poșta redacției

Mulțumesc mult celor care au citit până acum cartea mea și au scris despre ea în reviste sau pe bloguri: Mircea Anghelescu (România literară), Radu Ciobanu (Actualitatea literară), Aryna Creangă (Opinia studențească), Jovi Ene („.filmecărți”), Cristina Manole (Observator cultural), Dan C. Mihăilescu („Cărțile lunii”), părintele Constantin Necula (QMagazine), Constantin Piștea (Timpul), Elvira Sorohan (Convorbiri literare), Viorica Stăvaru (bookhub.ro), Snejana Ung (Orizont). Dacă mai sunt și alte recenzii, pe care încă nu le-am văzut, cer iertare autorilor. Toate îmi plac foarte mult și le-aș pune pe blogul meu una câte una, dacă n-aș ști că lumea se așteaptă la ceva mai multă modestie din partea unui preot. Așa că m-am gândit să mă laud mai discret, adunând într-o pagină pe blog câteva fragmente din recenziile la „Jurnal” și linkuri la publicațiile în care au apărut.

Cât făceam asta, mi-am amintit de tata. L-am cunoscut prea puțin, pentru că a murit când eu aveam 14 ani. Tata a fost contabil. N-am înțeles niciodată cum a ajuns contabil de șantier, pentru că, așa mi-l amintesc, îi plăcea să-și petreacă timpul citind cărți și reviste literare sau ascultând la radio emisiunile culturale. Era la curent cu tot ce se publica în țară. În casă aveam aproape toate cărțile din „Biblioteca pentru toți”, dar și Iliada, Odiseea, Decameronul, Dante… Știa primele versuri din Iliada și mă învăța cuvinte din greaca veche. Când am împlinit 10 ani, tata mi-a făcut cadou o sută de lei și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere de ei. I-am spus că o trotinetă cu pedală de frână pe spate, iar el s-a dus și mi-a luat DEX-ul.

Când a văzut că scriam poezii, prin clasa a șasea, le-a dat unei dactilografe de la șantier să le bată la mașină și apoi le-a trimis la mai toate ziarele și revistele literare care aveau rubrica „poșta redacției”. Până am plecat eu de acasă, la internat, și el a murit, a tot trimis poeziile mele, de fiecare dată cu aceeași înfrigurare de parcă erau ale lui. Dar nu primeam nici cel mai mic răspuns și tata se enerva: „Niște nenorociți! Degeaba ai talent, nici naiba nu te ia în seamă dacă n-ai pile!”

După ce tata a murit, printre lucrurile din biroul lui am găsit un dosar, ascuns sub un vraf de rapoarte contabile vechi. Când l-am deschis, la început n-am înțeles nimic, apoi am rămas uimit: erau poezii, însemnări de jurnal, fragmente de proză, epigrame, fabule, tot felul de încercări literare ale tatei. Unele manuscrise purtau date de prin anii 50 și erau caligrafiate foarte frumos, cu peniță și cerneală violet. Nu-mi spusese niciodată că a scris ceva, sau că a încercat să publice. Dar mai mult m-a impresionat faptul că printre manuscrise erau păstrate și câteva tăieturi din reviste mai vechi, cu rubrica „poșta redacției”. Pe fiecare petec de gazetă subliniase numele lui și răspunsul sumar pe care-l primise: „Mai încercați”, „Nu încă”, „Neconvingător” etc. Bietul tata! I-ar ierta azi pe toți, dacă ar vedea că măcar eu, în sfârșit, am publicat la „poșta redacției”.

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

7 Responses to poșta redacției

  1. Săracul tată! Măcar are un fiu care i-a depășit condiția! Prezența lui a fost esențială, căci dacă nu-i cultivi unui copil de mic cititul cărților, mai târziu va fi aproape imposibil să mai obții ceva de la el.

