jurnal scoțian. o mie de cocori albi

prietenilor mei, Roxana și Răzvan

Unul dintre ultimele gânduri ale acestui an îl împart cu amintirea și muzica marelui bariton rus Dmitri Hvorostovski, de la a cărui moarte atât de grăbită (pe 22 noiembrie, după ce abia împlinise 55 de ani) s-au făcut ieri 40 de zile. Dumnezeu să-l odihnească!

În popor se spune că, după moartea omului, sufletul său este purtat de îngeri timp de 40 de zile, prin toate locurile pe unde a umblat pe pământ, până când revine la locul nașterii sale, de unde urmează înălțarea la cer și judecata. E frumoasă această tradiție, care ne amintește că judecata se va face după toate urmele pe care le-am lăsat prin această lume. Dacă e așa, înseamnă că în aceste 40 de zile sufletul lui Dmitri Hvorostovski a făcut ocolul pământului și a urcat iarăși pe toate marile scene ale operelor din lume, până să se întoarcă la locul nașterii sale, Krasnoiarsk, în Siberia. Avea o voce cu inflexiuni excepționale, puternică, impunătoare și totuși caldă, plină de tandrețe și eleganță, o „voce rusească”. În plus, era și un bărbat frumos, o cruce de om, cum se zice la noi (și tare-mi place vorba asta, care parcă spiritualizează frumusețea și voinicia unui bărbat).

Am găsit ieri, căutând pe internet muzica lui, o secvență impresionantă de la funeraliile sale. Pe fondul muzical al celebrului șlagăr „Cocorii” (Журавли), în interpretarea lui Hvorostovski, publicul aplaudă minute în șir sicriul cu trupul său depus pe scena Conservatorului din Moscova. Cântecul (scris în 1970) e despre soldații care mor în război și se prefac în cocori albi care zboară spre alte zări. La prima vedere, pare ciudată alegerea unui cântec de război pentru funeraliile unui cântăreț de operă. Dar Hvorostovski iubea mult acest șlagăr și aproape că nu era spectacol în Rusia în care să nu-l cânte.

Versurile cântecului aparțin unui poet din Daghestan, Rasul Gamzatov, și sunt inspirate de o tradiție japoneză după care cocorii, păsări mistice, duc pe aripile lor sufletele morților, dar poartă în același timp și rugăciunile celor vii. Cel care reușea să împăturească într-un an o mie de cocori de hârtie (după tehnica origami) primea de la zei împlinirea unei dorințe, care putea fi chiar salvarea vieții sale.

Într-un interviu mai vechi, cu mulți ani înainte de a se îmbolnăvi, Hvorostovski explica acest simbolism al cocorilor și obsesia lui pentru cântecul rusesc care, deși este considerat cel mai celebru cântec despre războiul al doilea mondial, nu este doar despre soldați, ci despre fiecare dintre noi:

„În șirul de cocori mai este un loc / Poate este chiar locul meu…”.

Oare vom avea noi timp să mai împăturim cei o mie de cocori albi?

https://www.youtube.com/watch?v=JXXvL80Mpv0

o poveste pentru Alma / une histoire pour Alma

Alma este o fetiță din Provence care a ajuns de câteva ori la biserica noastră din Edinburgh și așa ne-am cunoscut. Nicoleta i-a tradus câteva povestiri din „Jurnalul” meu, care i-au plăcut tare mult Almei. Și pentru că mai voia „încă una”, i-am promis într-o zi că-i voi scrie una doar pentru ea, pe care o va citi chiar în „Jurnalul scoțian”. Cum promisiunea e promisiune, i-am scris acum această mică poveste, de care mi-am adus aminte când am fost ultima oară la Paris. Mulțumesc lui Nicolas și Ana-Mariei pentru adaptarea și traducerea ei. O dau mai întâi în franceză, apoi și în versiunea românească, pentru că am scris-o și cu gândul la toți copiii pe care i-am cunoscut la biserică.

Une histoire pour Alma

Quand j’étais enfant, un de mes rêves était de visiter Paris un jour. Je vivais dans une petite ville dans une rue sombre, et de là je m’imaginais que la „ville des lumières” était pleine de lumières colorées comme un sapin de Noël. Ma mère, une femme très simple qui n’avait jamais voyagé, se souvenait toujours de Paris. Quand elle préparait un bon repas, maman nous disait: „Même à Paris on ne mange pas si bien!” Ou quand je portais des vêtements que je venais de m’acheter, elle me regardait avec émotion et me disait: „On dirait que tu viens de Paris!”

