florile și cărțile lor

Duminica Floriilor. Iarăși vom vedea peste tot etimologia „Floriilor” pusă în legătură cu un pretins latinesc florilia, de la sărbătoarea romană Floralia, cu care, de fapt, numele acestei duminici n-are nimic de-a face.

Ideea aceasta „romanizantă” pe care ne-am învățat să o repetăm pe de rost (din păcate, eu însumi am scris anul trecut un articol grăbit și plin de greșeli pe tema asta) aparține Școlii Ardelene și a fost formulată explicit în Lesiconul de la Buda, din 1825: „Florii, adeq: Dumineca florilor. (…) Nota: Festa floralia celebrant Romani in honorem Florae mense maio.”

Termenul floríi (inexistent în limba veche) nu este însă altceva decât pluralul refăcut al substantivului floare, flori, altfel spus un „derivat intern” cum sugera mai demult Al. Rosetti.

Nicio legătură cu Flora (o zeiță marginală, redescoperită abia de Renaștere) și nici cu serbările ei de primăvară, Floralia, care, în Antichitate, așa cum arată dicționarul lui Daremberg-Saglio, au fost limitate la Roma și Italia centrală. (De altfel, în secolul 5, nici măcar la Roma nu mai știa nimeni de o „duminică a florilor”, sărbătoarea fiind numită pe-atunci Dominica Passionis, „Duminica pătimirii”, pentru că în ritualul apusean deschidea Săptămâna Mare.)

Revenind la „Duminica Floriilor”, în cele mai vechi texte românești ea este numită, simplu, „Duminica Florilor”, așa cum apare în Codex Sturdzanus (sfârșitul sec. 16), Cazania lui Varlaam (1643), Dumnezeiasca Liturghie a lui Dosoftei (ed. 1683), Evanghelia (1697), Moliftelnicul (1706) și Didahiile lui Antim Ivireanul, Triodul de la Râmnic (1731, 1761), Blaj (1753, 1773, 1800, 1808, 1817) și Iași (1747), Liturghierul de la București (1680) și Sibiu (1798, 1827) etc.

Denumirea sărbătorii a intrat în limba română prin intermediul cărților de cult, care n-au făcut decât să traducă numele slavonesc al zacealei / pericopei evanghelice citite în ziua respectivă: Nedĕlia țvĕtnaia, „Duminica înflorită” sau „a florilor”. (Transpunerea „Duminica înflurită” o întâlnim, de exemplu, în Evanghelia Învățătoare, Mănăstirea Dealu, 1644.)

Care anume sunt aceste flori, lasă de înțeles numele sărbătorii așa cum apare în edițiile Moliftelnicului de la Alba Iulia (1689) și Buzău (1699):„Dumineca florilor pe sălci”, respectiv „a florilor spre salce”, adică „mâțișorii” și amenții, ciucurii care apar mai înainte de înfrunzirea salciei (în Liturghierul lui Dosoftei, ed. 1683, rugăciunea de binecuvântare a salciei se cheamă chiar așa: „Molitvă la blagoslovitul mâțâșoarelor, la Dumineca Florilor”).

De unde, totuși, referința la „flori” în vechiul nume slavonesc al sărbătorii, din moment ce Evanghelia nu pune sub picioarele lui Iisus decât „crengi”, „ramuri” și „veșminte”? Explicația are legătură cu impresionantul ceremonial de Florii de la Constantinopol, pe care îl descrie în detaliu împăratul Constantin Porfirogenetul în cartea Perì tẽs basileíou táxeōs (Despre protocolul de la Palat). Aici este atestat pentru prima dată – în sec. 10, dar cu siguranță reprezenta o tradiție mai veche – obiceiul de a se împărți de Florii ramuri de finic și „flori mirositoare de sezon”.

