Calea Bisericii este pastorația, nu referendumul

© FOTO: BEN, pentru „Jurnal scoțian”

 

Am ieșit la vot, pentru că este dreptul meu de cetățean, dar n-am scris niciun rând despre referendum, pentru că nu este dreptul meu de preot, nici treaba mea să trimit oamenii la vot. Dacă credeam în eficiența votului pentru mântuirea oamenilor, intram într-un partid politic, nu mă făceam preot.

Există de altfel un teribil conflict de conștiință între calitatea  de cetățean a unui preot și cea de slujitor al Bisericii. Până unde se întind fiecare, ca să nu se intersecteze, așa încât nici statul să nu devină teocratic, nici Biserica anexată statului? De exemplu, inima de preot îmi spune că niciun infractor n-ar trebui să intre în pușcăriile din România, pentru că în mod sigur nu iese de-acolo mai bun. În același timp, răspunderile de cetățean mă fac să caut și să cer protecția legii împotriva infractorilor. Până la urmă, soluția este naveta conștiinței între cele două domenii, împărăția Cezarului și împărăția lui Dumnezeu, dar casa și cetățenia preotului trebuie să rămână în cea din urmă. Sau cum se imaginau vechii creștini: „Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini… Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.” (Epistola către Diognet)

Însă n-am să cred niciodată că votul este calea Bisericii de a-și apăra învățăturile, în primul rând pentru că este vorba de un principiu care simt că-i stă împotrivă: scopul legilor este să-l constrângă pe om, nu să-l facă mai bun. Or omul Bisericii trebuie să devină bun prin liberul său arbitru, nu prin constrângere. Iisus a câștigat sufletele păcătoșilor nu cu ajutorul legilor, ci mai degrabă împotriva lor. Asta nu înseamnă că legile nu sunt bune, ci că nu aceasta este calea Bisericii pentru mântuirea păcătoșilor: calea ei este pocăința și trezirea conștiințelor prin pastorație. Eu vreau să-i pot spune oricărui om care intră în biserica unde slujesc eu: în locul acesta nu te judecă și nu te oprește nicio lege omenească, ci doar cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru multă vreme de-acum încolo ne vom privi la Liturghie cei care am votat cu cei care n-am votat

În al doilea rând, orice vot divide societatea, naște pasiuni, speculații politice etc., adică o tensiune socială pe care Biserica nu are voie să o transfere în turma păstorită. Singura tensiune îngăduită în Biserică este cea a căutării mântuirii. Dar acum, la sfârșitul referendumului, nu numai că suntem o societate și mai dezbinată, două jumătăți de lumi care și-au spus în față toate mizeriile, dar am aruncat sămânța vrajbei și în Biserică („cine nu votează la referendum nu este creștin”). Pentru multă vreme de-acum încolo ne vom privi la Liturghie cei care am votat cu cei care n-am votat. Așa că pe mine nu m-au impresionat părinții din Sfântul Munte care au chemat lumea la vot, ci mi-au amintit de cuvântul din Pateric, cum că în vremurile din urmă călugării vor fi ca mirenii. 

Desigur, e dreptul oamenilor să hotărască ce scrie în Constituția țării lor și care sunt legile după care se conduc, iar din acest punct de vedere referendumul este un instrument politic absolut democratic. Dar vrea Biserica să imite statul și să păstorească prin consultări populare? Atunci să ne implicăm și în celălalt referendum, „fără penali în funcții publice”, pentru că și acesta formulează o temă de morală creștină. Sau cumva „să nu furi” este mai puțin important decât „să nu fii homosexual”? Dar dacă vreodată un referendum se va întoarce împotriva Bisericii, îl vom accepta cu același argument generos al voinței populare?

De fapt, înainte de a continua, nu vreau să mă mai prefac că ierarhii noștri n-au știut sau nu s-au gândit la toate aceste lucruri de bun simț pe care le spun eu. Sunt convins că aceste frământări și gânduri de îndoială au trecut și prin inima lor, dar s-au grăbit să le alunge pentru că au fost siguri de succesul referendumului, care le-ar fi șters pe toate. Cel puțin asta citeam anul trecut, negru pe alb, într-un comunicat de presă al Patriarhiei care, denunțând pe bună dreptate „acutizarea atitudinii denigratorilor” referendumului, savura deja victoria sa: „… știu și ei că, în covârșitoarea lor majoritate, românii se vor pronunța pentru noua formă propusă de definire constituțională a căsătoriei.” (s.m.) 