Je voulais aller à Paris parce que c’était la ville de tant d’écrivains, de peintres, d’acteurs et de chanteurs célèbres. Je me suis toujours étonné de savoir que les grands hommes de ce monde aient vécu leurs vies ou un moment de leurs vies à Paris. Clairement, Paris était le nombril de la terre et je voulais le voir aussi!

En quatrième année, je n’étais pas certain quelle langue apprendre: français ou anglais. Quelquefois j’aimais Paris, d’autres fois je voulais apprendre l’anglais parce que c’était la langue que les cow-boys parlaient dans les Westerns. Je me suis donc inscrit au cours d’anglais, à la bibliothèque de la ville, avec un professeur très sympathique qui nous faisait écouter de la musique. Une fois, il nous a mis une chanson qui s’appelait „Quartier Latin”. Je me souviens encore de quelques versets: „Quartier Latin / is a place I will never forget, / Quartier Latin, / we had friends, we had fun, we were happy! / Quartier Latin / is a memory of two silhouettes / walking main dans la main, main dans la main/ in the Quartier Latin” („Quartier Latin / est un endroit que je n’oublierai jamais, / Quartier Latin, / nous avions des amis, nous nous sommes amusés, nous étions heureux! / Quartier Latin / est un souvenir de deux silhouettes / main dans la main, dans le Quartier Latin”).

Le Quartier Latin! Et le professeur d’anglais nous a parlé de la Sorbonne, du Panthéon, du Jardin du Luxembourg et d’autres merveilles de la Seine ! Je veux dire, je suis retourné à Paris, donc je me suis finalement inscrit au cours de français.

Enfin, l’une des petites merveilles de mon enfance est également liée à Paris. Une de mes tantes a fait un voyage à l’étranger et, entre autres villes, a visité Paris. Quand elle est rentrée à la maison, elle nous a apporté de petits cadeaux à tous les enfants. J’ai reçu des photos de Paris et… un chewing-gum. J’avais vu des photos de la Tour Eiffel dans des livres, mais le chewing-gum faisait de moi l’enfant le plus heureux: pour la première fois, j’avais quelque chose à manger de Paris! J’ai tourné le chewing-gum de tous les côtés, j’ai lu l’étiquette si joliment colorée, je l’ai senti longuement, mais je ne l’ai pas mangé tout de suite.

J’ai attendu la soirée et les garçons avec qui je jouais dans la rue. Il y avait parmi eux un garçon très vaniteux qui se vantait toujours des friandises que son père achetait on ne se sait pas ou, parce qu’à cette époque on ne les trouvait pas dans nos magasins. C’est pourquoi il était un peu comme notre patron.

– Qu’est-ce que tu mâches? m’a-t-il demandé curieusement.
– Un chewing-gum de Paris, j’ai répondu très fièrement et je leur ai montré à tous les garçons l’étiquette, pour qu’ils voient que je ne leur mentais pas. Cette nuit-là, j’étais leur héros, car personne n’avait mangé de chewing-gum de Paris.

Parmi les enfants, il y avait aussi une petite fille que j’aimais en secret. Après que les enfants se soient dispersés, elle est venue me voir et m’a dit:
– S’il te plaît, sois gentil, veux-tu me laisser mâcher un peu de ton chewing-gum?
J’ai sorti la gomme de ma bouche et je lui ai donné à la mâcher, puis nous sommes allés chez moi et avons regardé les photos de Paris. Nous mâchions à tour de rôle du chewing-gum et  nous nous imaginions que ce serait comme aller visiter un jour ces lieux. Après 30 ans seulement, je suis enfin arrivé, mais le temps n’est jamais trop long pour accomplir un rêve.

Je veux te dire, Alma, que l’une des plus belles choses de la vie est de rêver d’un endroit où tu finiras un jour et, malgré tout, tu n’oublies jamais ce rêve.

O poveste pentru Alma

Când eram copil, unul din visurile mele era să ajung într-o zi la Paris. Locuiam într-un orășel mic, pe o stradă întunecoasă și de acolo îmi închipuiam că „orașul luminilor” era plin de  beculețe colorate, ca un pom de Crăciun. Mama mea, o femeie foarte simplă, care nu călătorise deloc, amintea mereu de Paris. Când ne făcea o mâncare mai bună, mama obișnuia să ne spună: „Nici la Paris nu se mănâncă asemenea bunătăți!” Sau când îmi cumpăra haine noi, mă privea cu drag când le îmbrăcam și-mi spunea: „Parcă vii de la Paris!”