La ceremonialul care dura două zile (sâmbătă, în ajunul sărbătorii, și duminică dimineața) participau toți dregătorii orașului. Împăratul – scrie Porfirogenetul – împărțea  cu mâna lui, tuturor celor prezenți, cruci de argint (mai mari sau mai mici, după rangul fiecăruia), lumânări și câte o ramură de palmier împodobită cu „frunze de măghiran și alte flori mirositoare de sezon” (baíon henós éhontos foinikófylla kaì sámpsucha kaì hétera euṓde ánthe, hoìa ho tóte paréchei kairós). Este lesne de imaginat impresia pe care o lăsau mulțimilor, dar și vizitatorilor străini ai capitalei șirurile nesfârșite de clerici și funcționari imperiali care se îndreptau spre biserici purtând, ca la Sfintele Paști, cruci, lumânări și ramurile de palmier împodobite cu flori, în timp ce cântau, – adaugă Porfirogenetul – troparul „Învierea cea de obște mai înainte de patima Ta încredințându-o…” (care se cântă până în ziua de astăzi de Florii în bisericile ortodoxe).

Ceremonia de la Constantinopol a influențat ritualul sărbătorii la Roma și în bisericile din Apus, care au numit-o Pascha Floridum, „Paștele Înflorit” (nume amintit la începutul secolului 12 de cronicarul francez Hariulf: „…Duminica Ramurilor, pe care poporul o numește Pascha Floridum”). Această denumire populară a trecut apoi în franceză (Pasque florie / Pâques fleuries), germană (Blumensonntag), spaniolă (Pascua Florida, de unde și numele peninsulei Florida, descoperită de exploratorii spanioli în ziua de Florii), cehă (Kvĕtná Nedĕle) și, desigur, slavonă (Nedĕlia Țvĕtnaia, începând cu cele mai vechi codice glagolitice din Macedonia).

Cruciulițe din frunze de palmier, pregătite pentru a fi împărțite credincioșilor de Florii.

Tot vechiul ritual bizantin a inspirat bisericilor din Apus (și celor din Răsărit, în unele părți) obiceiul de Florii, rămas până astăzi, de a se oferi credincioșilor prezenți la slujbă cruci împletite din scoarță sau frunze de palmier. În Biserica noastră această tradiție nu s-a păstrat, dar ritualul bizantin al purtării crucilor de Florii este amintit în prima stihiră de la vecernia ortodoxă a Floriilor: „Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat și, toți luând crucea Ta, zicem: Binecuvântat ești etc.”

De la jumătatea sec. 19 termenul de „Florii” și numele „Duminica Floriilor” sunt tot mai prezente, în textele literare (Alecsandri: „Vin Floriile cu soare / Și soarele cu Florii”), în „Calendarele” populare și chiar în unele ediții ale cărților de cult (Liturghierul de la Sibiu, 1902), până se vor impune definitiv în vorbirea curentă. Ultima menționare a sărbătorii sub vechiul ei nume, „Duminica Florilor”, am găsit-o în Cazania patriarhului Miron Cristea, de la 1929.

fratele din „centrală” și libertatea de a fi împotrivă

Zilele astea s-a abătut asupra scriitorului Savatie Baștovoi un potop de insulte pentru vina de a fi fost invitatul ICR la Salonul de carte de la Paris. Lăsând deoparte insinuările și măscările care fac deliciul poporetului de facebook, părintelui Savatie i se reproșează nu lipsa talentului literar, ci faptul că este „antioccidental” și „antieuropean”. Prin urmare, și aici este toată discuția, nu trebuia să fie invitat la Paris pe banii statului. Vreo câțiva scriitori și-au frecat bucuroși mâinile: așa, fraților, să fim mai vigilenți, să-i trimitem numai pe-ai noștri. Poetul poartă în piept numai insigna libertății, nu și spiritul ei.

