5 minute despre Dumnezeu

© Foto: BEN, pentru Jurnal scoțian

Aveam vreo 20 de ani și începuse să mă intereseze Dumnezeu. Nu prea mult, 5 minute pe zi. Când găseam vreun om care mi se părea mai credincios, îi spuneam: „Vorbește-mi, te rog, 5 minute despre Dumnezeu.” Eram foarte curios ce-mi poate spune un om credincios despre Dumnezeu în doar 5 minute.

Cei mai mulți îmi spuneau cât este El de bun și de milostiv, dar răspunsurile de felul acesta mă dezamăgeau. Era de așteptat ca El să fie așa. Normal, care Dumnezeu nu e cel mai bun din lume, doar asta e treaba lui?

Alții mă luau cu pacea interioară și armonia universală, dar nu de pace ai chef la 20 de ani, când ești în război cu toată lumea. Mersi, pacea e o temă pentru simpozioane, tu vorbește-mi 5 minute despre Dumnezeu.

Cel mai mult mă enervau bigoții care mă amenințau cu pedepsele iadului. Dumnezeul lor era doar o răzbunare amânată. Dar nici de-al naibii n-aș fi crezut în El de frică.

Dar într-o zi, un călugăr cu un picior de lemn mi-a dat Patericul egiptean. Îmi amintesc cum m-am mirat: ce treabă are Egiptul cu Biserica. Ajuns acasă, am început să-l citesc de la coadă, unde am găsit reproduse fotografii cu săpături arheologice la chiliile din deșertul Egiptului. Mi-am spus, ia te uită, frate, oamenii ăștia chiar au existat, cartea asta e adevărată. L-am răsfoit mai departe la întâmplare și-am dat peste această povestioară: Doi frați dintr-o mânăstire stăteau de vorbă. Unul zice: dacă-l văd pe fratele meu că doarme la slujbă, am să-l scutur și am să-i spun să ia aminte la rugăciune. Celălalt îi răspunde: dacă-l văd pe fratele meu că doarme la slujbă, am să-i pun capul pe genunchii mei, ca să se odihnească.

Am închis cartea și m-am lăsat pe pat, aprinzându-mi o țigară. Dacă într-o zi am să cred în Dumnezeu, mi-am spus, Dumnezeul meu va fi cel care-i odihnește pe genunchii Săi pe cei obosiți.

– – –

Și un comentariu de la o cititoare. Am primit pe blog un comentariu semnat „Moldy heart”, care mi s-a părut mai frumos decât textul pe care l-am scris mai sus. M-am gândit să-l pun (și) aici, pentru că-i un fel de traducere minunată a ceea ce-am scris eu. „Însă eu l-am crezut, pentru că am văzut…” Mulțumesc, Moldy heart!

„Am un prieten care susține că i s-a arătat Maica Domnului. Era un împătimit al drogurilor și a simțit că nu mai putea ieși din cercul vicios în care se băgase. Medicul i-a spus că dacă nu renunță la a-și mai face rău, corpul nu o să-l mai poată duce prea mult. Și de teama de moarte, din disperare, s-a rugat să fie ajutat, că nu poate să mai gestioneze situația. Se întâmplase, spune el, între vis și stare de veghe, nici el nu e prea sigur. Îi apăruse Maica și i-a spus așa: “ființa mea răvășită”. L-a mângâiat și curățenia pe care a văzut-o la ea l-a făcut să-i dea lacrimile incontrolabil. Acum, firește, mulți ar spune: omule, e de la efectul drogurilor, se cheamă halucinație, că aveai creierul terci. Însă eu l-am crezut. Pentru că am văzut cum i s-a schimbat viața. Un Dumnezeu care odihnește pe genunchi omu’ obosit, e exact aceeași imagine pe care mi-au creat-o cuvintele: “ființa mea răvășită”. Și pe acest fel de Dumnezeu aș vrea să-l cunosc și eu. Ca o apă rece de izvor, într-o zi de vară caniculară. Vă citesc de ceva timp. Îmi place. E un loc parfumat aici. Mulțumesc.”

jurnal scoțian. bulgarul care îmi trimitea flori

© Foto: Jurnal scoțian

Anul trecut, de Paști, a venit un bulgar la biserica noastră. Mi-a adus un ghiveci cu panseluțe. Bulgarul locuia împreună cu un român și mă știa de la el. Doi amărâți, vindeau fier vechi și mai mult din asta trăiau.

