fiţi trecători 

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în ziua de Paști de la prietenii din Cluj, cititori ai „Jurnalului scoțian”: o casetă de lemn pictată cu chipuri de îngeri și inscripționată în interior cu cuvintele „Fiți trecători”. Au vrut să-mi facă un tricou inscripționat, dar s-au gândit că nu se vede pe sub reverendă. Mulțumesc Narcisa, Denisa, Raveca, Alexandra și Ovidiu!

Îmi place tare mult când apostolul Toma se aprinde şi le strigă celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi şi să murim cu Iisus!” Episodul este povestit în Evanghelia lui Ioan (11,16). Iisus le spune ucenicilor că vrea să meargă în Betania, ca să‐l „trezească” pe Lazăr cel mort de patru zile, iar ei se sperie: „Doamne, mai ieri căutau iudeii să te ucidă cu pietre şi Tu iarăşi vrei să te duci acolo?” Cu sau fără ei însă, Iisus este hotărât să meargă şi atunci Toma se ridică în mijlocul lor şi le strigă: „Să mergem şi noi, să murim cu el!”

Aşa de mare era dragostea „necredinciosului”! Pentru că tot Iisus spune: „Nu este dragoste mai mare decât să‐şi pună cineva sufletul pentru prietenul său.” Chiar, v‐aţi gândit vreodată că iubirea este înaintea credinţei? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, aceasta este cea mai mare poruncă din Biblie. Iar pe malul Mării Galileei, după înviere, Domnul îl întreabă pe Petru, de trei ori: „Mă iubeşti tu pe mine?”. Iar nu: „Crezi tu în mine?”. Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să‐l iubeşti, ca apoi să crezi în el. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme. (Or legile şi dogmele sunt numai jurămintele de iubire, nu iubirea însăşi.)

De la Toma n‐a rămas nimic între scrierile canonice. I se atribuie mai multe apocrife, printre care şi o „evanghelie” scrisă într‐un dialect coptic. Sfinţii Părinţi nu i‐au recunoscut niciodată autenticitatea şi nici nu a circulat în Biserică: nu o citează nimeni decât ca să o respingă. M-am ocupat de o ediţie a ei la Polirom, cu mulţi ani în urmă. Este o colecţie de 114 „ziceri” (logia) atribuite lui Iisus, o carte interesantă şi foarte diferită de textele gnostice de la Nag Hammadi, în sensul că multe dintre aceste logia seamănă (sau unele sunt aproape identice) cu cele din evangheliile canonice. Or fi fost nişte meditaţii ale unui cărturar anonim pe marginea Evangheliei.

Dar unele „ziceri” sunt foarte frumoase şi merită amintite. De pildă, inspirat de celebrul dicton „cunoaşte‐te pe tine însuţi” şi pornind de la cuvântul lui Iisus din Luca 17,21, „împărăţia lui Dumnezeu este înlăun‐ trul vostru”, autorul anonim a scris aşa: „Dacă cei care vă conduc vă zic: «Uitaţi‐vă, împărăţia este în cer!», atunci păsările vor ajunge înaintea voastră în cer; dacă vă spun că împărăţia este în mare, atunci peştii vor ajunge înaintea voastră. Împărăţia însă se află înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi înţelege că sunteţi fii ai Tatălui cel Viu. Dar dacă nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi săraci şi voi înşivă veţi fi sărăcie.” (logionul 3)

Mie însă îmi place cel mai scurt cuvânt care se găseşte în această apocrifă: „Iisus a spus: Fiţi trecători”. Dacă aş mai avea 18 ani, mi‐aş face un tricou cu inscripţia asta.

(din volumul Jurnal scoțian, Polirom, 2017)

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

16 Responses to fiţi trecători 

  1. Ion BOBIA says:

    Ma înscriu pe lista cu tricouri, chiar dacă pe vremea celor 18 ai mei nu puteai sa-ți faci tricouri cum te tăia capul. Nu încetez sa ma mir cum de circulau un fel de broșe cu chipul înconjurat de mult păr (un ideal pentru noi pe-atunci)) al lui Jimi Hendrix. Le purtam cu mândrie, era “cool”, deși, cel puțin eu, nu prea știam cine e personajul. Bine ca nu m-a prigonit nimeni, acum poate ma păștea (și) păcatul sa ma cred dizident. Dar tricoul tot îl vreau! 🙂

  2. Părinte, îmi recunosc incapacitatea de a pătrunde mai mult sensul acestor cuvinte, pe care le-am mai citit și la prima lor postare pe blog. Ați dori să explicați mai mult ce înseamnă acest „fiți trecători”?

