coborârea în iadul iepurașilor roz

Eu i-aș lua pe cei care se întrec în aceste zile să imite suferințele fizice ale Mântuitorului (sau doar să le exhibe ca obiect suprem de adorație) și i-aș pune trei ore într-o sală de cinema, să vadă Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu. Vreți durerea lui Iisus? Uite, asta e adevărata durere a lui Iisus: cum arată lumea pentru care a vrut să moară.

Patimile Sale n-ar mai fi astăzi biciul și cuiele, ci să-L închizi într-un apartament de bloc și să-L pui să trăiască viețile noastre meschine. Să-L faci martor la toate ororile, prefăcătoriile și concediile noastre la mare. Să-L duci pe străzile cu iepurașii lui Firea sau în bisericile unde ți se cere taxă de botez. Să-I arăți chipul papei pe monedele bătute de Vatican sau limuzinele și palatele „apostolilor” Săi. Să-L duci la slujbele cu predici fariseice și unde nu se mai împărtășește nimeni. Să-I arăți pe History documentare despre războaiele religioase și filme cu preoți care sfințesc tancuri și puști. Să-L lași o seară singur pe facebook.

Dar și după toate acestea El s-ar răstigni pentru noi a doua oară. Asta vreau să spun: gândul că a murit pentru noi ar trebui să fie mai dureros decât orice autoflagelare.

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în toată Ortodoxia, icoana coborârii lui Iisus la iad).
În evangheliile pătimirii accentul nu cade pe suferința fizică a omului (în fond atâția alți osândiți au suferit cazne și mai mari), cât pe coborârea lui Dumnezeu în infernul nesimțirii omenești: singurătatea din Grădina Ghetsimani, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, alegerea lui Baraba, spălarea pe mâini, ironiile de la piciorul Crucii, acestea sînt patimile Domnului și adevăratele scene ale dramei care se petrecea în Ierusalim.

Evanghelia după Luca (cap. 22) ne dă un detaliu extraordinar și aproape neverosimil, dacă scopul acestuia nu ar fi ca să ne atragă atenția unde se concentrează, de fapt, durerea pătimirilor. Iisus este prins și „dus în casa arhiereului”, în timp ce Petru rămâne „în mijlocul curții”. Între ei este și distanța fizică, și întunericul nopții. În curte se joacă scena recunoașterii lui Petru și a lepădării sale întreite. „Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru, pentru a treia oară, și atunci, exact în versetul care urmează, maestrul Luca face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul din care (deși se află în casă!) ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru”. Atât, nu mai spune nimic altceva. Ochii aceștia sufletești care „privesc” tot ce se întâmplă cu oamenii suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit.

Pe drumul Crucii a fost mai dureroasă trădarea decât moartea, lepădările decât biciuirile, mai grea a fost nerecunoștința decât batjocura, mai mult a suferit Dumnezeu decât omul („Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”…). Dar cu siguranță ochii Lui au privit și mai departe, până în sufletul lumii de azi. Dacă a fost acolo Satana ca să-L ispitească, la fel ca în pustia Carantaniei, probabil I-ar fi șoptit: „Gândește-te un pic! Merită să mori pentru iepurașii lor roz?”

Ce ne mai poate salva din acest infern al nesimțirii, peste care, în filmul lui Puiu, plutește muzica lui Bach? Cum să ne mai câștigăm umanitatea pierdută și învierea?
În Evanghelie, Iuda se spânzură. În slujba din Vinerea Mare sînt evocate șase momente care l-ar fi putut ajuta pe Iuda să-și recunoască greșeala, dar toate cele șase strofe se încheie cu același vers: „Iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înțeleagă”. Ce era de înțeles?
În filmul lui Cristi Puiu există un singur moment luminos: mărturisirea. Cel mai odios personaj (Toni) își acceptă păcatele și devine cel mai uman dintre toate. După ce te-a făcut să-l disprețuiești, acum te înduioșează și l-ai iertat.

Să-ți spun ceva, i-ar fi răspuns Domnul ispititorului. Nimic nu mă înduioșează mai mult ca iadul iepurașilor roz peste care plutește muzica lui Bach.

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

11 Responses to coborârea în iadul iepurașilor roz

  1. Parinte,

    frumos cuvant!

