© Foto: BEN, pentru Jurnal scoțian
De când l-am văzut prima dată mi-am dat seama că nu era omul să lucreze la 5 dimineața în depozitul unui oficiu poștal. În afară că era bătrân și cam paradit, nu părea în toate mințile. Te puteai aștepta la orice de la un tip care purta pălărie de panama în mijlocul iernii. Se uitase lung la barba mea și mă întrebase dacă sînt pictor sau filosof. Nici, nici, i-am răspuns. Păcat, zice. Nu mai există niciun respect pentru barbă, înainte doar pictorii și filosofii purtau barbă.
L-au pus să descarce camioanele de la „Amazon” și așa ne-am nimerit în aceeași echipă. N-ai mai descărcat camioane, i-am zis. Nu prea, a recunoscut el. Ce faci, cu ce te ocupi? Sînt grădinar, zice. Dar acum, iarna, n-am de lucru. Trebuie să fac și eu ceva, vine Crăciunul și vreau să-i iau lui nevastă-mea o mandolină.
Într-o zi de vineri m-a văzut că-i dădusem unui băiat sendvișul pe care-l primisem. Dacă trimiteam corespondența la timp, conducerea poștei ne oferea în fiecare vineri sendvișuri fierbinți. Ești vegetarian, zice, nu-i așa? Din când în când, zic. S-a uitat lung la mine. Stai un pic, zice.
Și nu s-a lăsat până nu i-am spus că sînt preot și postesc vinerea. Când a auzit, s-a luminat la față. A lăsat jos lada de la „Amazon” și m-a tras deoparte. Și eu sînt predicator, mi-a șoptit. Ce fel de predicator, m-am mirat eu. Predicator liber, zice. De fapt, am făcut seminarul catolic, dar n-am fost de-acord cu câteva chestii de la ei și m-am făcut predicator liber. Aha, zic. Și unde predici? În gară, zice, la Waverley. N-ai observat că atunci când așteaptă un tren oamenii sînt mai dispuși să asculte? Să știi, face el, ar trebui ca măcar o dată pe an să iei un tren.
Mai târziu, într-o pauză, s-a dat din nou pe lângă mine. Despre ce-ai să le predici duminica asta? Nu știu, am dat din umeri. Cred c-am să le spun o poveste, am văzut că asta le place cel mai mult. Dar tu?
I-au licărit ochii de bucurie că-l întrebasem. Eu, zice, am să le spun despre cei care stau pe acoperișuri. Îți amintești, nu? În zilele de pe urmă, spune Iisus, cei care stau pe acoperișuri să nu mai coboare în case. Interesant, zic. Și cine sînt cei care stau pe acoperișuri? Cum, se miră el, n-ai înțeles? Cei care stau pe acoperișuri au ieșit din toate casele de pe lumea aceasta. Ei trăiesc doar cu cerul deasupra lor.
A văzut că eram încă nedumerit. Tot nu înțelegi? Orice casă este înșelătoare. Îți dă sentimentul că te poți refugia la nesfârșit între pereții ei, dar, dintr-o dată, moartea te scoate și de acolo. Parcă nici nu-ți vine să crezi! Îți zic, cel mai bine este să aștepți sfârșitul lumii pe acoperișuri.
Voisem să-l mai întreb ceva despre case, dar l-a chemat șeful și a trebuit să plece. În urma lui, (probabil și pentru că în ultimul timp eram într-o stare depresivă), mi-am amintit versurile lui Rilke, în traducerea neîntrecută a lui Al. Philippide: „Cel fără casă mereu pribeag va fi, cel singur va fi singur vreme lungă, va sta de veghe, lungi scrisori va scri.”
JURNAℓ SCOȚIAN 
Mi-am amintit și eu de „Herbsttag” de curând. Mulțumesc pentru textul acesta.
Eu trebuie să mulțumesc pentru cititoarele pe care le am.
Hristos a inviat! Nadejdea noastra…ca ne va scoate dintre ziduri si ne va ridica mai sus decat acoperisurile care ne impiedica sa vedem cerul.
Multumesc din nou ,parinte.
Adevărat a înviat Domnul! Vă mulțumesc și eu.
S-a facut sa avem casa cu acoperis drept, aici, in Montreal. Aveam si cand eram in Romania, mai toti, la bloc. Nu stiu cum, dar ne tot vine sa ne suim sus pe scara. Cateodata si daca te sui pe o piatra te simti mai aproape de ceruri. Doar asa de putin ne trebuie, sa ne saltam pe varfuri, cum fac copii, cu mainile intinse in sus, sa fie luati in brate… Nu-i mare diferenta, doar sa mai vrem sa crestem.
„si daca te sui pe o piatra te simti mai aproape de ceruri”
Foarte adevărat, un pas chiar și pe o piatră e o desprindere. Dacă ar fi numai acoperișurile caselor pe care trebuie să suim! dar trebuie să ieșim dintre toate zidurile care ne închid.
Hristos a inviat . Parinte , puteti scrie un articol despre cazul Alfie Evans ? Ca o continuare la articolul ” Noapte buna , copii din Belgia”…
Cum puneți degetul pe rană…
Alfie, iarta-ne! sau despre rusinea unei tari (UK)/lumii intregi! Da-le, Doamne, tarie parintilor sa depaseasca cu bine durerea si da-le puterea sa-i ierte pe calai! Alfie traieste, doar calaii lui sunt morti sufleteste. Ce bine ar fi daca ar invia sufletele lor!
Eu accidental am dat pe un site de socializare peste cuvintele -condamnat la moarte in varsta de doi ani si m -am ingrozit apoi cand am vazut ca nu e o formulare in raspar
si la ce moarte a fost condamnat Alfie – lasat timp de cinci zile fara mancare si fara apa. Ce monstri cu chip de om pot sa faca asha ceva unui bebelus?
pe de alta parte cei care stau pe acoperisuri asteapta sa fie salvati,se urca acolo doar cand apa ajunge sus.Frumoasa paraola.ma gandesc la faptul ca ,,apele,, au mereu simbol de emotii,in consecina sa scpam de toate emotiile ce ne ajung ca ape si ne obliga sa stam pe acoperisuri la aer.E o ascensiune de la elementul pa la cel de aer
Unora li s-a dat plânsul.Astfel ei plâng lumea,isi plang greselile,îi plang pe altii si plang in fata icoanelor.Unora li s-a dat sânge.Astfel ei se autoflageleaza pana intra în comuniune cu zeul lor.Sau se lasa ucisi de lume si astfel devin incandescenti.Unora li s-a dat bucuria.Astfel,ei sunt bucurosi oricat de tare i-ai scuipa.Mie oare ce mi s-a dat?Daca nimic,atunci nu-mi ramane decat sa dorm.Dar daca rostul meu e sa dorm,atunci de ce nu pot dormi?
Simplul fapt că vă puneți această întrebare e dovada că nu somnul vi s-a dat și nici „rostul” de a dormi.
Nu pot sa nu admir si remarc pe cei ce au curajul sa stea pe groapa de gunoi a lumii,precum Iov.Sau sa predice in pustietate,precum Moise.Sau sa se urce in copac precum Zaheu,ca sa auda Cuvantul mai bine…
Aceasta e poezia minunată a celor ce s-au trezit si dacă n-au acoperișuri se urcă în copac ca să vadă, a celor ce sunt mici de statură, dar nu vor ca astă să-i împiedice să zărească, chiar și de departe, Adevărul și chiar de sunt miopi, nu se întristează și speră să găsească ochelarii pe măsură.vă mulțumesc, Laura