câteva gânduri despre post

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este „de ce postim”, ci „pentru cine postim”. Dacă postul ar fi cu adevărat despre ceva, atunci ar fi opțional, oricare ar fi răspunsul. Dar postul nostru nu e despre ceva, ci pentru Cineva: „Vor veni zilele când Mirele se va lua de la ei și, în acele zile, vor posti” (Mc 2,20). Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

2. Altădată eram la chilia starețului și a vrut să mă pună la masă. „Nu pot să stau”, m-am scuzat, „trebuie să mă întâlnesc cu un prieten și i-am promis că mâncăm împreună în oraș.” Starețul a zâmbit: „Vezi? Când aștepți un prieten, nu-ți mai arde să mănânci singur. Așa este și postul nostru: așteptăm pe Cineva, să stăm la masă împreună cu El.”

3. Duminica trecută, în timp ce mergeam spre biserică, mă gândeam: „Până la urmă, de ce a fost omul izgonit din Rai?” Parcă uitasem toate răspunsurile pe care le știusem până atunci. De ce Adam n-a putut fi iertat chiar în rai? Ce Tată își alungă copilul pentru o singură greșeală? Mă întrebam ce-am să le spun la predică, dar în timpul Liturghiei am primit răspunsul: „Ai fost scos din Rai ca să te întâlnești pe pământ cu Iisus Hristos și ca să vă întoarceți împreună în rai. Adu-ți aminte ce i-a spus tâlharului de pe cruce: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc 23,43).” Dacă după căderea noastră am fi rămas în rai, am fi făcut-o ca niște ființe stricate pentru totdeauna, dar Dumnezeu ne iubea prea mult ca să ne lase în starea aceea. Asta le-am și spus la predică.

4. Apa, uleiul, făina, vinul, tămâia etc. aduse la biserică sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: apă vie, untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune în Biserică.

5. Starețul Clement mai spunea: Caută să mănânci în post mâncăruri simple. De exemplu, pâine cu măsline sau cartofi fierți. Dar nu-ți pierde vremea cu rețete de post. Cel ce în post vrea să mănânce brânză vegetală și cârnați de soia, e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Unii spun, pe bună dreptate, că nu pot ține tot postul. Aici, nu-mi mai amintesc ce mă învăța starețul Clement, pentru că el nu prea era de acord cu cei care nu posteau. Dar eu cred că, dacă cineva nu poate ține postul după toată rânduiala Bisericii, tot trebuie să aibă o rânduială a lui de post, cât de mică, mai exact după puterile lui. Adică să fie în drum, ca în pilda lucrătorilor tocmiți la vie (Mt 20,1-16): unii ies la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiaza, iar alții, în sfârșit, ies în drum abia spre seară. Până la urmă toți sunt primiți de Stăpânul viei. Dar ce a fost important? Faptul că au ieșit în drum, că au stat mai devreme sau mai târziu în calea Domnului. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

7. Când eram preot de țară, aveam în parohie niște oameni care munceau la oraș, în construcții. Plecau cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat o dată. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. Pe șantier ne luăm pâine cu slănină, că altceva n-avem, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău. Tu mănânci toată ziua sarmale de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

8. L-am întrebat odată pe starețul Clement: ce este postul? Un exercițiu de despătimire, mi-a răspuns el. De aceea trebuie să postească nu doar stomacul tău, ci și mintea, ochii, buzele,  gândurile, toate trebuie să le supui despătimirii. Dar ce sunt patimile? am continuat eu. Și de ce sunt așa de rele? Starețul Clement s-a gândit un pic: Patimile sunt atunci când tu ești convins că cel mai mult și mai mult pe lumea asta îți dorești ca fratele tău să se vindece de cancer, dar, de fapt, cea mai mare dorință a ta e să câștigi la loto.

9. Într-o zi, când avea chef de vorbă, ceea ce se întâmpla destul de rar, starețul mi-a spus: creștinismul de astăzi este fie preponderent ritualic, adică unul care se mulțumește să te cheme la slujbele Bisericii, fie cultural, pe care-l găsești în eseuri și în arte, fie angajat în asistență socială, și asta încă n-ar fi rău, dar îi lipsește tocmai singura dimensiune care poate cu adevărat să-l salveze pe om: cea ascetică și mistică. Dar ce înseamnă dimensiunea ascetică și mistică a creștinismului, l-am întrebat. Mi-a răspuns: despătimirea și vederea rațiunilor lui Dumnezeu. Fără acestea două, omul nu-și va mai găsi niciun sens și în cele din urmă va înnebuni de durere și de singurătate.

10. Pentru că rămăsesem nelămurit, l-am întrebat altădată: ce sunt rațiunile lui Dumnezeu? Rațiunile lui Dumnezeu, mi-a răspuns el, sunt gândurile Sale despre tine și despre lume. Și cum putem să vedem gândurile Lui? Gândurile Lui, mi-a răspuns starețul, începi să le cunoști numai după ce renunți la gândurile tale, iar acest lucru vine prin pocăință: „Cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi le vei arăta mie” (Ps 50). Căci asta înseamnă pocăința: schimbarea gândurilor tale cu gândurile lui Dumnezeu.