Ca pe vremea lui „strâns uniți în jurul”, libertatea în România a rămas cu reflexul de „a fi pentru”. Limba comunismului încă îi vorbește pe mulți. A fi împotrivă acolo unde ei sunt pentru, a te îndoi, a te întreba, a le pune în discuție tabuurile politice, de o parte sau de alta, sunt acte de gândire primejdioase, care-ți lipesc imediat în frunte eticheta „anti” și te plasează automat între dușmanii țării: același tip de retorică totalitară care, pe vremuri, te trimitea scurt la 20 de ani de muncă silnică. Pedeapsa este astăzi ostracizarea și, dacă ești mai important, un articol de demascare scremut la comandă în presa mainstream.

Să mai spunem odată, pentru cei care privesc libertatea doar de pe partea pe care se află ei: libertatea de a fi împotrivă are drepturi constituționale, nu e o lozincă, nu e un vers frumos din muzica folk. Libertatea de „a fi împotrivă” are dreptul să scrie, să publice, să vorbească, să călătorească, exact ca libertatea de „a fi pentru” și exact pe aceeași bani ai țării: singurele constrângeri pot să vină nu din vreo morală, nu din interese de stat, ci numai din lege, aceasta fiind definiția libertății în cel mai înalt grad al ei.

Mai interesant însă este de observat cum merg lucrurile în mod practic și cine a dat alarma în acest caz: un funcționar din „centrală”, fost director al ICR Bruxelles. Cu tactica unui soldat care execută o misiune complicată de infiltrare, acesta a postat pe facebook nu un text, ci trei, în română, franceză și engleză (pe care le-a ascuns între timp, după ce-au ajuns în mai multe grupuri de opinie), în care se dă de ceasul morții să pună în paralel boicotarea standului Rusiei de către președintele Macron cu invitarea „călugărului transnistrean” la standul românesc. Adică, un fel de „uite în ce hal se prezintă România”. O misiune sinucigașă pentru un tip care a depus jurământul în „centrală”, zic eu, dar asta e fix treaba lor. Textul e negru de invective la adresa părintelui Savatie, iar trimiterile la ruși, Kremlin, Transnistria, separatism, Uniunea Sovietică etc. fac ca lucrurile să pară atât de grave de parcă la standul românesc ar fi fost invitată toată armata a 14-a. Un călugăr basarabean la Paris – iată un bun pretext pentru o răfuială în „centrală”, ca într-o comedie cu Louis de Funès.

Nu e nimic de comentat la invectivele individului, doar de observat că este pe cât de bădăran, pe atât de incompetent: sugerează că numele Mănăstirii Noul Neamț (dat de călugării români care au întemeiat-o în anul 1862) ar fi „o transparentă aluzie la teoria sovietică a Moldovei până la Carpați”. Nu s-a obosit nici măcar să dea o căutare pe wikipedia.

Însă mai dușmănos decât funcționarul din „centrală”, cu care se aliază imediat pe facebook, este scriitorul Dan Alexe, pentru că nu se mulțumește doar să-i facă părintelui Savatie o caricatură veninoasă, ci o insultă și pe traducătoarea acestuia, Laure Hinckel, despre care spune că e într-o „șleahtă FSB” ce ar trebui să fie „sub embargou”. Nu ne mai spune de unde știe asta; poate că i-a văzut dosarul sau i-a citit emailurile.

Dar nu-i nevoie de niciun dosar ca să știi că Laure Hinckel n-a tradus de-a lungul timpului doar cărțile lui Savatie Baștovoi, ci și pe Matei Vișniec, Lucian-Dan Teodorovici, Simona Sora, Ștefan Agopian, Dan Lungu, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu etc. Mai mult, s-a dat peste cap să invite scriitori români în Franța, să le organizeze întâlniri cu cititorii și cu editurile, și tot ei i se datorează în mare măsură prezența României ca invitat de onoare la Salonul de carte de la Paris din 2013. Acesta este profilul „agentei” FSB pe care Dan Alexe o vrea „sub embargou” (probabil până când se va oferi să-i traducă și cărțile lui).