    • Ioan-Florin says:

      citez aproximativ din Filocalia 1, Sfântul Antonie cel Mare: „Viața e ca un han în care unii închiriază paturi, alții dorm pe un braț de fân, alții dorm pe podea, dar toți dorm același somn, iar dimineață pleacă cu toții mai departe lăsând în urmă toate ale hanului și luând cu ei numai lucrușoarele lor de călători. Așa este viața, intrăm și ieșim din ea ca într-un han.”

    • Dan says:

      Recunosc că și mie îmi vine greu să mă dumiresc. Mi se pare antonim cu „fiți veșnici (sau în continuă pregătire pentru veșnicie)” și sinonim cu „nu lăsați nimic în urmă (nici bun, nici rău)”.

      Dar uitându-mă la definiția cuvântului în DEX: „A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva.”, s-ar putea înțelege astfel: „mergeți către țintă / destinație cu hotărâre și curaj, fără a lăsa piedicile să vă oprească”.

      Ca să citez pe Sf. Ap. Pavel (Filipeni, 3:14): „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.”

  3. Adrian says:

    Este o problemă de logică cu porunca aceasta a iubirii. Dumnezeu ne poruncește să îl iubim? Atunci nu ne iubește El pe noi. Nu poți porunci nimănui să te iubească. Dumneavoastră porunciți familiei să vă iubească sau vă câștigați și meritați iubirea ca soț și tată? Tot așa și cu Dumnezeu. El merită iubirea noastră, dar nu ne poate porunci sub nicio formă să îl iubim, dacă este un Dumnezeu care își iubește creația. Numai că, pentru a-l putea iubi, ar trebui să nu îl credem atunci când ne spune orgolios că este gelos și răzbunător (Facerea 20:5). Nu cred că o iubire poruncită, aflată sub spectrul amenințării asupra urmașilor, este calea potrivită de a te apropia de Dumnezeu. Din (ne)fericire, în funcție de cum consideră fiecare, mergând pe acest raționament, te îndepărtezi de filozofia creștină.

    • Ioan-Florin says:

