un tangou de neuitat

image5-4

                                                                                                               © Foto: BEN, pentru Jurnal scoțian

Îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Plutea în aer ceva suprarealist, dar încă nu știam ce.

Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor arabi cărora le spusesem că sunt un medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență, n-am știut să-i răspund și i-am spus la plesneală ceva din Platon. S-au prins că-i mințisem și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.

După ce-am zăcut două nopți, a treia zi m-am dus la biserica studențească din campus, să capăt ceva de pomană. Era în duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. Terminați cu poveștile astea, a zis preotul la predică. Femeile din biserică împărțeau de pomană. Mi-au dat și mie o pungă cu niște drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.

Întorcându-mă în cameră m-am pus la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat într-o mână cu sticla de vin, dar în prag stătea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.

Nu vă supărați, domnule, a zis cocoșatul. Avea un aer foarte ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos dintr-o pungă o bucată de pâine și mi-a întins-o. Domnul meu, am bucata asta de pâine, da’ nu pot s-o mănânc goală. Nu se duce pe gât. N-aveți ceva să pun lângă ea?

Și a încremenit privindu-mă țintă în ochi, cu bucata de pâine întinsă spre mine ca și cum el îmi oferea de pomană. Cum ai intrat, l-am întrebat, aici e un cămin de studenți. Și ce dacă e cămin de studenți, a zis el, tot pe o ușă se intră.

Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar când să-l alung, mi-am amintit de ce-mi spunea bunicul Ioan: sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas unui om flămând și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice umilință. Așa că i-am spus cerșetorului să intre și l-am anunțat că o să mâncăm ceva împreună. N-am mare lucru, l-am prevenit.

Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră stârnind în urma lui un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. Lasă parpalacul pe tine, i-am zis. Îmi tot venea în minte, ai făcut un lucru bun, așa să-ți ajute Dumnezeu, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul tot ce era pe masă și s-a oprit la sticla cu vin.

I-am turnat un pahar, mi-am turnat și mie unul. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. De sufletul lui bunicul Ioan, i-am zis. Bodaproste, a spus cerșetorul, dând paharul peste cap. S-a scuturat de acreala băuturii și a pus paharul pe marginea mesei. A fost un om bun, a oftat el. Eu am zâmbit la o asemenea amabilitate. De unde știi, zic, doar nu l-ai cunoscut. Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană, se spune un cuvânt bun despre răposat. De unde ești, îl întreb. De la țară, zice, dintr-un sat. Și ce faci la Iași? Ce să fac, cerșesc, nu-mi ajunge pensia. Aveam un autobuz la două, da’ l-am pierdut, mai am unul diseară.

Așa deci, ai pensie, da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta? Profesor de franceză, zice.

Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” atât de firesc, ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă las pe spătarul scaunului cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. Zic, și mai știi franceză? Am fost profesor, ți-am spus.

Am căutat repede în minte ceva ce l-aș fi putut întreba, dar în afară de comment t’appelles-tu nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care uneori le recitam singur prin casă. Mi-am dat seama că eram deja ridicol, dar m-am străduit să le pronunț cât mai corect.

Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi și mie cine-a scris poezia asta: les sanglots longs des violons de l’automne blessent mon coeur d’une langueur monotone.

Domnul meu, zice, acesta e Verlaine. Și a continuat poezia în timp ce se concentra să decojească un ou roșu: tout suffocant et blême quand sonne l’heure je me souviens des jours anciens et je pleure.

Cum ai ajuns în situația asta, zic. Ce cauți, după ce te uiți? Niște sare, dacă se poate.

I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și ciugulea cu ele firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.

Din cauza băuturii, zice. De fapt, să-ți spun drept, am probleme cu capul. Ce probleme, zic. Probleme. Și flutură mâna în dreptul tâmplei. De la un tangou pe care-l cânta Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcam, cred că făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor, și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am mai vrut să mă duc nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?

Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te-a înșelat? A clătinat din cap. Ești tânăr, domnul meu, eram sigur c-ai să te gândești la asta, dar nu era vorba despre o femeie. Atunci? Despre ce era tangoul acela? Toate tangourile sînt despre moarte, a zis el.