De ce plătește ICR publicarea lui Savatie în Franța, mai exact de ce i-a plătit o bursă de limbă traducătoarei Laure Hinckel, se întreabă Dan Alexe. Pentru că se citește, Dan Alexe, de-aia. Și pentru că, din fericire, pe cititorii francezi îi interesează literatura și îi cam doare-n cot de părerea unui călugăr basarabean despre Uniunea Europeană, ca și de părerea funcționarilor de la Bruxelles despre scriitorii români. Trăiesc și eu de câțiva ani într-o țară mare, în care jumătate din populația ei este împotriva Uniunii Europene, dar la târgurile de carte nimănui nu-i trece prin cap să invite sau nu scriitorii după acest criteriu.

Savatie Baștovoi n-a fost chemat la un salon politic, nici la un seminar despre Uniunea Europeană, ci într-un loc unde se discută despre scriitori și cărți și unde are tot dreptul să se afle, pentru că, dincolo de cărțile publicate în limba română (în tiraje de zeci de mii de exemplare), are până acum două romane traduse în Franța, cronici în Le Monde și Le Figaro, prieteni la Cerf, cititori, admiratori și „toate șansele să intre în circuitul autorilor gustați de marele public francez”, cum spunea Matei Vișniec (RFI). Așadar, de ce să nu reprezinte literatura română la un salon de carte? Să apărăm țara cu alianțe politice și militare, dar să lăsăm literatura să fie apărată de cititorii ei.

Chiar așa, Dan Alexe, de ce nu ești bărbat și nu te bați cu Savatie Baștovoi, ca scriitorii, în cărți, tiraje, traduceri și admiratoare? De ce te porți ca un copilaș neajutorat, pe care trebuie să-l apere fratele din „centrală”?

care este fericirea ta

Încă un gând despre fericiri, de data asta mai puțin „tehnic”, pentru că le aud deseori citate doar pe jumătate: „fericiți cei ce plâng”, „fericiți cei prigoniți” etc. Nu este nicio fericire în nenorocire și nu asta spune Iisus.

sărăcie, meserie

Duminica aceasta se vor citi în biserici „Fericirile” și mă gândesc că trebuie spuse câteva lucruri despre expresia „săraci cu duhul”. Un destin tare nefericit a avut vorba asta: mai întâi, oamenii n-au înțeles-o, apoi și-au închipuit că e vorba de „proști”, până ce-au fost atât de convinși încât tot ei au început să strâmbe din nas, ia te uită, Biblia îi fericește pe proști.

Trei lucruri însă pot lămuri această neînțelegere. În primul rând, expresia „săraci cu duhul” (ptochoí tõ pneúmati) apare numai în Evanghelie, este o creație a Evangheliei, așadar în toată istoria limbii grecești ea n-a fost cunoscută și n-a fost utilizată nici măcar o singură dată cu sensul de „proști”. Cine nu mă crede, să ia la rând lexicoanele de greacă veche, i le pun la dispoziție.

În al doilea rând, cuvântul „sărac” (ptochós) nu însemna „lipsit de ceva anume”, sau „în cantitate mică, insuficientă” (pentru care greaca veche avea alte cuvinte, pénes și penía), ci mai exact „cerșetor”, adică acea stare de sărăcie în care aștepți un ajutor de undeva și depinzi de el – conotația de „dependență” e fundamentală în acest termen.

În sfârșit, pentru lumea veche iudaică „spiritul” / „duhul” nu măsura o cantitate de inteligență, gândire, istețime etc., așa cum înseamnă pentru lumea de astăzi, ci era însăși principiul de viață primit de la Dumnezeu, cum spune profetul Zaharia: „Domnul zidește duhul omului înlăuntrul său” (12,1), sau Iov: „Purtarea Ta de grijă ține viu duhul meu” (10,12).