      Adrian, în primul rând Dumnezeu poate porunci tot ce vrea el și nu este dator nimănui cu explicații. Spun asta din capul locului pentru că am observat în bisericile de azi o tendință de a-l „justifica” pe Dumnezeu, de a se da asigurări cât de corect și de treabă este El cu toată lumea, numai să credem în El. Incredibil, dar întâlnesc oameni care au cumva convingerea că ei îi fac o favoare lui Dumnezeu crezând în El. E un mod foarte greșit de a ni-l închipui pe Dumnezeu. Repet, El este Atotputernic, este singurul care este cu adevărat (noi toți suntem doar prin El), poate să spună și să facă tot ce are poftă, pentru că de-aceea este Dumnezeu. Lumea noastră și lumea Lui nu sunt pe picior de egalitate, exemplele noastre nu sînt și exemplele Lui.
      Acuma în privința unei porunci a iubirii. Îi dai voie lui Dumnezeu să aibă o poruncă, o singură poruncă fundamentală pentru creaturile Lui? Dar porunca iubirii nici măcar nu este o poruncă pentru El, nu are El nevoie de ea, nu e cerința egoistă a unei iubiri, ci e o poruncă ce orientează și luminează viața omului. În sensul acesta ea nu se aseamănă cu felul egoist în care eu aș porunci cuiva de lângă mine să mă iubească. Eu nu dau sens vieții nimănui, nici viață veșnică, nici mântuire. Sunt și alte porunci, să nu ucizi, să nu furi etc, care ne conștientizează de relațiile între noi, oamenii. Porunca iubirii lui Dumnezeu ne conștientizează de relația cu El, și este singura fundamentală în acest sens. Omul este o ființă care are nevoie de poruncile lui Dumnezeu, așa cum un copil are nevoie de reguli în educația lui.
      Și da, „gelozie”, gelozia Iubitului pentru iubita lui, pentru că toți știm ce înseamnă acest sentiment. Asta vrea să ne spună, că nu ne iubește din vârful buzelor, nu ne iubește așa cum îți iubești tovarășii sau animalele de companie, ci ne iubește ca iubitul pe iubită, pe viață și pe moarte. Sunt adesea termeni din universul emoțiilor umane pe care-i folosește Dumnezeu („îmi pare rău”, „m-am umplut de mânie”, „urăsc” etc.), ca să simțim în noi înșine, în experiența noastră cuvântul Său. Așa este și cu „răzbunarea” pe urmași pentru necredința părinților. Tu-mi dai un citat din Biblie, aș putea să-ți dau și eu tot cuvântul lui Dumnezeu din Iezechiel 18,20, unde spune ”Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” și alte locuri contradictorii. Acolo spune una, aici spune alta. Explicația în acest caz este că răzbunarea lui Dumnezeu nu este actul Lui, ci consecința actelor noastre formulată în așa fel încât să ne temem de ea. Dacă un părinte îi spune copilului că punând mâna în foc se va arde, nu face asta decât ca să-l pună pe gânduri, iar dacă copilul nu ascultă și se arde (pentru că, nu-i așa, e liber!), nu părintele lui l-a pedepsit, ba încă acum suferă pentru el.
      În încheiere, să-ți mai spun ceva, revenind la porunci. „Decalogul”. Ne-am obișnuit să traducem acest cuvânt „cele 10 porunci”, dar dacă observi cuvântul grecesc compus (deka + logoi) este vorba de „cele 10 cuvinte” ale lui Dumnezeu, nici măcar de porunci. Pentru că în original ele sînt formulate nu atât ca porunci, cât „condiții”, „articole” – exact ca articolele unui tratat, unui legământ, de unde și numele corect „Vechiul Legământ” al Cărții (nu Testament). Dumnezeu nu aruncă un set de porunci, ci pune un legământ între El și noi. Un legământ înseamnă obligații reciproce: tu faci asta, eu fac asta. Traducerea exactă a poruncilor nu este „să iubești pe Dumnezeu”, „să nu ucizi”, „să nu furi” etc., ci: Vei iubi pe Dumnezeu! Nu vei ucide! Nu vei fura! etc. Aceasta este partea noastră din Legământul care ni se propune. De cealaltă a lui se va achita El.

      • Adrian says:

        Dacă Dumnezeu folosește termeni din universul emoțiilor umane când vorbește despre sine, asta presupune că își asumă și trăsăturile umane respective. Gelozia iubirii este o trăsătură negativă. Nu mi-l pot imagina pe Dumnezeu ca pe un îndrăgostit pătimaș, capabil de acte de răzbunare până la a treia și a patra generație.
        În paragraful din Facere citat, Dumnezeu este gelos pe alți dumnezei/idoli. Presupunând, după două milenii de creștinism, că nici nu există alte divinități, gelozia asta este ușor infantilă. Dumnezeu ar fi trebuit să fie primul care să știe că nu are de ce să fie gelos pe himere.
        Dacă spuneți din capul locului că Dumnezeu poate porunci tot ce vrea el și nu este dator cu explicații, asta invalidează liberul arbitru și legământul testamentar. Dacă îl înțelegem pe Dumnezeu ca „singurul care poate spune și face tot ce are poftă”, nu mai putem vorbi de legăminte și angajamente, ci de marionete umane supuse capriciilor lui Dumnezeu. Mi-e greu să-l înțeleg pe Dumnezeu ca pe un păpușar. Unul dintre modurile prin care îl putem cunoaște pe Dumnezeu este prin creația din jurul nostru, iar aceasta este supusă unor legi naturale, pe care Dumnezeu nu le schimbă.