E ziua mea, zice bulgarul. Îi spun la mulți ani și-i dau o sticlă de vin.

Duminica următoare băiatul din altar îmi aduce o orhidee într-un ghiveci. V-a adus-o un bulgar, zice băiatul, dar n-a putut să vă aștepte, era pe fugă. Am fost foarte impresionat. Floarea am dat-o cuiva mai departe iar bulgarului i-am trimis acasă o farfurie cu sendvișuri.

Duminica următoare băiatul din altar mi-a adus un pui de magnolie înflorit. Vi l-a lăsat bulgarul, zice băiatul, și vă mulțumește pentru sendvișuri. O minune de floare, de data asta am luat-o acasă și am plantat-o în grădină. Bulgarului i-am trimis două conserve de carne de porc și o pungă de spaghete.

Duminica următoare băiatul din altar îmi spune: bulgarul a vrut iarăși să vă lase o floare, dar l-am trimis cu ea înapoi. Să nu mai primiți flori de la bulgar. Ce-ți veni, zic, de ce? Le fură, zice el, l-am văzut cu ochii mei. Le fură de la magazinul Tesco de peste drum.

N-am mai primit flori de la bulgar, dar din când în când tot i-am mai trimis câte ceva de la biserică. Până când românul s-a mutat de la el și i-am pierdut urma.

Credeam că puiul de magnolie o să degere peste iarnă, dar zilele trecute a înflorit. L-am văzut dintr-odată plin de flori albe, ca și cum peste noapte trecuse bulgarul pe acolo și le pusese cu mâna lui.

fiţi trecători

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în ziua de Paști de la prietenii din Cluj, cititori ai „Jurnalului scoțian”: o casetă de lemn pictată cu chipuri de îngeri și inscripționată în interior cu cuvintele „Fiți trecători”. Au vrut să-mi facă un tricou inscripționat, dar s-au gândit că nu se vede pe sub reverendă. Mulțumesc Narcisa, Denisa, Raveca, Alexandra și Ovidiu!

Îmi place tare mult când apostolul Toma se aprinde şi le strigă celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi şi să murim cu Iisus!” Episodul este povestit în Evanghelia lui Ioan (11,16). Iisus le spune ucenicilor că vrea să meargă în Betania, ca să‐l „trezească” pe Lazăr cel mort de patru zile, iar ei se sperie: „Doamne, mai ieri căutau iudeii să te ucidă cu pietre şi Tu iarăşi vrei să te duci acolo?” Cu sau fără ei însă, Iisus este hotărât să meargă şi atunci Toma se ridică în mijlocul lor şi le strigă: „Să mergem şi noi, să murim cu el!”

Aşa de mare era dragostea „necredinciosului”! Pentru că tot Iisus spune: „Nu este dragoste mai mare decât să‐şi pună cineva sufletul pentru prietenul său.” Chiar, v‐aţi gândit vreodată că iubirea este înaintea credinţei? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, aceasta este cea mai mare poruncă din Biblie. Iar pe malul Mării Galileei, după înviere, Domnul îl întreabă pe Petru, de trei ori: „Mă iubeşti tu pe mine?”. Iar nu: „Crezi tu în mine?”. Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să‐l iubeşti, ca apoi să crezi în el. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme. (Or legile şi dogmele sunt numai jurămintele de iubire, nu iubirea însăşi.)

De la Toma n‐a rămas nimic între scrierile canonice. I se atribuie mai multe apocrife, printre care şi o „evanghelie” scrisă într‐un dialect coptic. Sfinţii Părinţi nu i‐au recunoscut niciodată autenticitatea şi nici nu a circulat în Biserică: nu o citează nimeni decât ca să o respingă. M-am ocupat de o ediţie a ei la Polirom, cu mulţi ani în urmă. Este o colecţie de 114 „ziceri” (logia) atribuite lui Iisus, o carte interesantă şi foarte diferită de textele gnostice de la Nag Hammadi, în sensul că multe dintre aceste logia seamănă (sau unele sunt aproape identice) cu cele din evangheliile canonice. Or fi fost nişte meditaţii ale unui cărturar anonim pe marginea Evangheliei.