11. Într-o zi din Postul Mare, eram în vizită la stareț. Tocmai primise un musafir din Grecia, care-i adusese în dar o sticlă frumoasă de ouzo. Eu trăgeam cu coada ochiului la ea și mă gândeam: „Tare-aș mai bea un păhărel de ouzo, ce păcat că-i post!” După ce musafirul a plecat, starețul a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel de ouzo, apoi a început să-mi povestească ceva despre Muntele Athos.

12. Am ieșit într-o seară de la Canonul cel mare, târziu, așa cum se termină la mânăstiri. Dar nu ne grăbeam să mergem la somn. Starețul mi-a făcut semn că pot să-l urmez în chilia lui și ne-am așezat așa cum stăteam de obicei, uneori fără să spunem nimic minute în șir: el la birou, iar eu pe un scăunel în fața lui. Nu îndrăzneam să rup tăcerea și pentru nimic în lume n-aș fi vorbit, ca să nu stric liniștea de seară care se lăsa acolo între noi și umplea chilia. Ardea doar candela în fața unei icoane, dar tot îi vedeam ochii negri scăldați ca-n niște unde care veneau și se întorceau în el. Dinspre trapeză se auzeau farfurii ciocnite și glasurile fraților care pregăteau masa, când el a spus dintr-odată: „Cămara s-a închis, candela s-a stins, cina s-a mâncat, numai noi am rămas pe dinafară.”

auzul lui Dumnezeu

Din Canonul cel Mare, care se citește zilele acestea în biserici, începutul unui „irmos” foarte cunoscut: „Auzit-am, Doamne, auzul Tău și m-am temut…”. Adică, „am auzit vestea despre Tine”, asta vrea să spună. Dar în cărțile de cult a rămas traducerea veche, preluată din Biblia de la 1688, unde „auz” însemna și „veste” (un calc după gr. akoé; plus că traducătorului îi reușise și asonanța din original: eisakékoa tèn akoén su, „auzit-am auzul tău”). Numai că cele două substantive nu mai sunt astăzi deloc sinonime, iar traducerea a rămas aceeași în cărțile de cult (pe unde m-am uitat eu). Mă întreb ce mai înțeleg oamenii din ea… Cum să auzi auzul lui Dumnezeu? Ca dovadă că nici măcar unii teologi n-o mai înțeleg e însuși faptul că o „corectează” în alte locuri după capul lor: „Auzit-am, Doamne, glasul tău…” Dacă nu-i „auz”, e „glas”, nu-i așa?, ce poate să fie altceva.

De fapt, mă întreb, ce mai înțelege cititorul de azi al Bibliei din toată profeția, pentru că fragmentul „Auzit-am, Doamne, auzul Tău și m-am temut…” e un vers din cartea profetului Avacum (3,1). E una dintre cele mai impresionante profeții mesianice din Vechiul Testament. Profetul aude o „veste despre Domnul” (evanghelia) și se „înfricoșează”, pentru că așa ceva era chiar nemaiauzit (întruparea lui Dumnezeu, nașterea). Apoi ia seama la „lucrurile” care se vor întâmpla (răstignirea și învierea) și se umple de „uimire” (extaz mistic, iar nu „frică”, așa cum e tradus uneori). Domnul se va face cunoscut „între două făpturi” (Fiul și Duhul Sfânt), apoi, la „apropierea anilor” (sfârșitul lumii), va fi „re-cunoscut”, iar în „[ziua] mâniei” (Judecata) își va arăta din nou „mila”. Toate cuvintele pe care le-am pus între ghilimele se regăsesc în profeția lui Avacum, pe care iat-o mai departe într-o traducere literală după Septuaginta (textul canonic al Bisericii Ortodoxe):

„Doamne, auzit-am vestea Ta și m-am înspăimântat! Înțeles-am lucrurile Tale și m-am umplut de uimire! Între două făpturi Te vei face cunoscut. Când se vor fi apropiat anii, Te vei lăsa recunoscut. Când va veni clipa, Te vei face arătat. Când se va tulbura sufletul meu în [ziua] mâniei, Îți vei aduce aminte de milă. Dumnezeu va veni de la miazăzi, și Cel Sfânt, din muntele cu umbră deasă.”

Acest „munte cu umbră deasă” este peste tot la Sfinții Părinți o imagine alegorică a Fecioarei Maria („umbra deasă” e taina nașterii lui Iisus). O să găsiți aproape aceeași traducere de mai sus în oricare dintre versiunile vechi românești în care veți căuta: Biblia de la 1688, cea de la Blaj (1795), cea a Sfântului Sinod de la 1914, inclusiv în versiunea Anania care a urmat aici Septuaginta.

Dar ca să vedeți cât de mult ne-am îndepărtat de Biblia Părinților, iată și traducerea de azi a Bibliei sinodale – și căutați să mai găsiți în text ceva din profeția mesianică a lui Avacum: „Doamne, auzit-am de faima Ta și m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeu! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta și, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dar, întru mânia Ta, adu-ți aminte că ești și milostiv! Dumnezeu vine din Teman și Cel Sfânt, din muntele Paran!”.

Nu e prima dată când scriu despre greșelile din Biblia sinodală. Au făcut-o și alții, de ani de zile, dar de la o ediție la alta nu se schimbă nimic. Când se va termina catedrala neamului, poate o să găsească Sfântul Sinod timpul și resursele pentru o traducere nouă și bună a Bibliei, ca să avem ce citi în catedrală fără a supăra auzul lui Dumnezeu.