        • Ana says:

          Adrian, faptul că Dumnezeu folosește termeni din universul emoțiilor umane nu înseamnă ca-si si asuma automat aceste emoții. El se folosește de acestea ca un termen de comparație ca să înțelegem noi iubirea Lui, nu că El ar fi gelos, ci că ne iubește așa de mult, cum a spus Ioan Florin, ne iubește pe viață și pe moarte. Pentru ca noi nu avem posibilitatea să știm cum ne iubește Dumnezeu, decât cel mult dacă am fi ajuns la măsura unor sfinți precum Sf. Siluan Atonitul!
          In ceea ce privește “poruncile” lui Dumnezeu, ți-a explicat Ioan Florin că așa e traducerea… Și chiar dacă e porunca, asta nu exclude liberul tau arbitru și iubirea lui Dumnezeu! Dacă tatăl tău ți-a poruncit vreodată să nu bagi mâna în foc că te arzi sau sa nu te sui în copaci că poți să cazi și să te rănești, înseamnă că el te-a iubit mai puțin sau tu nu ai avut libertatea sa faci cum vrei tu, nu cum ți-a “poruncit” el?!? Până la urmă Dumnezeu a dat aceste “porunci” ca sa ne fie noua bine, nu Lui! Și apoi noi suntem CREATIA Lui. Nu are El voie să facă ce vrea El cu propria creație? Tu daca ai picta un tablou, n-ai avea voie să-l distrugi după cum vrei tu? Doar pentru că e creat deja? Dar e CREAT de tine, e proprietatea ta personală și ai tot dreptul sa faci ce vrei cu CREATIA ta, nu? Așa și cu Dumnezeu! Are dreptul să facă ce vrea cu propria Lui CREATIE și asta fără să explice creației Lui de ce! Dar El ne lasă totuși liberul arbitru sa ascultăm “poruncile” Lui sau nu… Care porunci nu se vor decât un ghid pentru noi pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu după care tânjește El…
          Mai citește o data ce a scris Ioan Florin. Eu am impresia că n-ai înțeles nimic desi a scris așa de frumos!

          • Adrian says:

            Ana, poate nu îți dai seama, dar folosești standarde duble. Dacă acceptăm că nu știm cum ne iubește Dumnezeu, înseamnă că încercările mele, ale tale și ale părintelui de a ne explica iubirea lui Dumnezeu sunt doar atât, rodul eforturilor noastre cognitive, iar construcția argumentației tale este bazată pe o fundație cel puțin la fel de șubredă ca cea a punctului de vedere pe care vrei să îl combați. Crede-mă că înțeleg foarte bine ce explică părintele. Frumusețea scrierii nu are însă a face cu forța explicației, deși în ultima frază tu pui semnul egal între ele.
            Prin faptul că justifici dreptul lui Dumnezeu de a-și distruge creația fără nicio explicație, cred că intri pe tărâmuri alunecoase și periculoase. În primul rând, în comparația ta pui din nou un semn egal, de data aceasta între creația vie și materia moartă, tablourile. Modul acesta de a gândi, de a justifica dreptul creatorului de a distruge creația după bunul plac mi se pare fundamental eronat și are ecouri într-o epocă, nu chiar de mult apusă, în care orice părinte avea drept de viață și moarte asupra copiilor săi. Pe de o parte Noul Testament vorbește atât de insistent despre iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iar pe de altă parte Dumnezeu mă invită încă din primele capitole ale Vechiului Testament într-o relație în care are El are din capul locului rezervate drepturi abuzive, după cum sugerezi. Părintele vorbea de porunci ca de un legământ. Acesta nu este un legământ. Ai încercat să completezi explicația părintelui, dar de fapt ai distrus-o.
            Evident îl percepem pe Dumnezeu diferit. Eu unul prefer să îl înțeleg pe Dumnezeu într-un mod mai apropiat de standardele morale ale timpurilor în care trăim. Apropos de această abordare și de contextul de la care a plecat discuția, în regia lui Zeffirelli, în scena în care Ioan se întâlnește cu Iisus, Ioan are un discurs foarte frumos, ce-i drept nescriptural, din care îmi răsună frecvent în urechi următoarea replică: „We want the Law to be alive, written in our hearts, not carved in stone.”