Dar eu voiam să ajung la Paris și pentru că era orașul atâtor scriitori, pictori, actori și cântăreți celebri. De fapt, aflam cu uimire că orice om mare din lumea asta trecuse măcar o dată în viața lui pe la Paris sau chiar locuise acolo un timp. Clar că Parisul era buricul pământului și trebuia să-l văd și eu!

Prin clasa a patra nu eram hotărât ce limbă să învăț: franceza sau engleza. Totuși, oricât de mult îmi plăcea Parisul, parcă aș fi vrut să învăț engleza, pentru că era limba în care vorbeau cowboii în filmele cu indieni. Așa că m-am înscris la cursul de limba engleză, la biblioteca din oraș, cu un profesor foarte simpatic, care ne punea la cursuri să ascultăm muzică. Odată ne-a pus un cântec care se chema „Quartier Latin”. Îmi amintesc și acum câteva versuri: „Quartier Latin / is a place I will never forget, / Quartier Latin, / we had friends, we had fun, we were happy! / Quartier Latin / is a memory of two silhouettes / walking main dans la main, main dans la main/ in the Quartier Latin”.

Cartierul Latin!  Și profesorul de engleză ne-a povestit despre Sorbona, Panteon, Grădina Luxemburg și alte minuni de pe Sena! Adică ajunsesem iarăși la Paris, așa că până la urmă m-am mutat la cursul de limbă franceză.

În sfârșit, una dintre micile minuni ale copilăriei mele se leagă tot de Paris. O mătușă de-a mea a făcut odată o excursie în străinătate și, printre alte orașe, a vizitat și Parisul. Când s-a întors acasă ne-a adus la toți copiii mici daruri. Eu am primit niște ilustrate din Paris și… o gumă de mestecat. Imagini cu Turnul Eiffel mai văzusem eu prin cărți, dar guma de mestecat m-a făcut cel mai fericit copil: pentru prima dată aveam ceva care se mânca la Paris! Am întors lama pe toate părțile, am citit de mai multe ori eticheta atât de frumos colorată, am mirosit-o îndelung, dar n-am mâncat-o imediat.

Am așteptat să se facă seară și să iasă băieții la joacă, în fața blocului. Era printre ei un băiat foarte îngâmfat și care se lăuda mereu cu bunătățile pe care i le aducea tatăl lui, cine știe de unde, pentru că în magazinele noastre obișnuite nu se găseau pe vremea aceea. Din această cauză el era un fel de șef al nostru.

– Ce tot mesteci acolo? m-a întrebat el curios.

– O gumă de mestecat de la Paris, am răspuns eu foarte mândru și le-am arătat la toți băieții eticheta, ca să vadă că nu-i mint. În seara aceea am fost eroul lor, pentru că nimeni nu mai mâncase gumă de mestecat de la Paris.

Printre copii, era și o fetiță pe care eu o iubeam în secret. După ce copiii s-au împrăștiat, ea a venit la mine și mi-a spus:

– Te rog frumos, mă lași și pe mine să mestec puțin guma ta?

Am scos guma din gură și i-am dat-o și ei să o mestece, apoi ne-am dus în casă și ne-am uitat împreună la ilustratele din Paris. Mestecam guma pe rând și ne închipuiam cum ar fi să ajungem într-o zi prin acele locuri.

Eu am ajuns abia după vreo 30 de ani, dar niciun timp nu este prea lung pentru ca să-ți împlinești un vis. Vreau să-ți spun, Alma, că unul dintre cele mai frumoase lucruri din viață este să ai un loc unde să visezi că vei ajunge într-o zi și să nu uiți niciodată de acest vis.

început cu Cel făr’ de-nceput

Dincolo de ceea ce știm din Evangheliile canonice, una dintre cele mai frumoase povestiri despre nașterea lui Iisus este un fragment dintr-o evanghelie apocrifă, numită „Protoevanghelia lui Iacob”. A fost scrisă cel mai probabil spre sfârșitul secolului al II-lea. În fragmentul de care vă spun, momentul nașterii Domnului este însoțit de încremenirea preț de o secundă a timpului și a lumii. De ce această scurtcircuitare a timpului? Pentru că este clipa în care veșnicia coboară în timp, își face loc în timpul creației, care nu era al ei: „Astăzi s-a născut / Cel făr’ de-nceput”. Odată cu „începutul” Celui făr’ de-nceput, veșnicia este adusă în timpul uman, devine posibilă. Formidabilă intuiție teologică, sugerată pe măsură într-un fragment de capodoperă literară, pe care-l dau mai jos în traducerea lui Cristian Bădiliță, din volumul Evanghelii apocrife (Polirom, 2007):

La jumătatea drumului Maria grăi către Iosif: “Dă-mă jos de pe măgăriţă căci pruncul din mine vrea să-l scot la lumină”. El făcu întocmai şi o întrebă: “Unde să te duc, ca să te feresc de ochii lumii? Prin preajmă nu se află nici o casă”.