  2. Serban Tica says:

    M-am bucurat mult pentru sfinția voastră când am citit despre textele publicate în volum. Încă nu am cumpărat cartea.
    Mărturisesc ca în același timp m-am întristat mult pentru mine și pentru cei pe care deseori ii trimiteam sa citească textele de pe blog. Acum blogul e nițel prăfuit. Acum ii sfătuiesc sa cumpere cartea. Dar nu o fac cu același entuziasm. Cartea e mult mai departe de cei cu care eu intru în contact, de cei tineri care cauta frenetic autenticul. Unii în blugi nu intra în librarii, dar cauta disperați un suflet viu. Pe blog cineva le vorbește in viu.
    Acest comentariu nu vrea sa fie un reproș, pe care nu mi-l permit în fata sfinției voastre. E ca o jelanie, ca un murmur al tânărului care își vrea tatăl mai aproape. Nu-i reproșează asta dar nu știe cum sa i-o spună altfel. Ca sfiala enoriașului înaintea preotului pe care-l vrea încă pentru putin timp aproape, atent la durerea sa. Ma simt un enoriaș virtual al acestei parohii… cum ați numit-o la început.
    M-am înfuriat pe editorii cu pricina, pe condiția absolut ineficienta financiar de a șterge de pe blog textele din volum. Au pus copyright pe hrana unora dintre noi. Știu bine ce înseamnă copyright, că se cuvine autorului și că adesea nu reprezinta financiar mai nimic. E doar un semn al recunoștinței.
    Am citit recenziile cărții și mi-a atras atenția sintagma ”talent irosit”. Dimpotrivă, eu cred că este talent investit acolo unde poate rodi imediat. E ca și cum ai spune că predicile sunt vorbe în vânt, că nu le ascultă nimeni serios până nu sunt așternute și pe hârtie. Dar cuvintele se aștern în inimi prin viu grai. Dacă apostolii ar fi așteptat ediția princeps a epistolelor lor, am fi fost văduviți de adevărul viu.
    Vă rog să mai scrieți câte putin și pentru noi. Printre textele serioase, literare, mai scrieți și texte scurte pe care să nu le vâneze editorii, texte care să rămână pe blog, texte vii care hrănesc inimi descurajate.
    Cu plecăciune, vă mulțumesc.
    Șerban Tica

    • Ala says:

      Va multumesc pentru comentariu. Ati pus in in cuvinte gandurile mele, cu mult mai bine decat as putut-o eu face vreodata.

    • Ioan-Florin says:

      dragul meu părinte, vă mulțumesc mult, e unul dintre cele mai emoționante mesaje pe care le-am primit vreodată. Ce pot să mai spun? Am obosit și eu un pic. Dar am luat aminte la tot ce mi-ați scris cu atâta dragoste și pentru aceea plecăciunea o fac eu.

  3. Kermen says:

    Frumoase recenzii, pe bună dreptate. Păcat că nu ați dat curs invitației de a face dvs. o recenzie celuilalt Ion preot-scriitor, care s-a spovedit recent în spațiul public. S-ar zice că parohia virtuală a avut program selectiv cu publicul, de exemplu, pentru Floriile lui Dan Alexe, templul lui Monsieur Fromage etc. Prin articolele care au construit treptat jurnalul scoțian v-ați creat o reputație frumoasă. Veneau credincioșii și ateii la ușa parohiei virtuale ca la Maglavit. Ca orice minune, și parohia virtuală dă semne de oboseală în ultima vreme. Niscaiva semne de frustrări și mânie în articolele și comentariile din acest an, plus seceta de articole din toamna asta. Unde sunt zăpezile de altă dată?

    • Ioan-Florin says:

      Nu, n-am avut un „program selectiv”, dar pur și simplu nu știu ce să scriu unui preot care crede că omul suferă pentru că „a mâncat un măr din Rai”. Nici la parohia mea de la țară oamenii nu puneau așa problema. Nu știu, nu simt necesar, nu mă simt în stare să duc astfel de polemici. Și dincolo de puțin umor, cartea lui e înfiorător de proastă, fără cap și coadă, nici n-ai ce să răspunzi unei asemenea însăilări. Am vrut însă să scriu – poate o voi face – despre cum devine un preot ateu, pentru că sunt mulți preoți atei, nici nu-și dau seama de acest lucru, așa cum fostul preot din Buzău măcar a avut conștiința să recunoască în el.
      Ei, „unde sunt zăpezile..” 🙂 Știți Eclesiastul, „este o vreme pentru toate”. Vă mulțumesc pentru comentariu.

  4. Mara M says:

    Posta redactiei mereu o asteptare indelunga a ceva

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s