          • Ana says:

            Iartă-ma că-ți spun, dar noi nu știm nici macar cum ne iubește cel de langa noi, că altfel n-ar fi atâtea drame și divorțuri! Și mă refer la cei ce ne iubesc, nu la cei care se prefac! Fiecare își manifestă iubirea cum crede el că e mai bine, ceea ce nu coincide neapărat cu punctul nostru de vedere cum ar trebui aceasta dragoste sa se manifeste în ceea ce ne priveste! De unde putem noi atunci să știm ce e in inima lui Dumnezeu?!? Numai sfinții, din ce-am citit până acum, își dau într-o oarecare măsură seama, și nici aceia total pentru că nu suporta intensitatea iubirii lui Dumnezeu! Și atunci imi spui tu că putem cunoaște la nivel experimental iubirea Lui? De aceea folosește El termene de comparație precum gelozia, pe care lumea o cunoaște din experiență, pentru a ne explica aceasta iubire. Așa că da, as zice că până ajungem noi la măsura sfinților, înțelegerea noastră a iubirii lui Dumnezeu e mai mult ceva cognitiv… Pentru că atunci când iubim facem ce vrea celălalt mai mult decât ce vrem noi, ori noi nu prea facem voia Domnului! Atunci am fi toți sfinți și aceasta discuție n-ar mai fi existat…

            In ceea ce privește dreptul de a-și distruge propria creație, Dumnezeu a și făcut-o deja! Adu-ti aminte de potop! Numai Noe și familia a fost cruțată! Dar restul lumii?!? Nu erau și ei ființe vii??? Nu spun prin asta că aceia s-au pierdut pentru vecie. Poate unii dintre ei s-au mântuit ca tâlharul de pe cruce. Ideea este că Dumnezeu este Veșnic, Necreat și Atotputernic. Noi suntem creați și limitați. Este o diferență enormă intre ce suntem noi și ce e Dumnezeu! Din punctul de vedere al lui Dumnezeu noi suntem probabil ca furnicile! Ai zburat vreodată cu avionul? Ai văzut cum arătăm noi văzuți de sus? Suntem niste creaturi insignifiante! Numai egoul nostru ne face să ne simțim cineva! Așa cum noi putem omorâ un mușuroi de furnici fără mustrări de conștiință și fără explicații (și noi suntem, ca și furnicile ființe create, deci dintr-un anumit punct de vedere pe aceeași treaptă), așa poate și Dumnezeu să ne șteargă de pe fața pământului și diferența dintre noi e de data asta total alta! Așa că exemplul tau cu părinții care aveau drept de moarte și de viață asupra copiiilor nu se prea potrivește. Așa cum tu ai observat diferența între ființe vii și tablouri moarte, fa diferența între ființe create și Necreate! Atât părinții, cât și copiii sunt din acest punct de vedere pe aceeași treaptă, ambii sunt creați! Singura diferență față de furnici e că Dumnezeu ne-a creat cu conștiință și noi ne dam seama de ce ni se întâmplă, dar asta nu face diferența dintre noi și Dumnezeu mai mica!

            Și totuși și în cazul potopului, Dumnezeu a avertizat lumea! 100 de ani cât a construit Noe corabia a tot spus lumii ce are de gând Dumnezeu… Daca lumea s-ar fi întors ca cei din Ninive la profeția lui Iona, poate n-ar mai fi existat potopul… Deci Dumnezeu are dreptul să facă ce vrea cu noi, dar El totuși nu ne-a distrus fără să ne spună și de ce și când!

            Gândește-te că de 2000 de ani noi trăim în legea iubirii lui Dumnezeu. Am auzit mereu să faci bine, să-ți iubești dușmanul, sa binecuvintezi pe cei ce-ți fac rău samd. Până și standardele morale ale lumii din ziua de astăzi de care ai pomenit sunt urmarea Noului Testament. Este o totala alta dispozitie față de ce gândeau oamenii din vechiul testament. Pentru ei funcționa legea “ochi pt ochi și dinte pt dinte”, nu legea iubirii! Ei nu înțelegeau aceasta iubire așa cum înțeleg cei care au crescut în ea! Nu aveau experiența aceasta! Și atunci nu e de mirare că Dumnezeul Vechiului Testament e așa de “rău”! El li se adresează acelor oameni astfel încât să-i poată îndruma pe calea cea bună pe înțelesul lor și la măsura duhovnicească la care erau! Nu mai spun că și în zilele noastre exista încă “ortodocși” care trăiesc după legea “ochi pt ochi, dinte pt dinte”…
            Dar același Dumnezeu care a predicat iubirea in Noul Testament e și acela care a poruncit/a făcut legământul in Vechiul Testament. Oare nu ne iubea El și atunci? Numai că atunci, ca și astăzi noi nu înțelegem dragostea Lui… Sau modul ei de manifestare în ceea ce ne privește.

