lumea ca o zi de vineri

De ce mai povestim toate acestea după ce abia le-am spus anul trecut, și acum doi ani, și acum zece ani, și acum o mie de ani? Se potrivește aici ceea ce-i spunea Gide lui Paul Valéry, despre istoriile știute și răsștiute: „Totul s-a spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu să o luăm de la capăt.”

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în Ortodoxie, icoana coborârii lui Hristos la iad).

Iisus a stat înaintea morții ca om deplin („omul durerilor și cunoscătorul suferințelor”, cum l-a profețit Isaia), îndurându-i frica, agonia, durerea, singurătatea și asumând până la capăt „afectele omenești conforme cu firea” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Aceasta este dogma creștinismului cel mai greu de înțeles și care a avut nevoie de cinci sinoade ecumenice ca să fie clarificată: firea dumnezeiască a lui Hristos nu s-a amestecat nicio clipă cu firea sa omenească. A stat înaintea morții așa cum vom sta fiecare din noi, s-a temut așa cum ne vom teme și noi, a însetat cum vom înseta și noi, și-a plecat capul așa cum ni-l vom pleca și noi.

Dar mai grele decât tortúrile fizice (pe care le-au mai suportat și alți condamnați) au fost singurătatea din Grădina Ghetsimani, sudoarea de sânge, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, spălarea pe mâini, urletele, batjocura și nerecunoștința poporului căruia îi înviase copiii și le vindecase bolnavii. Adică toate loviturile de grație pe care le poate primi cel mai nevinovat suflet de la aproapele său și pe care numai El le-a cunoscut în toată oroarea lor. Suma acestora a pus-o Rilke într-un singur vers, din poemul Noaptea din Grădina Ghetsimani: „Sunt singur, cu durerea întregii lumi în Mine.” Coborârea lui Dumnezeu în infernul nesimțirii omenești, acesta a fost drumul Crucii.

„Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru a treia oară și, în versetul care urmează, evanghelia face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul casei din care ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru” (Luca 22,61). Și atât, nu-i spune nimic. Ochii aceștia sufletești care privesc la tot ce se întâmplă cu oamenii suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit. Ochii lui Dumnezeu care privesc adânc în sufletul lumii de atunci și de acum.

Din Vinerea Mare răstignirea Sa n-a mai încetat niciodată. Căci asta înseamnă fiecare Liturghie pe care o facem până astăzi în Biserică: răstignirea lui Hristos, iară și iară, și împărtășirea noastră cu trupul și sângele Lui. O lume încremenită într-o zi de vineri, spre care privesc ochii lui Iisus, un nesfârșit Paște al Crucii în așteptarea Paștelui Învierii.

L-am întrebat odată pe starețul Clement, cum poate Hristos să mai iubească lumea, și ce mai este frumos în noi, după ce L-am dus pe drumul Crucii. Pocăința, mi-a răspuns el. Dacă în oameni este ceva frumos, atunci tot ce poate fi mai frumos despre ei s-a scris în Evanghelii după întâlnirile lui Iisus cu oamenii păcătoși.

Lumea e ca o zi de vineri, dar asta a știut-o Domnul chiar de la facerea ei.

Hristos Mântuitorul. Andrei Rubliov, 1410

Reclame
Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la lumea ca o zi de vineri

  1. constantinprodan zice:

    „Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în Ortodoxie, icoana coborârii lui Hristos la iad).”

    Pentru mine, este cel mai profund gand pe care l-ati scris pana acum si demn de respectul cuvenit unui text patristic. Hristos a inviat!

  2. Akalog zice:

    „Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni.”
    Multumesc pentru vorbele astea, parinte. Definitia perfecta a iubirii de oameni…

  3. Dragos Nechita zice:

    Deosebit, Parinte. M-au atins cuvintele „lumea incremenita intr-o zi de vineri… „. Mai meditez uneori la genul asta de chestii si chiar imi regasesc gandurile si ma regasesc si eu citind articolul. O zi de vineri in care sa plangem bucurandu-ne. Sarut mana. Hristos a Inviat!

  4. Mirona-Ioana Tatu zice:

    Emoționant!
    Mulțumim!

  5. Iulian Burghis zice:

    Ați putea sa fiți mai sincer și sa spuneti ca “aceste adevăruri” pe care 5 sinoade s-au chinuit sa le înțeleagă sunt ignorate de Biserica și de majoritatea slujitorilor ei. Însirarea de dogme complicate, vecine sofismului, nu va face nici mai mare, nici mai luminat și nici mai profund. Doar orgoliul are a va creste prin efuziuni ieftine de oameni derutați. Riscați sa apărați dreptatea și săracii in fata unei biserici prea instituționalizate (cel puțin) și poate acest demers sa va facă mai autentic in algoritmul credinței. Restul este gargara…sofisticata…dar tot gargara. Sănătate!

  6. Mara M zice:

    Frumos spus .Iadul sunt ceilalti spunea A. Camus! Hristos a inviat!

  7. Vieru Elena zice:

    Buna seara, parinte!
    Va multumesc pentru ca existati si ca, prin cuvintele si atitudinea dumneavoastra, imi oferiti un indispensabil model de curaj.
    O intrebare am: oare Sinodul de la Creta nu poate fi interpretat ca o lepădare de Iisus?

Lasă un răspuns la Dragos Nechita Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s