În concluzie, a fi „sărac cu duhul” înseamnă starea în care aștepți și ceri (cerșești) ca Domnul să zidească mai departe spiritul tău, să-l țină viu, să-i dăruiască har, virtuți, cunoașteri, bucurii, iluminări, într-un cuvânt toate darurile Duhului Sfânt. Altfel spus, starea de grație în care „știi că nu știi nimic” și refuzi cuminte orice închipuire înaltă despre spiritul tău, lucru care, în ochii lumii, pe alții i-a făcut cei mai mari filosofi, dar pe cei care cred în Biblie îi coboară între „proști”.

Împărăția cerurilor, asta spune Hristos, va fi a celor care se simt săraci după ea și o cerșesc, nu a celor care se consideră „bogați cu duhul” și care cred că nu mai au de primit nimic.

Dar apropo de această discuție, e foarte interesantă imaginea despre „sărac” și „sărăcie” la români, așa cum apare ea în evoluția limbii noastre.

Sărac și sărman sunt împrumuturi de origine slavonă, prin intermediul limbii bulgare, ambele provenind prin forme intermediare din vechiul slavon sirota, „orfan”. Expresia „tatăl siracilor” din vechile psaltiri românești (Ps 67,5) traducea expresia slavonă corespondentă oteț sirychǔ și însemna „tatăl orfanilor”. Acest sens de bază s-a păstrat multă vreme în limbă, iar în textele vechi întâlnim adesea expresii precum „sărac de tată”, „sărman de părinți”, „a se sărăci” (a rămâne orfan) sau, în general, „a rămâne sărac (de cineva)” („săraci de Dascălul lor cel dulce și bun”, spune Dosoftei despre ucenicii Domnului). Pe la sfârșitul secolului 17, despre un copil care nu avea tată se putea încă spune că era „făcut din sărăcie”, adică era orfan (toate exemplele sunt din DLR, Dicționarul Academiei Române).

Dar dacă nu eram „săraci” și „sărmani” din slavonă, în sensul de azi al cuvintelor, atunci cum eram în limba veche? Eram mișei și meáseri, din latină. Cuvântul mișel nu avea sensul peiorativ de astăzi, ci însemna pur și simplu „sărac”. În prima traducere românească a Evangheliei (cca 1551), celebra expresie „săraci cu duhul” este redată „mișeii duhului”, iar în secolul 17 Dosoftei încă mai spunea „haine mișeale”, adică haine sărăcăcioase, zdrențe. Abia de prin secolul 18 cuvântul tinde să fie folosit tot mai mult cu sensul de „ticălos”, „netrebnic”.

Cât despre celălalt vechi cuvânt pentru „sărac”, meáser, din lat. miser, Coresi îl preferă pentru traducerea expresiei „săraci cu duhul”, în Tetraevanghelul său: „fericați measerii cu sufletul”. „Mizer” a venit în limba noastră cu o familie lexicală de toată frumusețea: meserătate, „sărăcie”; mesereáre, „milă”, „îndurare”, pe care îl recunoaștem, desigur, din celebrul stih din Psalmul 50, „Miserere mei, Deus, secundum misericordiam Tuam”; a meseri, „a sărăci” („Bogații meseriră și flămânziră”); și, de unde nu te-ai aștepta, … meserie. Exact! De la mesereare, „milă”, „bunăvoință”, căci pe vremea aceea „meseria” nu era scoasă la concurs, ci era o slujbă dobândită prin „mila” vreunui ispravnic. Pe care dacă mai apoi îl supărai cu ceva, pățeai cum se spune în Pravila lui Vasile Lupu, glava 77: „rogu-te să scoți pre cutarele den cutare mesereare”. Uite cum se dovedește încă o dată că nu noi vorbim limba, ci limba ne vorbește pe noi, chiar și după 300 de ani.