Până la urmă au găsit o peşteră. Iosif intră, o lăsă pe Maria în grija fiilor săi, iar el plecă să caute o moaşă evreică prin ţinutul Betleemului.

Eu, Iosif, mergeam fără să înaintez nici un pas. Am privit aerul şi l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului şi am văzut-o nemişcată. Păsările îşi încetară zborul. Am privit pe pământ şi am văzut câţiva oameni aşezaţi în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau şi ducându-l la gură nu-l duceau. Toţi stăteau cu ochii spre cer. Era şi o turmă de oi la păscut, care însă nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu şi am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi dintr-o dată toate-şi reluară mersul lor firesc.

Şi, iată, o femeie care cobora de la munte se opri şi mă întrebă: “Încotro, omule?”. Eu răspund: “Merg să caut o moaşă evreică”. Ea mă întreabă iar: “Eşti din Israel?”. “Da”, răspund eu. Ea din nou către mine: “Dar cine-i femeia care naşte în peşteră?”. “Logodnica mea”, zic eu. Ea mai departe: “Aşadar nu ţi-e nevastă?! “. Atunci îi vorbesc aşa: “Fata se numeşte Maria, a crescut în Templul Domnului şi, cu toate că trebuia să-mi fie soţie, nu-mi este. A rămas grea de la Duhul Sfânt”. Atunci moaşa îl întrebă “E-adevărat ce-mi spui?!”. Iosif răspunse: “Vino şi vezi!”. Şi au plecat împreună.

Când au ajuns au văzut că peştera era umbrită de un nor luminos. Atunci moaşa strigă: “Azi s-a înălţat sufletul meu, căci ochii mei văzură lucruri neobişnuite! S-a născut mântuire pentru Israel!”. Apoi norul a început să se ridice. Înăuntrul peşterii străluci o lumină atât de puternică, încât n-am putut-o suporta. Apoi se ridică şi lumina, iar din ea apăru noul născut care-şi întindea gura după sânul maicii sale. Moaşa strigă iar: “Mare a fost pentru mine ziua de azi, căci am văzut minune nouă!”.

„Când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva?”

Marți după-amiază, când am auzit că a murit Regele Mihai, eram pe drumuri în parohie, de la o familie la alta. Cum mă aflam pe-aproape de biserica noastră, m-am abătut din drum, cu gândul că, poate, o găsesc liberă (în timpul săptămânii mai este închiriată pentru alte activități). Biserica era goală. Mi-am pus epitrahilul și am citit ectenia pentru morți, apoi am tras clopotul din altar, vreo cinci minute, pentru ultimul rege al românilor.

Când eram copil, i-am văzut prima dată chipul pe un ban vechi de 100 de lei, din colecția mea de monede. Tatăl meu, care avea 17 ani în 1947, mi-a cântat  de mai multe ori imnul regal, până l-am învățat și eu. Am crescut într-o familie de monarhiști, cu unchi și mătuși contemporane tânărului Rege Mihai. La întâlnirile noastre de familie, vesele și interminabile, am auzit toate scenariile despre 23 august, abdicarea din 30 decembrie 1947, cei o mie de tineri în primejdie de a fi executați, apoi exilul, Comitetul național român, Rădescu, Vișoianu etc. Am auzit istoria de la cei care au trăit sub ea, așa cum eu o trăiesc astăzi pe a mea.

Apoi am avut șansa să-l văd de aproape pe Regele Mihai, de Paștile anului 1992, la Putna, unde am fost trimis de ziarul la care lucram. La sfârșitul unei zile în care Regele primise zeci și zeci de reporteri, am apucat și eu să ajung lângă el și să-i pun câteva întrebări, pentru un mic interviu. Nu mai știu ce l-am întrebat, dar în momentul acela pentru mine nu mai avea nicio importanță. Stătea pe un jilț de lemn, în mijlocul unei săli înalte de muzeu, și arăta ca un rege. Nici nu mai trebuia să spună nimic pentru că simpla lui prezență acolo spunea totul, – tot ce aveam eu nevoie.