Dar unele „ziceri” sunt foarte frumoase şi merită amintite. De pildă, inspirat de celebrul dicton „cunoaşte‐te pe tine însuţi” şi pornind de la cuvântul lui Iisus din Luca 17,21, „împărăţia lui Dumnezeu este înlăun‐ trul vostru”, autorul anonim a scris aşa: „Dacă cei care vă conduc vă zic: «Uitaţi‐vă, împărăţia este în cer!», atunci păsările vor ajunge înaintea voastră în cer; dacă vă spun că împărăţia este în mare, atunci peştii vor ajunge înaintea voastră. Împărăţia însă se află înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi înţelege că sunteţi fii ai Tatălui cel Viu. Dar dacă nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi săraci şi voi înşivă veţi fi sărăcie.” (logionul 3)

Mie însă îmi place cel mai scurt cuvânt care se găseşte în această apocrifă: „Iisus a spus: Fiţi trecători”. Dacă aş mai avea 18 ani, mi‐aş face un tricou cu inscripţia asta.

(din volumul Jurnal scoțian, Polirom, 2017)

Jurnal scoțian, nominalizat la premiile revistei „Observator cultural”

 

 

 

 

 

 

 

 

Sînt bucuros și onorat că volumul Jurnal scoțian pe care l-am publicat anul trecut la Polirom a fost nominalizat la secțiunea „Memorialistică” a premiilor revistei „Observator cultural”. Juriul care a decis nominalizările a fost alcătuit din 22 de scriitori și critici literari, cărora le mulțumesc pentru că mi-au citit și apreciat cartea.

Am adunat aici câteva fragmente din cronicile și recenziile la Jurnal scoțian, pentru cine este curios.

Apropo de cronici, cel mai mult m-a emoționat (ăsta e cuvântul) cea publicată în „Suplimentul de cultură” de scriitorul și ziaristul Andrei Crăciun, sub forma unei scrisori deschise intitulate, simplu, „Scrisoare către Ioan-Florin Florescu”. Îi mulțumesc din suflet și vă invit să o citiți în continuare:

Scrisoare către Ioan-Florin Florescu

Scumpe domnule Florescu, tocmai v-am citit cartea, așa că vă scriu într-o stare specială a cordului. Sufăr de încântare. Dați-mi voie să mă mărturisesc: numele dumneavoastră îmi era străin, ceea ce cu siguranță indică o anumită suficiență în ceea ce mă privește. Mă bucur că m-am vindecat de ignoranța aceasta.

Am găsit în cartea dumneavoastră pagini de o frumusețe care – iertați-mi exagerarea – chiar ar putea salva lumea. Acea „o poveste pentru Ana, care m-a întrebat o dată cine e Vera și cum este o zi în paradis“ este literatură înaltă, cu atât mai mult cu cât totul este adevărat, iar dumneavoastră chiar ați ajuns în mijlocul raiului.

Inima mea s-a simțit foarte tristă, dar și foarte plină, citind despre scriitorul de ferpare care ați fost și despre pianul de pe muntele Ben Nevis. Am găsit, deci, în cartea dumneavoastră o melancolie gravă, dar încă îndurabilă, care mi-a făcut mult bine. Mi-a plăcut mult să citesc despre cuvintele care vă lipesc, acolo, tocmai în Scoția: lemne, vișine, mâță, busuioc, ogradă.