A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. Mulțumesc frumos, dar nu mai merge. Pot s-o iau cu mine? I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. Am mai luat o felie de drob și un ou roșu și le-am împachetat în altă foaie. Cerșetorul  le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece.

Să fie de sufletul lui bunicul Ioan, am zis în urma lui. Dumnezeu să-l ierte, a răspuns el. S-a oprit în ușa deschisă, întorcându-se spre mine, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin.

Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a luat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de-un perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. În urma noastră a intrat un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care încă mă ținea de mână și i-a șoptit, ieșiți afară, aici o să fie iadul pe pământ. Am fugit afară, am alergat amândoi pe câmpul din față și ne-am întins cu burta-n sus să vedem cum se ouau avioanele. O bombă a căzut peste bloc și l-a făcut praf. Omul care încă mă ținea de mână mi-a spus, acela nu a fost un infirm.

A fost un înger, am zis eu. De unde știi, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund, de la omul bun care te-a ținut de mână, dar uneori e mai bine să lași lucrurile în aer. Din povești, am zis. Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm. Sau al unui cerșetor, domnul meu, a râs el.

Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

37 Responses to un tangou de neuitat

  1. Author says:

    ❤ Drept la casa sufletului!

  2. cristina struteanu says:

    E unul din acele momente când uiți orice altceva ai mai cetit vreodată. De parcă-ți taie drumul curcubeul.

  3. Mihai says:

    Vă mulțumim pentru poveste, părinte!
    Tocmai am citit-o pe drum, făcând naveta spre o școală din Iaşi😀! O lectură binevenită!

  4. Paxlaur says:

    Superb! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să ne deschidă inima când îngerii săi ne bat la ușă!

  5. Cristian says:

    Frumos.
    Cat adevar sta in fata noastră, şi de cele mai multe ori închidem ochii şi nu vrem să l recunoaştem.
    Mulţumesc

  6. ” toate tangourile sunt despre moarte ” …dar nu sunt toate si despre dragoste ? Ca sa il citam pe lucian Blaga , unde nu este moarte nu e nici iubire . Fie ca iubesti o fata , o poezie sau o carte:)

  7. iclita says:

    La naiba, să dai de mâncare unui înger e tot ce si-ar putea dori un om pe lumea asta!

  8. Pr Iulian Anitei says:

    Hristos a Inviat Parinte Ioane!
    O povestire superba. Mi-a placut mult. Bunul Dumnezeu sa-ti inmulteasca darul scrisului si cititorii.

  9. Mirona-Ioana Tatu says:

    Din nou m-ați emoționat până la lacrimi. Vă mulțumesc, dragă părinte Ioan Florin, pentru bijuteria de povestire cu care ne-ați atins sufletele.
    Hristos a înviat!

  10. Carmen says:

    Cam pe cand femeile dadeau pomana in biserica si mortii se uitau pe apa sambetei, cam atunci uitasem de titlu… Cand am dat mai departe de Gica Petrescu, mai ca am tresarit. Nu stiu ce s-a mai spun, decat ca probabil cat citeam povestea asta, undeva canta un tango… A fost frumos. Imi place cum e scris adevarul, multumesc.

  11. Ciprian says:

    Hristos a Înviat !
    Mulțumesc părinte .

  12. luci says:

    Mulțumim cu plecăciune pentru tangoul îngeresc 🙂

  13. Ermil says:

    Cinis et umbra sumus! Nihil sine Deo!

  14. E superb articolul . L -am citit si sotiei si s-a mirat cat de atent sunteti la detalii …

  15. Da a zis si ra ca faza aia cu ouale rosii e chiar superstitie foarte deplasata

  16. Cătălina says:

    Hristos a Înviat Părinte Ioane.

  17. Petrache ioana says:

    Frumos ceea ce ne-ati scris!
    Hristos a inviat,parinte!

  18. mihaela iacovache says:

    Hristos a inviat! Ce frumos! Coincidenta sau nu ,am citit articolul dupa ce tocmai urmarisem un documentar despre tango pe TVR 2. Acolo admiram sufletul acelor oameni care par simpli ,cu sufletul curat ( erau argentinieini ),indragostiti de viata si de tango. Ma gandesc cum trebuie sa fie starea inimii tale ca sa poti recunoaste cand ingerul intervine in clipa de viata.