            Și așa ajungem la ce a fost de fapt problema ta, de unde a pornit toată discuția: cu faptul că Dumnezeu a “poruncit” sa iubim și că iubirea nu se poate porunci, că atunci nu mai e iubire… Dar tu nu ai luat în seama cui se adresa aceasta poruncă. Se adresa deci acelor oameni ai Vechiului Testament care nu stiau sa iubească ca Dumnezeu. Și Dumnezeu a dat această poruncă pentru ca ei sa facă ceva in direcția asta și să pregătească lumea pentru legea Iubirii a Noului Testament! Citește “Dăruind vei dobândi” de Nicolae Steinhardt si vei înțelege mai mult.

            PS: eu nu am sugerat că Dumnezeu are drepturi abuzive… Asta a fost înțelegerea ta la ce am scris eu… Faptul că Dumnezeu mă poate șterge de pe fața pământului când vrea și cum vrea El nu înseamnă că e abuziv. Pentru ca iubirea lui Dumnezeu nu e ceva egoist ca iubirea omenească. Tot ce face El este pentru viața mea viitoare. Și dacă combin asta cu iubirea Lui, atunci și cred că acest sfârșit al meu va veni când va fi cel mai bine pentru mântuirea mea… Deci chiar daca ar distruge acum toată omenirea nu înseamnă că noi suntem pierduți… Până la urmă scopul nostru este viața veșnică, nu am fost creați pentru lumea asta in care trăim acum! Asa că modul in care El mă îndruma spre această viață, că e scris sub forma unui legământ, porunca sau conlucrare mie una mi-e total indiferent, de asta nici n-am prea luat în seama discuția despre diferența dintre porunci și legământ… Decât faptul că pe tine te-a deranjat că Dumnezeu ar fi “poruncit” și asta ți-ar calca liberul tau arbitru…

            PS2: Ți-am zis că n-ai înțeles ce a scris părintele pentru că, te citez:
            “Dacă Dumnezeu folosește termeni din universul emoțiilor umane când vorbește despre sine, asta presupune că își asumă și trăsăturile umane respective. Gelozia iubirii este o trăsătură negativă. Nu mi-l pot imagina pe Dumnezeu ca pe un îndrăgostit pătimaș, capabil de acte de răzbunare până la a treia și a patra generație.
            În paragraful din Facere citat, Dumnezeu este gelos pe alți dumnezei/idoli.”

            Iar părintele îți scrisese înainte:
            “Sunt adesea termeni din universul emoțiilor umane pe care-i folosește Dumnezeu, ca să simțim în noi înșine, în experiența noastră cuvântul Său.”

            Adică exact ce am incercat sa explic și eu…că Dumnezeu se folosește de experiența noastră ca sa ne transmită ceva… Asta referitor la gelozia Lui… Iar idoli există și în zilele noastre… E de-ajuns sa vezi vedetele după care se iau toți copiii și tinerii din zilele noastre, plus pântecele nostru etc, etc, etc, Zen, Yoga și toate divinitățile care vin cu ele…

            Și

            “Explicația în acest caz este că răzbunarea lui Dumnezeu nu este actul Lui, ci consecința actelor noastre formulată în așa fel încât să ne temem de ea. ”

            Și așa este, pentru că deși el ne iartă la spovedanie, urmările greșelilor rămân! O mama alcoolica va naște un copil cu probleme de sănătate chiar daca s-a pocăit! Și uite așa vor suferi generațiile viitoare până greșelile părinților se vor șterge din “sistemul” lor până la a treia și a patra generație…

            Plus toate cele discutate mai sus…

            Dar sa facem cum a spus în film: „We want the Law to be alive, written in our hearts, not carved in stone.”