„REFLÉXIE, reflexii, s. f.1. Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii”. Fotografie de ANDI SPOT

între mijlocul luminii și mijlocul întunericului

Traducerea Bibliei se aseamănă cu completarea unui puzzle: ca să iasă jocul, trebuie să alegi piesa exactă, nu una asemănătoare. Cuvintele Scripturii se leagă între ele așa cum se îmbină fragmentele de puzzle. Dacă jucătorul este neatent și nu alege piesa care trebuie, ci una asemănătoare, ea pare că se potrivește, dar în jurul ei va începe să construiască o imagine strâmbă.

Așa s-a întâmplat și în traducerea sinodală a evangheliei de duminica trecută (Mc 8,34-38). Iisus nu spune acolo „neamul acesta desfrânat și păcătos”, ci „neamul acesta adulterin (gr. moichalídi) și păcătos”. Numindu-ne „adulterini” ne aduce aminte că El este mirele, iar noi suntem mireasa Lui, iubita care îl înșeală de fiecare dată când nu mai vrea „să-i urmeze Lui” și umblă după alții. Desfrânate sunt toate „neamurile”, dar aici e vorba de adulterul spiritual al celui care s-a cununat cu Dumnezeu și apoi îl înșeală. Tema aceasta este centrală la profeții Vechiului Testament și nu este reluată întâmplător în evanghelia din Duminica Crucii: crucea (jertfa) este cununia spirituală cu Hristos, de care se rușinează și se leapădă „neamul adulterin”.

Dar cuvintele Bibliei nu se cheamă doar între ele, ci lor le răspund la fel de exact și cuvintele Sfinților Părinți care le-au interpretat. Săptămâna aceasta, luni, a fost pomenirea Sfântului Simeon Noul Teolog și mi-am adus aminte de unul dintre cele mai frumoase fragmente din imnele sale:

„Nici întunericul n-a cuprins deloc lumina,
nici lumina n-a alungat întunericul văzut,
ci sunt împreună, dar despărțite cu totul, neamestecate,
străine una de alta, cum se cuvine, neamestecate deloc.
Dar umplu, cum socotesc, în același loc toate.
Astfel, sunt în lumină, aflându-mă în mijlocul întunericului
și iarăși în întuneric, petrecând în mijlocul luminii.
Iată-mă astfel în mijlocul luminii, cât și în mijlocul întunericului.”
(Din Imnul 23, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.)

Celor care citesc traducerea modernă a Bibliei versurile de mai sus nu le spun nimic. Unii abia vor recunoaște în ele o umbră ștearsă a cuvintelor din Cartea Facerii: „…și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.”

Dar toată cugetarea Sfântului Părinte, care altfel pare o bătaie de câmpi, se limpezește imediat cum punem la locul ei piesa bună din jocul de puzzle, adică atunci când citim literal versetul din Cartea Facerii: „Și a despărțit Dumnezeu între mijlocul luminii și între mijlocul întunericului.” Căci exact așa spune Biblia septuagintă: „anà méson toũ fotòs kaì anà méson toũ skótous” (1,4). La fel traducea și Rufinus, în secolul al IV-lea: „inter medium lucis et inter medium tenebrarum”. Da, e un calc frazeologic după textul ebraic, dar Părinții nu corectau Biblia după manualul de gramatică și nici nu-i durea capul de „echivalența dinamică”: ei știau că „Scriptura crește odată cu cititorii ei”.

Nu lumina a fost despărțită de întuneric, ci „mijlocul” ei, miezul ei, de aceea ele sunt încă „împreună, deși despărțite cu totul”. Eu îmi dau seama de asta în nopțile scoțiene când, dincolo de dealurile pe care locuiesc, se arată luminile Nordului, aurora boreală, ca în poza de mai jos. E ca la facerea lumii: deși despărțite, lumina nu alungă întunericul, nici întunericul nu o cuprinde, „dar umplu în același loc toate”. Numai noi petrecem ca proștii în întuneric, deși suntem „în mijlocul luminii”.

români, apa este curată ca sufletele voastre

„În mod deosebit protejați pietonii în luptele de stradă.”
„Este soare, este liniște pe malul Dunării, dar și vigilență.”
„La Craiova, viața își continuă cursul în ordine și disciplină.”
„S-a difuzat astăzi primul număr din Teleormanul liber, periodic economic, social și cultural.”