  19. Ghilinta Emilia says:

    Mi-a placut. Si sunt situatii cand trec pe langa un om necajit si mai apoi ma gandesc ca n-ar fi fost o intamplare. Multumesc!

  20. condeiblog says:

    Îmi plac povestirile despre oameni buni și frumoși. Și nu e vorba că-mi plac mie, dar le consider utile cititorului, pentru că înrâuresc…sunt pozitive și lucrative. În acest sens, consider că Dan Puric face un lucru bun prin lucrarea sa, de redeșteptare a încrederii în noi și în ființa noastră națională. Oamenii nu sunt totalmente buni, de acord…Dar nu sunt nici iremediabil răi. Sunt cum sunt, dar mai ales cum vrem noi să-i privim.
    Acum, îmi cer iertare că povestirea mea nu se încadrează în linia celor de mai sus, dar se termină totuși cu bine și… e din viață:
    Eram de asemenea la cămin. Mă luptam și eu cu nevoile. Nu sunt de fel foarte organizat, însă necesitatea îmi determinase luarea unei decizii. Economie, dar să nu-mi privez organismul de minimul necesar. De aceea două zile din săptămână mergeam la un restaurant ieftin, cu autoservire, cum se găseau în vremea aceea și mă ospătam: două feluri de mâncare. În rest, cornuri, batoane și parizerul de pe atunci.
    Nu puteam fi socotit prea evlavios, ca mai tot tineretul acelor vremuri. Gestul de a da de pomană mi-a venit nu din cunoaștere, ci dintr-o undire de moment, milă provocată instantaneu de înfățișarea sărmană a unui cerșetor. Mi-am restartat rapid socotelile și mi-am zis că pot renunța la felul doi. Ciorba am socotit-o întotdeauna esențială. M-am așezat cu tava mea sărăcită la masă și mâncam mulțumit. Acel gest parcă îmi și umpluse deja jumătate din stomac.
    După puțină vreme însă, mi s-a înțepenit mâna cu lingura la jumătatea drumului dar și inima pentru vreo câțiva ani pe mai departe. Pentru că nu departe de mine, acel cerșetor se așează tacticos cu o tavă umplută de mâncare, ba și cu două halbe de bere. Dură imagine.
    Și de atunci, ori de câte ori venea vorba despre cerșetori, eu săream să-i denigrez: ,,nu știți voi cât sunt ei de șarlatani!”…
    Cineva m-a îndrumat să citesc din Pateric (trecuse vremea și inima mi se mai înmuiase, mergeam deja la biserică însă față de cerșetori aveam aceeași atitudine) următoarea apoftegemă pe care probabil acum toată lumea o știe: “Un iubitor de Hristos, mergând într-un oraș pentru o trebuință, a întalnit pe cale un sărac gol. I s-a făcut milă de el și i-a dăruit haina sa. Săracul a vândut-o. Iubitorul de Hristos aflând ceea ce făcuse săracul, s-a întristat. însă, în noaptea următoare Hristos i s-a arătat în vis purtând acea haină și i-a spus: nu te întrista, că iată, port ceea ce Mi-ai dat”.
    Am redat-o pentru că mie nu mi-a fost doar o povestioară, mi s-a adresat direct. A fost ceea ce îmi trebuia pentru a-mi face pace în suflet.
    De aceea zic că este bine să privim cu ochii buni. Inimii noastre îi face bine în primul rând.

    • Ioan-Florin says:

      Noi vedem ceea ce vor gândurile noastre să vadă, iar cel mai des ele privesc la lume cu patimile noastre, cu părerea noastră de sine, cu închipuirile noastre.

  21. Mariana says:

    Hristos a înviat!
    Superbă scriitură. Mulțumesc!

  22. Gabriela Cecilia says:

    Hristos a înviat, Părinte!
    Am simțit o poveste Adevărată, mi-a umplut inima, m-a rupt de lumea dezlănțuită… și m-a plasat în lumea mea… a firescului vieții întru Frumos și Bun. Vă mulțumesc, cu inima…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s