            Hristos a înviat!

  4. Da cum adica imparatia lui Dumnezeu este inauntru SI IN AFARA?? Asta contrazice evangheliile sinoptice . Chiar ca e o apocrifa ….

  5. Mara M says:

    Fiti trecatori prin aceasta lume ca o Vale a Plangeri si fiti vesnici in iubirea nesfarsita …

  6. Adrian says:

    Ana, îți mulțumesc că ți-ai luat atât timp să scrii. Ai pus mult suflet între rânduri. Chiar dacă eu nu îmi bazez credința pe aceleași elemente ca tine, ar fi bine să avem permanent în vedere, atunci când ne raportăm la credința altora, că în materie de credință nu există un mod de a clasifica credințele în adevărate sau false. Religiile prin asta păcătuiesc de foarte multe ori, că își rezervă adevărul de partea lor.
    Atât timp cât însăși existența lui Dumnezeu este de foarte multe ori pusă la îndoială, întrucât există argumente valabile atât în favoarea cât și contra existenței lui Dumnezeu, a-ți baza credința pe tradiția scripturii și a bisericii este o opțiune. Iar a-ți baza credința pe elemente care țin de percepția interioară și de standarde etice sau filozofice este iarăși o opțiune. Prima opțiune este de regulă mai puțin flexibilă, prin natura ei, acesta fiind unul din motivele pentru care apar discuții ca cea de față. A doua opțiune este supusă volatilității, deoarece standardele morale se schimbă în decursul generațiilor, sub influența mentalităților, pe de o parte, și ca urmare a evoluției interioare individuale, pe de altă parte.
    Deoarece credința îmbracă atât de multe haine, inclusiv credința creștină fiind foarte fragmentată, încă de la apariția ei și până în prezent, intuiția mea este că în relația om – Dumnezeu, forma credinței este prea puțin importantă. Nu cred că Dumnezeu, pe care îl percepem de regulă ca omniștient, se poate împiedica de formele noastre exterioare și nu poate privi spre adâncul sufletului, indiferent de hainele religioase pe care le îmbrăcăm. De aceea și citatul din Zeffirelli, iar „carved in stone” poate fi înlocuit la fel de bine cu „written on paper”. Dacă ar merge cât mai mulți pe calea aceasta, religia nu ar mai fi prilej de disensiuni.

  7. Ana says:

    Dacă înțeleg bine ce spui, negi oricărei religii că ar conține Adevărul. Asta înseamnă însă ca, implicit, il decazi din Atotputernicie pe Dumnezeu! Dumnezeul tău nu mai e Atotputernic, pentru simplul motiv că n-a putut să-și stabilească propriul Adevăr pe pământ! Deci ce fel de Dumnezeu e Dumnezeul tău?!? Cui crezi tu? Și de unde știi tu că ce crezi e adevărat? Doar pentru că așa simți tu? Ortodoxia spune că firea omului s-a pervertit după căderea lui Adam și a Evei și de atunci e inclinata sa accepte mai degrabă raul decât binele și poate fi ușor înșelată de diavolul. In experiența ortodoxiei exista multa lume înșelată de diavol! De ce? Pentru că se poate arata și sub forma lui Hristos! Și sufletul omului,care n-are experiență, ca să-și de-a seama că e înșelat, cade sub puterea lui. Poți tu atunci să te bazezi pe trăirile interioare? Dacă n-ai o hartă sau o călăuză te pierzi pe drum cand mergi prin locuri total necunoscute. Cum poți tu sa nu te pierzi pe acest tărâm spiritual fara o călăuză? Când nu cunoști din experiență nimic! Nu știi ce pericole te pasc in drumul tau si nici nu accepți că cineva ar ști mai bine decât tine drumul!