M-a durut enorm că nu a rămas pe acel tron de la Putna. Că într-o zi a fost (rău) sfătuit să coboare de pe el ca să trăiască printre cele mai toxice personaje ale neo-securității care, cred, ne-au făcut un mai mare rău decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Că le-a întins mâna celor care l-au întors și ne-au întors din drum, a stat la masă cu ei și le-a legitimat astfel (deși știu foarte bine că nu asta a vrut bunul nostru Rege) puterea dobândită prin corupție, minciună și diversiuni securistice. Erau anii când tocmai se așeza noua clasă a „baronilor” politici, când procurorul Panait era împins să se sinucidă pentru că le strica socotelile, când românii începeau să-și ia lumea-n cap unde vedeau cu ochii.

S-a spus că această schimbare de atitudine a Regelui față de cei care îl ținuseră până atunci în exil a fost un model de „iertare absolută”, de „iubire exemplară a vrăjmașilor”. Nu cred în această explicație, bună pentru un călugăr, dar nu pentru un rege. Iertarea  vrăjmașilor se poate face numai în nume propriu: nu poți ierta pe cei care au greșit altora și cu atât mai puțin poți ierta pe cei care au greșit unui popor întreg.

De altfel, chiar asta spunea și Regele, într-un interviu acordat d-lui Eugen Tomiuc pentru postul de radio „Europa liberă” în vara anului 2009. După ce i se amintește că puterea de la București l-a tratat cu ostilitate, Regele este întrebat dacă „miracolul” căderii comunismului „a fost dus până la capăt”. Iar răspunsul său a fost acesta:

„Se vorbește foarte mult despre iertare, care este bună din punct de vedere al moralei creștine. Există însă anumite nuanțe și anumite poziții. Datoria mea, fie că sunt încă sau nu regele în funcție al României, rămâne să am grijă de țara mea. Ați amintit mai devreme că s-au purtat urât cu mine… Da, e adevărat. Și cât am fost departe, și după ce m-am întors. Dar aceasta este o problemă personală, iar în chestiuni de ordin personal, poți ierta sau nu, e o decizie proprie. Dar, atunci când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva? Eu, ca un creștin, consider că nu, nu poți. Zeci de milioane de oameni au fost practic distruși, au trecut printr-un iad absolut, iar dintr-o dată vine cineva și spune, ei bine, totul s-a sfârșit, să uităm. Nu, să nu uităm. Poporul evreu are un fel de rugăciune, cred că titlul ei e „Ne amintim”. Iar dacă poporul nostru și alte popoare vor ține minte, acela va fi un fel de a gândi perfect moral și pozitiv.”

Ne amintim, da. Dar nici nu e greu să ne amintim „ce au făcut unii” cu țara noastră, și înainte de 90, și după. Din cauza lor, un sfert de popor ne-am mutat încetul cu încetul în lumea largă, suntem acum „românii de pretutindeni”. Ceilalți din țară, cei mai mulți, își amintesc în fiecare zi, pe pielea lor. E un blestem cu care ne culcăm și ne trezim de 27 de ani încoace.

Cu câteva zile înainte de moartea Regelui, mitropolitul Iosif l-a vizitat, pentru a-i da din mâinile sale sfânta împărtășanie. Și pentru că e episcopul meu, am simțit că parcă aș fi fost și eu acolo și i-aș fi dat odată cu el ultima iertare și comuniune. Dacă aș face un film despre rătăcirea neamului meu, l-aș încheia cu această secvență patetică: un clopot bate într-o biserică goală de la capătul lumii, pentru sufletul unui Rege care primește ultima împărtășanie din mâinile mitropolitului unui popor ajuns „de pretutindeni”.

Dimanche à Paris

Pentru cititorii mei de la Paris (știu din statisticile blogului că am vreo câțiva): weekendul acesta ajung pe coasta Senei (sper, Doamne ajută!).

Duminică dimineață voi sluji la Biserica românească din Cachan și imediat după aceea, de la 11 jumate, voi vorbi despre „Jurnalul scoțian” la invitația cercului de lectură Littéramorphose, condus de doamna Monica Turinici, căreia îi sunt recunoscător pentru inițiativă.

Seara, de la ora 5, sunt invitat să țin o conferință la Catedrala românească din Jean de Beauvais. Mulțumesc, de asemenea, părintelui Iulian Nistea pentru invitație.

Promit să nu fiu plictisitor, așa că, dacă n-aveți altceva în program pentru duminica asta, vă aștept cu drag să vă mai povestesc despre starețul Clement, părintele Sofronie cel cu un picior de lemn, micuța Vera și alte personaje din Jurnal. Sau cu alte cuvinte, să vă spun încă o dată de ce cred eu că fiecare om este o idee a lui Dumnezeu.