voi sunteti partasi.(sumar vorbind)
Dar unde este neintelegere la nivel de femeie si barbat, mai poate fi vorba de intelegere (ascultare si supunere, unul altuia dupa randuiala lui Dumnezeu) asupra nasterii de fii si hai sa zicem si “Fiice” ca ingaduinta pentru unii dintre noi, macar ca nu este scris asa!
Si chiar inteleg frustrarea pe care o au aratata si manifestata de unii pe plan familial cat si la cel mai nivel de putere sociala.( Trecand prin toata clasa sociala dela mic la mare, bogat si sarac- toti au parte de aceasi lupta si frustrare “harazita de Dumnezeu celor ce isi au obarsia din tarana) Frustrarea fratelui Florin sa fie asta oare?
Parerea mea: frustrarea din articol este legitima si de asemenea articolul da, de gandit:
A doua la mana, caci prima este sa Iubesti pe Domnul Dumnezeul tau… este ca insasi pribegia noastra este nu un Jurnal, ceeace Fratele avrut sa spuna, Jorney- pribegie crestina in Scotia ( mai mult sau mai putin pagana- in ambele cazuri valabila, de acolo si neintelegerea) Sa iubesti pe aproapele tau.
Intrebare (si raspuns): cat de mare si aproape sunt unul de altul, barbatul de nevasta lui?
Am citit cu interes toate comentariile expuse si simt ca as spune cateva lucruri traite de mine. Sunt proaspata mamica si om cu frica de Dumnezeu. Am star mereu aproape de Biserica Lui Hristos pentru ca parintii si bunicii m-au inspirat si pentru ca ulerior am vazut ca adevarata credinta aici este. Sunt casatorita de 2 ani si am un bebe minunat de 8 luni. Cu toata nadejdea si ajutorul primit de la Dumnezeu, am avut momente f grele pe care numai Dumnezeu le stie. Eu intotdeauna mi-am dorit copii multi. Si pt ca este crestineste si pentru ca un copil te implineste. Dar fizic si psihic pt nine a fost un f mare efort. Lucru care a dus la un dezechilibru in familie. Si acum eu zic asa: mai fac un bebe. Asa vreau. Dar unde va fi fericirea pacea si linistea in familie daca eu voi fi coplesita? Se va bucura fetita mea de o mama bolnava , stresata, obosita? Dar sotul meu? Si da, pe mine personal ma preseaza spusele Mitropolitului. Nu ma simt suficient de buna sa fac 3 copii. Nu sunt in stare sa fac macar 3 copii? De ce alte femei sunt? Sigur ca ma voi stradui sa mai fac macar un bebe. Dar eu ca fire sunt extrem de stresata. Care va fi pretul pana la urma? Eu inteleg si ma regasesc in cele spuse de Dvs. Parinte. Poate ca intradevar e slaba credinta mea. Si atunci pe masura ei si fac fata greutatilor…Doamne ajuta-ne pe toti!
În primul rând trebuie să ai grijă de sănătatea ta, Andreea. Apoi, să nu se mai întâmple ce-ai spus: „un dezechilibru în familie”. Nu trebuie să te compari cu nimeni altcineva. „A fi o mamă bună” nu stă în numărul de copii, ci în modul în care îi crește pe cei pe care-i are.
a, și mai vroiam să-ți spun ca toate lucrurile despre tine să le discuți și cu soțul tău, dar și cu duhovnicul tău, dar cred că asta deja știi.
Cu legătură indirectă. Nu am copii. Nu știu dacă voi avea. Nu sunt căsătorită. Nu știu dacă voi fi. Dar lumea devine tot mai înspăimântătoare pentru mine. Iar știrile pe care le aud, văd, citesc despre implicarea Protecției Copilului în unele cazuri din țară sau din străinătate mă fac să-mi doresc să rămân singură pe vecie. Copiii nu se mai joacă decât sub supravegherea adulților, ceea ce mie mi se pare aberant. Văd parcurile pline de părinți, bunici, bone care așteaptă ca micuții să termine programul de joacă. Eu nu mă jucam cu mama alături. Dar erau alte vremuri. Înțeleg că există variate pericole care pândesc la orice colț – psihopați, șoferi neatenți, câini agresivi etc. Dar știu că spaima cea mai mare a adulților e că dacă își sparge capul copilul căzând în parc și ajunge la medic, vin autoritățile și demarează o anchetă să vadă de ce a fost lăsat ăla micu nesupravegheat, să vadă dacă nu cumva trebuie părinții decăzuți din drepturi. Tragedii s-au petrecut mereu: s-au înecat copiii când au mers la scăldat, au rămas paralizați după ce au căzut din copaci, s-au curentat pe stâlpi de telegraf… Și nu au fost toți copii lăsați de izbeliște, copii cu părinți răi. În unele țări, gen SUA, dacă Poliția vede elevi mergând singuri de la școală spre casă, îi ia și îi duce la ușa părinților, dând avertismente serioase. În alte țări, cum ar fi Japonia, aceștia sunt lăsați să se descurce singuri. Dar noi tot preluăm modele cât mai restrictive și mai stupide. Iar eu nu aș vrea să ajung pe mâna autorităților vreodată pentru că s-a lovit copilul meu la joacă. Din alt punct de vedere, nu aș vrea să mai existe profesori ca pe vremea mea, care să îi lovească pe elevi cu capul de tablă. Mă bucur că se fac publice abuzurile, dar nu e normal să trimiți copilul la școală cu reportofonul în ghiozdan pentru a aduna dovezi despre profesorii dilii. A avea un copil e ceva de speriat pentru mine și nu numai din cauza nesiguranței locului de muncă, nesiguranței acoperișului deasupra capului (probleme cu care mă confrunt), ci tocmai din cauza mentalităților dubioase din societatea actuală. Din păcate, dragostea nu este suficientă pentru a avea o familie frumoasă. Numai bine!
Mulțumesc.