    Aaa, că așa îți spune intuiția? Ce baza poți avea în această intuiție? Ai murit tu și ai văzut ce e dincolo de moarte? Sau te bazezi pe experientele altor oameni? Dar daca ii crezi pe aceia care au trăit de exemplu moartea clinică, de ce nu-i crezi și pe sfinți? Sfinți care au văzut și ce e dincolo de moarte și asta fără să moară! Care sfinți au zis că există un singur Adevăr, nu doua sau o sută sau cate religii sau câți oameni exista pe pământ… De ce sunt mai de încredere unii decât alții? Așa îți spune intuiția? Ce baza logica poți avea că intuiția ta e buna și reală?

    Nu, într-adevăr Dumnezeu nu se împiedică de formele exterioare, se împiedică doar de voința noastră liberă… Și știe adâncurile fiecărui suflet și limitele lui mai bine decât “posesorul” acelui suflet. Și știind limitele noastre a venit pe pământ și ne-a arătat Calea ca noi urmand-o sa nu ne rătăcim in drumul spre El. Dar ne-a lăsat și libertatea sa-L credem și să-L urmăm. Sau nu…

    Dumnezeu sa te lumineze.

    Hristos a înviat!

  8. Adrian says:

    Nu, Ana, nu înțelegi bine ce spun. Parcă vorbim limbi diferite. Am încercat să îți explic în ultima intervenție că orice credință este o opțiune. Însuși verbul a crede lasă loc din punct de vedere semantic unei îndoieli. Altfel nu am vorbi despre ceea ce credem, ci despre ceea ce știm.
    De unde știu că ceea ce cred e adevărat? Păi asta încerc să îți spun. Nu știu. Asta este de la sine înțeles. Asta înseamnă în fond a crede. Credința este o opțiune, indiferent de formele pe care o îmbracă. Când vezi apa curgând printre pietre, nu crezi, ci știi că apa curge, pentru că nu o vezi doar tu, o vede și cel de lângă tine. La fel se vede și mai încolo cu câțiva kilometri, la fel și pe alt continent. Când vezi cerurile deschizându-se, ceea ce vezi cu ochii minții este o experiență personală. Experiențele spirituale personale ale sfinților, și nu numai ale lor, inclusiv ale mele și ale tale, nu pot fi probate și nu au valoare de adevăr în fața semenilor. Noi nu putem proba nici măcar existența lui Dumnezeu. Existența diavolului nici măcar atât. Dacă calea arătată de Dumnezeu ar fi atât de clară precum cursul apei de mai sus, lucrurile ar fi mai simple și nu ar pune-o nimeni la îndoială.
    Tu ești atât de convinsă de adevărul credinței tale, încât îl rogi pe Dumnezeu să mă lumineze, ceea ce sugerează o aroganță religioasă, care se înscrie exact în liniile pe care le criticam în intervenția anterioară și pe care, culmea ironiei, o critica și Iisus foarte subtil în parabola vameșului și a fariseului.
    Este evident că nu putem ajunge la un consens. Dar măcar, dacă cine va citi dialogul acesta își va pune întrebări, tot nu au fost fără rost schimburile de replici.

    • Ana says:

      Într-adevăr, a crede nu e a ști, de asta ți-am urat ca Dumnezeu să te lumineze să-L găsești pe El, Cel Adevărat, nu adevărul “relativ” de care se discuta în ziua de astăzi. Și ți-am urat ca Dumnezeu să te lumineze și nu altceva pt că din discuția noastră mi-am dat seama că crezi într-un Dumnezeu, nu pt că am eu aroganța religiei mele. Într-adevăr valurile vieții mele m-au făcut să am siguranța că ortodoxia e Adevărul. Dar știu că alții nu au siguranța asta, de aceea nu ți-am urat: Dumnezeu să te lumineze și să te aducă la credința mea. Asta ar fi fost într-adevăr aroganță. Dar atât vreme cât Dumnezeu te va lumina si tu vei răspunde chemării, te va aduce la Adevăr și asta e ce contează. Și să știi că sfinții au probat pe pielea lor existența lui Dumnezeu și mai ales a diavolilor… Ei i-au văzut cu ochii lor pe diavoli și s-au luptat fizic cu ei. Deci au ajuns de la credință la știință. Așa că-ți spun încă o dată: Dumnezeu să te lumineze in căutările tale! (presupun că ești încă în căutare de vreme ce nu ai siguranța credinței tale).

      Hristos a înviat!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s