miracolul

În copilăria mea de la țară, ori de câte ori mă loveam mai tare și mă răneam, alergam la bunica, să mă dea cu o alifie sfințită. Bunica ținea în geamul de la bucătărie, alături de sticluțele cu aghiasmă și mir („șipuri” le spunea ea), o cutiuță albastră cu pomadă de la Ierusalim. I-o dăduse o măicuță de la un schit, căreia bunica îi ducea mereu brânză și lapte de la văcuța noastră. Și bunica își făcea cruce, lua pe vârful degetului puțină alifie, ca să nu se consume prea repede, și mă ungea peste locul lovit. Mirosea a lapte și flori și parcă îmi lua durerea cu mâna. Toată copilăria mea, până să plec la școală, nu țin minte ca bunica să-mi fi dat vreo pastilă. De altfel, nici nu s-ar fi priceput să-mi dea, chiar de-ar fi avut pastile prin casă, pentru că ea nu știa să citească. Așa că, ori mă durea burta sau capul, ori mă loveam la joacă, bunica lua din unsoarea miraculoasă, făcea cruce, o întindea bine peste locul care mă supăra și așa mă făceam bine.

Peste ani, la înmormântarea bunicii, lucrurile din cămăruța ei erau neschimbate, ca și cum timpul le uitase acolo. Venisem de la internat, călătorisem o noapte cu trenul, și acum umblam năuc prin casă, căutând amintiri și urme din copilărie. În geamul de la bucătărie, sub pânzele groase de păianjen, am regăsit șipurile bunicii și cutiuța albastră. Încă mai erau în ea urme din pomada sfințită pe care bunica o păstrase peste ani, cine știe, poate mă mai loveam vreodată. Am luat cu vârful degetului și am întins-o în palme, ca să-i respir din nou aroma. Apoi am zâmbit, așa cum îi zâmbim unui copil care spune o prostioară nevinovată, și am strecurat în buzunar cutiuța albastră pe capacul căreia scria: „cremă Nivea”.

poșta redacției

Mulțumesc mult celor care au citit până acum cartea mea și au scris despre ea în reviste sau pe bloguri: Mircea Anghelescu (România literară), Radu Ciobanu (Actualitatea literară), Aryna Creangă (Opinia studențească), Jovi Ene („.filmecărți”), Cristina Manole (Observator cultural), Dan C. Mihăilescu („Cărțile lunii”), părintele Constantin Necula (QMagazine), Constantin Piștea (Timpul), Elvira Sorohan (Convorbiri literare), Viorica Stăvaru (bookhub.ro), Snejana Ung (Orizont). Dacă mai sunt și alte recenzii, pe care încă nu le-am văzut, cer iertare autorilor. Toate îmi plac foarte mult și le-aș pune pe blogul meu una câte una, dacă n-aș ști că lumea se așteaptă la ceva mai multă modestie din partea unui preot. Așa că m-am gândit să mă laud mai discret, adunând într-o pagină pe blog câteva fragmente din recenziile la „Jurnal” și linkuri la publicațiile în care au apărut.

Cât făceam asta, mi-am amintit de tata. L-am cunoscut prea puțin, pentru că a murit când eu aveam 14 ani. Tata a fost contabil. N-am înțeles niciodată cum a ajuns contabil de șantier, pentru că, așa mi-l amintesc, îi plăcea să-și petreacă timpul citind cărți și reviste literare sau ascultând la radio emisiunile culturale. Era la curent cu tot ce se publica în țară. În casă aveam aproape toate cărțile din „Biblioteca pentru toți”, dar și Iliada, Odiseea, Decameronul, Dante… Știa primele versuri din Iliada și mă învăța cuvinte din greaca veche. Când am împlinit 10 ani, tata mi-a făcut cadou o sută de lei și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere de ei. I-am spus că o trotinetă cu pedală de frână pe spate, iar el s-a dus și mi-a luat DEX-ul.

Când a văzut că scriam poezii, prin clasa a șasea, le-a dat unei dactilografe de la șantier să le bată la mașină și apoi le-a trimis la mai toate ziarele și revistele literare care aveau rubrica „poșta redacției”. Până am plecat eu de acasă, la internat, și el a murit, a tot trimis poeziile mele, de fiecare dată cu aceeași înfrigurare de parcă erau ale lui. Dar nu primeam nici cel mai mic răspuns și tata se enerva: „Niște nenorociți! Degeaba ai talent, nici naiba nu te ia în seamă dacă n-ai pile!”

După ce tata a murit, printre lucrurile din biroul lui am găsit un dosar, ascuns sub un vraf de rapoarte contabile vechi. Când l-am deschis, la început n-am înțeles nimic, apoi am rămas uimit: erau poezii, însemnări de jurnal, fragmente de proză, epigrame, fabule, tot felul de încercări literare ale tatei. Unele manuscrise purtau date de prin anii 50 și erau caligrafiate foarte frumos, cu peniță și cerneală violet. Nu-mi spusese niciodată că a scris ceva, sau că a încercat să publice. Dar mai mult m-a impresionat faptul că printre manuscrise erau păstrate și câteva tăieturi din reviste mai vechi, cu rubrica „poșta redacției”. Pe fiecare petec de gazetă subliniase numele lui și răspunsul sumar pe care-l primise: „Mai încercați”, „Nu încă”, „Neconvingător” etc. Bietul tata! I-ar ierta azi pe toți, dacă ar vedea că măcar eu, în sfârșit, am publicat la „poșta redacției”.