    am avut o data indrazneala sa zic ceva asemanator cuiva care ridica la nivel de supraoameni pe calugari si asceti. poate eram iritat de ceva, sau nu stiu ce mi-a venit ca pana la urma nu am nimic cu oamenii: isi duc si ei crucea asa cum pot si cum stiu ei mai bine. dar am comentat ceva de genul “pai ce, viata in lume e mai usoara doar pentru ca mancam din cand in cand cate-o fleica la gratar si bem o bere? dar sa te duci 18-19 ani la scoala si apoi sa iti faci o familie?
    si apoi pana la penie sa te scoli zi de zi la 5 sa iei in bot traficul, sa te duci la munca unde un sef tampit te tine intr-un stres continuu pana seara, apoi acasa alte mii de treburi marunte care te hacuiesc pana cazi si iti usuca uneori si cele mai banale imbratisari catre femeia si copilul tau, apoi sa platesti luna de luna o viata bani grei doar ca sa ai un acoperis deasupra capului, si alte plati si taxe si obligatii de tot felul, etc” si am continuat sa enumar caznele cotidiene ale mireanului de rand, incercand (poate exagerand) sa strivesc sub greutatea lor viata ascetului care in acceptiunea comuna duce o viata ferita de toate cele de mai sus, desigur cu ceva trebsoare pe langa chilie, si pentru care cele mai mari provocari sunt luptele cu niscai duhuri rele (orice va fi sa insemne chestia asta si oricat de reala ori imaginara ar fi, noua neramanadu-ne decat sa-l credem pe cuvant) ori impotriva unor legi naturale si cat spoate de trupesti.

    oricum, sa stii ca filmul ala mi-a pus si mie o gramada de probleme si uneori ma intreb la ce bun sa se mai faca asa filme. Ca de estetica nu poate fi vorba, ci doar de un soi de masochism.

    Noroc cu “Comoara” lui Porumboiu, ca mi-a mai trecut gustul amar.

    Despre socul Sieranevada am scris si eu un articol acum vreo jumate de an – daca vrei poti sa dai un ochi aici cand ai timp:

    http://ochiade.blogspot.ca/2016/09/despre-un-film_42.html

    In rest, numai bine iti doresc tie si familiei si Invierea Domnului sa vina si la tine, ca si la noi toti, cu pace si nadejde, fiecare pe feliuta lui de time zone.

    Razvan

    ps
    Felicitari pentru carte!!! sunt unul dintre cei care nu are nevoie sa o cumpere pentru ca eu am mers la brat cu textele tale inca de la primul 🙂 Le-am trimis la prieteni de calde, am comentat frecvent, tu mi-ai raspuns (chiar asa: ai bagat si din comentarii? cred ca bine selectate cateva extrase meritau si ar fi fost ceva original).

    Foarte vie experienta blogului! Si sper sa continue.

  2. doi says:

    Sa fie oare intamplare ca am vazut “Sieranevada” chiar in seara aceasta si ca acum va citesc randurile si mai ales ca sunt un iepure roz, traind printre alti rozalii si nici macar nu mai stiu daca i-am iertat sau daca-i iubesc doar pentru ca sunt ai mei?

  3. Pingback: Clipa | Cafea cu dor

  4. Ioana says:

    Cea mai frumoasă interpretare a patimilor lui isus pe care am auzit-o vreodată. M-a lăsat pe gânduri…

  5. Victor Potra says:

    Bun găsit.
    Permiteți-mi să vă recomand și filmul (M)ucenicul – The Student – (M)uchenik
    http://www.imdb.com/title/tt4874206/
    Cu respect.

  6. iBobia says:

    “… nu… suferința fizică… cât… coborârea… în infernul nesimțirii omenești: singurătatea din Grădina Ghetsimani, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, alegerea lui Baraba, spălarea pe mâini, ironiile de la piciorul Crucii, acestea sînt patimile Domnului și adevăratele scene ale dramei care se petrecea în Ierusalim”.
    Atat de clar si totusi atat de putin remarcat doua mii de ani!

  7. MariS says:

    Hristos a înviat!
    Da, frumos şi adevărat cuvânt, părinte. Un articol la care se merită să reflectăm cu toată atenţia.
    Vă felicit şi pentru apariţia editorială a Jurnalului. Să fie într-un ceas bun şi să urmeze şi altele!

  8. mitrofan anca says:

    Parinte, in ultimul timp, in jurul meu, printre iepurasii roz, am vazut 4 familii care faceau cinste “nesimtirii omenesti”, patru familii care nu au mai vrut iepurasi roz anul asta ci au vrut sa se spovedeasca, sa se impartaseasca. vor sa-I aduca slava lui Dumnezeu, incetisor si cu pasi mici ca tare e greu sa ne rupem din iadul nostru. Dumnezeu le-a vorbit (asa cred eu) in feluri “dure” as zice si se pare ca ei au inteles… daca nu ar fi un motiv de mandrie as zice ca si eu impreuna cu familia mea, ne straduim s-o trecem pe oua rosii si sa mai uitam iepurasii roz. Dumnezeu sa ne ajute in continuare!

  9. Domnul Iisus nu a venit ”sa se jertfeasca pt noi”, ci doar sa ne arate un mod firesc de viata. Ne-a vorbit de colaborare si parteneriat, de relatii sanatoase si de strategii de supravietuire sanatoase: intr-un cuvant ne-a aratat cum se poate trai frumos.
    Legat de oua rosii si de iepurasi este evident ca ele sunt simbolurile adevaratei sarbatori a primaverii. care este o sarbatoare a reinvierii naturii. Domnul Iisus nu s-ar supara daca in aceasta vreme in loc sa tinem post si sa ”ne plangem pacatele” ar vedea ca ne-am bucura si am face dragoste si la propriu si la figurat 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s