Am găsit în cartea dumneavoastră și această frază care mi-a lăsat ceva, ca o mângâiere sau poate că altfel, peste suflet. Aceas­tă frază, spuneam: „Așa era pe atunci, primele noastre iubiri ne puneau la masă și ne săturau mai întâi foamea“. E o frază care ajun­ge până la Esenin însuși, până la acel timp vechi, când tineri eram și altfel era totul. Nu știam că sunteți și poet, părinte. Dar iată că…

Părinte, mă mărturisesc din nou: am de multă vreme cu Dumnezeu o relație care nu mai e intermediată de preoți (nu voi dez­volta, însă, ideea la gazetă). Pot să mai precizez, totuși: cre­dința mi-a fost, nu o dată, spulberată de îndoieli, ba chiar am putut scrie cândva că am văzut locul lăsat liber în cer de Dumnezeu. Eram mai tânăr și altfel era totul, dar chiar și așa…

Am găsit la dumneavoastră ceea ce căutam (ceea ce căutăm toți?) de la un preot. Acea dragoste creștinească autentică, atât de rară la noi, acasă. Acea înțe­legere față de puterile omului pe pământ și, iertați-mă dacă vă greșesc, acea tandrețe față de aproapele, fie el țăranul din cea mai adâncă Moldovă, fie el copilul Emanuel care se întreba cum arată, totuși, oamenii americani, fie el un nepalez dintr-un restaurant nu departe de ocean, fie ea o japoneză care nu a văzut niciodată Japonia sau un acordor de piane sau un fermier al cărui tată și-a pierdut mințile și averea pentru o blondă din Glasgow.

Părinte, am mai găsit în cartea dumneavoastră puterea curajului de a spune adevărul, mai ales atunci când este incomod. Adevărul greu, dar tocmai de ace­ea însemnat, despre Biserica Ortodoxă Română și despre lumina de la Ierusalim și despre banii care au înlocuit omenia și despre păcatul trufiei.

Părinte, am cântat cu dumneavoastră și am simțit durerea acelui continent astăzi dispărut care a fost cândva acea cameră din Copou. Dar cel mai mult și mai mult m-au încântat acele cuvinte pe care le-a spus (sau poate că nu le-a spus) însuși Iisus Hristos, cuvinte pe care le-a dat mai departe Toma (Necredinciosul), dar care nu au fost socotite vrednice de ajunge până la noi în Scripturi (și ele tot au ajuns).

Da, cel mai mult am a vă mul­țumi pentru ceva ce a spus (sau nu a spus) Iisus Hristos însuși. Pentru acest: Fiți trecători.

Andrei Crăciun

(„Suplimentul de cultură”, nr. 590, 15 ianuarie 2018)

lumea ca o zi de vineri

De ce mai povestim toate acestea după ce abia le-am spus anul trecut, și acum doi ani, și acum zece ani, și acum o mie de ani? Se potrivește aici ceea ce-i spunea Gide lui Paul Valéry, despre istoriile știute și răsștiute: „Totul s-a spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu să o luăm de la capăt.”

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în Ortodoxie, icoana coborârii lui Hristos la iad).

Iisus a stat înaintea morții ca om deplin („omul durerilor și cunoscătorul suferințelor”, cum l-a profețit Isaia), îndurându-i frica, agonia, durerea, singurătatea și asumând până la capăt „afectele omenești conforme cu firea” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Aceasta este dogma creștinismului cel mai greu de înțeles și care a avut nevoie de cinci sinoade ecumenice ca să fie clarificată: firea dumnezeiască a lui Hristos nu s-a amestecat nicio clipă cu firea sa omenească. A stat înaintea morții așa cum vom sta fiecare din noi, s-a temut așa cum ne vom teme și noi, a însetat cum vom înseta și noi, și-a plecat capul așa cum ni-l vom pleca și noi.

Dar mai grele decât tortúrile fizice (pe care le-au mai suportat și alți condamnați) au fost singurătatea din Grădina Ghetsimani, sudoarea de sânge, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, spălarea pe mâini, urletele, batjocura și nerecunoștința poporului căruia îi înviase copiii și le vindecase bolnavii. Adică toate loviturile de grație pe care le poate primi cel mai nevinovat suflet de la aproapele său și pe care numai El le-a cunoscut în toată oroarea lor. Suma acestora a pus-o Rilke într-un singur vers, din poemul Noaptea din Grădina Ghetsimani: „Sunt singur, cu durerea întregii lumi în Mine.” Coborârea lui Dumnezeu în infernul nesimțirii omenești, acesta a fost drumul Crucii.

„Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru a treia oară și, în versetul care urmează, evanghelia face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul casei din care ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru” (Luca 22,61). Și atât, nu-i spune nimic. Ochii aceștia sufletești care privesc la tot ce se întâmplă cu oamenii suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit. Ochii lui Dumnezeu care privesc adânc în sufletul lumii de atunci și de acum.

Din Vinerea Mare răstignirea Sa n-a mai încetat niciodată. Căci asta înseamnă fiecare Liturghie pe care o facem până astăzi în Biserică: răstignirea lui Hristos, iară și iară, și împărtășirea noastră cu trupul și sângele Lui. O lume încremenită într-o zi de vineri, spre care privesc ochii lui Iisus, un nesfârșit Paște al Crucii în așteptarea Paștelui Învierii.

L-am întrebat odată pe starețul Clement, cum poate Hristos să mai iubească lumea, și ce mai este frumos în noi, după ce L-am dus pe drumul Crucii. Pocăința, mi-a răspuns el. Dacă în oameni este ceva frumos, atunci tot ce poate fi mai frumos despre ei s-a scris în Evanghelii după întâlnirile lui Iisus cu oamenii păcătoși.

Lumea e ca o zi de vineri, dar asta a știut-o Domnul chiar de la facerea ei.

Hristos Mântuitorul. Andrei Rubliov, 1410

o inovație periculoasă în Biserica Ortodoxă Română

O inovație periculoasă tinde să devină tradiție în Biserica Ortodoxă Română: aducerea cu avionul a luminii sfinte de la Ierusalim, în seara de Înviere. Episcopiile din toată țara sunt invitate să-și trimită la aeroport delegațiile pentru preluarea luminii sfinte. Mă întreb, ce se întâmplă dacă, să zicem, avionul nu poate ateriza sau zborul este anulat, cine știe din ce motive (totul e posibil). Nici nu vreau să mă gândesc la ceva mai rău. Cum ar fi să auzi la știri, „Lumina lui Iisus a avut o întârziere de patru ore” sau „zborul luminii sfinte a fost anulat, aeroportul își cere scuze pentru neplăcerile create”. Este cineva conștient de ridicolul la care expune slujba de Înviere această nouă și neobișnuită obstinație de a aduce lumina de la Ierusalim?

Până acum vreo zece ani toți credincioșii primeau lumina de Înviere de la preotul lor, luată din candela de pe sfânta masă.  Abia acest obicei are o semnificație teologică veche și adâncă, nu transportul luminii de la Ierusalim, pentru că sfânta masă din orice biserică este în același timp altarul de jertfă și mormântul Mântuitorului. Lumina candelei de pe sfânta masă a oricărei biserici nu este o lumină oarecare, este chiar lumina de la mormântul învierii lui Hristos.

Sunt altarele noastre mai prejos decât altarul de la Sfântul Mormânt? Atunci să trimitem avioane și după sfânta împărtășanie, că doar la Ierusalim a făcut-o Domnul prima dată.

Nu vă jucați cu imprevizibilele consecințe teologice și pastorale ale unei improvizații făcute doar pentru impresia maselor!

Ierarhii și teologii Bisericii din secolele trecute nu aveau această obsesie pentru lumina de la Ierusalim. Părintele Gala Galaction a vizitat Sfântul Mormânt, l-a descris cu multă emoție (în Scrisori către Simforoza), dar n-a scris un cuvânt despre vreo lumină miraculoasă care s-ar manifesta numai acolo. Un mare liturgist de la începutul secolului 20, Badea Cireșeanu, care a călătorit la Locurile Sfinte, descrie în Tezaurul Liturgic tradițiile istorice legate de Paștile de la Ierusalim, dar, iarăși, nu amintește despre vreo „lumină” specială. Însă asta numai pentru că lumina de la Sfântul Mormânt nu este cu nimic mai specială decât lumina pe care o primea de Înviere de la preotul din satul său. N-am găsit nici în vechile texte românești, la Coresi, la Milescu, la Dosoftei, la Antim Ivireanul, vreo referință la lumina supra-naturală de la Ierusalim. „De sfânta Ta lumină / veacul nostru ne-nstreină”, iată ce-l preocupa pe Dosoftei și ce-ar trebui să ne preocupe în Biserică.