„Frați români, nu vă lăsați rațiunea întunecată de panică!”
„Să acționăm într-o strânsă unitate!”
„Locuitorii din sate să-și dea în continuare contribuția lor patriotică la realizarea cantităților de lapte.”

„Toți cei ce pot folosi o armă, la arme!”
„Nu s-au predat încă cei vinovați.”
„Împușcă din orice poziție!”
„Nu trebuie să moară repede, să nu moară repede! Să nu i se dea de mâncare, nici apă!”
„Să fie judecat și executat în fața poporului! Să fie adus și scumpul lui copil! Executați, ca Brâncoveanu!”

„Atmosfera continuă să rămână încordată.”
„Aici Moscova! Transmitem un fragment din Scrisoarea I de Mihai Eminescu.”
„Vremea se va răci ușor, mai ales în jumătatea de nord a țării. Pe alocuri, la câmpie, ceață.”

„Acum putem asculta cântece frumoase, despre viața noastră, despre sufletul nostru, toți suntem oameni, toți trebuie să ne bucurăm la fel.”
„Țăranii, ce personaje complexe! Țăranii, eroii unui viitor film istoric!”
„Mai sunt câteva minute și vom intra într-o nouă zi a istoriei. În această noapte, unii oameni vor începe odihna binemeritată.”
„Mâine va fi lapte pe piață și toate produsele noastre.”
„Și vom da clerului și credincioșilor noștri apa cea vie a lui Dumnezeu.”

„Suntem culcați la pământ, stimați ascultători. Poporul nu va pleca, vom învinge!”
„Va veni și momentul judecății drepte, severe, a poporului.”
„Să facem un legământ pentru a păstra ființa trecutului nostru și ființa prezentului nostru național.”
„Ce frumos sună acest cuvânt, libertate, în toate limbile pământului!”

„Stați, stați că se filmează!”

„Cetățeni! Apa este curată ca sufletele voastre!”
„Revoluția este triumfătoare! E liniște, e seară, să fie deci o seară liniștită.”
„Mame, împodobiți în seara asta bradul!”
„Revoluția a învins.”

(revista presei, Radio București, 24 decembrie 1989)

copilași, prinți moștenitori

„Sweet child in time, you’ll see the line / The line that’s drawn between good and bad…”

Îmi pare rău că n-am semnalat mai din vreme două greșeli în traducerea sinodală a evangheliei de duminică, despre vindecarea paraliticului din Capernaum (Mc 2,1-12). Le spun greșeli, deși textul grecesc este, în ambele cazuri, atât de simplu încât nu de greșeli e vorba, cât de obișnuita insolență a traducătorilor moderni de a aproxima limbajul evangheliei, fără nicio grijă pentru conotațiile sale hermeneutice care se pierd astfel printre rânduri.

Traducerea evangheliei de duminica trecută pune în gura Mântuitorului aceste cuvinte: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ etc.” Nimic mai banal pentru ascultătorul de rând: mare e puterea lui Dumnezeu, inclusiv de a ierta păcatele! Însă (dincolo de topica defectuoasă a traducerii, pentru că nu despre „a ierta pe pământ” e vorba), nu cuvântul „putere” (dýnamis) se regăsește în textul grecesc, ci „autoritate” (exousía), sau „suveranitate”, „stăpânire”, „dreptul” de jurisdicție necondiționat (exousíai, la plural, era corpul magistraților). Versetul 2,10 din Marcu trebuie citit astfel: „Dar ca să știți că Fiul Omului are pe pământ stăpânirea/ autoritatea / dreptul de a ierta păcatele etc.”