Dar mai ales, și argumentul acesta trece neobservat printre miile de blițuri de la Sfântul Mormânt, nu există la Sfinții Părinți nici măcar o singură referință la lumina specială de la Ierusalim. Și nu doar la Sfinții Părinți, dar nici în slujba Învierii sau a Sâmbetei Mari, nici în sinaxarele vechi, nici în cărțile de cult. Am arătat într-un articol pe care l-am scris acum doi ani falsurile care însoțesc această legendă a luminii și ușurința cu care se propagă ele pe internet (așa-zisa mărturie a pelerinei Egeria, citatele scoase din context ale Sfinților Grigore de Nyssa și Ioan Damaschinul etc.).

De pildă, pelerina Egeria a ajuns într-adevăr la Ierusalim, în secolul al 4-lea, dar despre lumina de la Sfântul Mormânt a lăsat doar această însemnare:

„La ceasul al zecelea, pe care ei îl numesc licinicon, poporul se adună în [Biserica] Învierii. Toate candelele și lumânările sunt aprinse și fac o lumină grozavă. Însă lumina nu este adusă din afară, ci din peștera [sfântului mormânt], dincolo de despărțitură, unde o candelă arde mereu ziua și noaptea” (traducerea jurnalului ei se găsește și în limba română).

Așadar, Egeria nu spune nimic despre vreun „foc” care coboară din cer, dimpotrivă, menționează că lumina este adusă „din peșteră, unde o candelă arde mereu ziua și noaptea”.

La Eusebiu de Cezareea e vorba de aprinderea miraculoasă a unei candele umplute cu apă, la rugăciunile patriarhului Narcissus. Nicio o legătură cu coborârea unui Foc din cer peste sfântul mormânt.
Așa și Sfântul Ioan Damaschinul, în care li se pare unora că găsesc o „mărturie” despre minunea luminii de la Ierusalim, nu face decât un comentariu la Ioan 20,1-6, în care spune că Petru ajungând la mormântul Domnului, în dimineața Învierii, l-a găsit plin de lumină și giulgiurile strânse deoparte. Atât și nimic mai mult.

Repet: niciunul dintre Sfinţii Părinţi n-a dat mărturie despre vreo lumină sau foc pogorâte în chip miraculos la mormântul Domnului. Cum ar fi fost posibil ca Sfântul Grigore Palama să nu amintească tocmai acest argument în disputele din secolul al 14‑lea, despre „lumina necreată” şi „focul dumnezeirii” ?

Nu numai că aceste falsuri nu sunt abandonate, dar le găsesc acum în cărți și articole semnate de slujitorii Bisericii.

Dar dacă nu sunt mărturii la Sfinții Părinți, dacă nu sunt în Biserica veche, dacă nu sunt la sfinții ierarhi români, dacă nu sunt în sinaxare și în cărțile de cult, atunci la cine le găsim, de unde ne luăm lumina în Biserică? Le face inventarul exhaustiv un articol pe basilica.ro, site-ul Patriarhiei: zece francezi, cinci arabi, cinci greci, cinci germani, patru englezi, trei ruși, trei perși, trei islandezi, doi armeni, un sirian, un elvețian, un italian și un moldovean. Au uitat să numere și clipurile postate pe youtube.

Preasfințiți părinți, vă rog, puneți capăt acestui spectacol și dați-ne lumina din candelele noastre așa cum am primit-o mereu, așa cum ne dați și Duhul Sfânt și nu trebuie să vă duceți după el la Ierusalim.

https://ioanflorin.wordpress.com/2015/04/16/dragii-mei-frati-preainaltii-mei-stapani/

https://ioanflorin.wordpress.com/2015/04/18/despre-lumina-invierii-si-ierusalimul-nostru/

https://ioanflorin.wordpress.com/2016/05/03/o-paralela-cu-lumina-de-la-ierusalim-in-manuscrisul-romanesc-apocrif-despre-focul-de-la-edinburgh/

Sfintele Paști 2014, Edinburgh, Biserica St. John