„Știu și ei…” Toți am crezut asta, nu l-aș penaliza pe autorul comunicatului. Numai că, ce să vezi, n-a fost așa. Acum știu foarte bine că, dacă vreun proroc ar fi prevestit în Biserică rezultatul referendumului, cu totul altfel ar fi arătat participarea ei la această campanie, de altfel așa cum a început, în limitele firescului, prin sprijinirea „în mod natural” a unei consultări populare inițiate de societatea civilă.

De la „modul natural” la „modul militant”

Am crezut până în ultima clipă și am sperat cu inima strânsă că Biserica nu se va implica în susținerea acestui referendum mai mult decât „în mod natural”, așa cum lăsa de înțeles comunicatul inițial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română sprijină în mod natural demersul Coaliției pentru Familie, în spiritul învățăturilor creștine și al valorilor fundamentale românești privind familia, ocrotirea și creșterea copiilor, dar nu este nici inițiatoarea, nici organizatoarea acestei acțiuni.” Ar fi fost minunat să rămână așa și să repetăm acest lucru de o mie de ori.

„În mod natural”, da, înseamnă potrivit credinței, învățăturii și mijloacelor pastorale specifice Bisericii, prin cuvânt și exemplu personal, prin cateheză și predică, prin spovedanie și  liturghie, într-un cuvânt prin trezirea conștiințelor. „În mod natural” înseamnă inclusiv prin votul meu și al tuturor credincioșilor, pentru că e dreptul nostru de cetățeni.

Totuși, să nu ne lăsăm prea mult seduși de această expresie frumoasă, pentru că, în practică, „modul natural” al multor preoți de a trata familia și căsătoria n-a dat semne în ultimii ani c-ar fi interesat mai mult decât de formele și productivitatea lor: cununii și botezuri pe bandă rulantă, fără spovedanie, fără cateheze, fără vizite pastorale în prealabil și adesea fără ca preotul să fi văzut o dată în biserică familiile respective sau să le mai caute apoi. Mă întreb câți nași de botez sau de cununie au trecut printr-o cateheză sau știu măcar Crezul pe de rost și câte familii, nu că se întemeiază cu adevărat pe „valorile credinței”, dar măcar au primit o explicație teologică a Apostolului de la slujba cununiei sau au citit împreună cu preotul lor capitolul 13 din Prima Epistolă către Corinteni. Nu mai spun că vorbim pe nas despre „sacralitatea familiei”, dar am acceptat în mod automat divorțul pronunțat de stat, fără nici cea mai mică cercetare din partea Bisericii, sau am lăsat ca sub ochii noștri nunta să devină cea mai mare povară financiară a unei familii. Este greu să fii credibil că te preocupă familia, când practica pastorală te contrazice flagrant.

Nu mai spun că temele campaniei au fost foarte prost articulate de la bun început. S-a vorbit de „familia tradițională”, expresie care ne-a umplut de ridicol pe bună dreptate, pentru că așa ceva nu există: putem vorbi de „familia naturală”, „familia biologică”, „familia în Biserică”, dar toate acestea n-au fost niciodată ale unei singure „tradiții”, ci ale unor contexte sociale și modele istorice care s-au modificat în permanență. S-a insistat pe „căsătoria homosexualilor”, deși numai o mică parte din cuplurile homosexuale ajung la căsătorie (3% în Marea Britanie, 10% în Statele Unite) sau chiar la parteneriate civile (8,5 % în Marea Britanie din totalul cuplurilor same-sex). În fine, partea cea mai neinspirată este că accentul în această campanie a căzut pe homosexuali (caricaturizați prin prezentarea unor imagini de la paradele gay), în timp ce adevărata problemă, cu care se confruntă mai ales societățile din Occident, este propaganda LGBT, nu existența cuplurilor homosexuale. Referendumul românilor ar fi fost important, dacă ar fi trecut, nu pentru că oprea căsătoriile homosexuale (oricum ar fi urmat legalizarea parteneriatelor civile, după modelul Croației, de exemplu, care la un an de la modificarea Constituției a trebuit să accepte legea parteneriatului civil), ci pentru că, din partea unei țări care preia la anul președinția Consiliului Uniunii Europene, lobby-ul gay ar fi primit o grea lovitură de imagine. Pe acest lucru trebuia să ne concentrăm, nu pe paradele gay.

În fine, de la „modul natural” – și au fost de-ajuns unul sau două semnale din partea unor ierarhi – s-a trecut peste noapte la „modul militant” cu nimic diferit de al oricărui oenge de cartier, cu chemări la vot, clipuri publicitare, bannere, fluturași în cutiile poștale, exagerări și caricaturizări, apeluri prefirate cu amenințări mai mult sau mai puțin discrete etc. Iar în ultima etapă s-a ajuns la ostracizarea celor care nu dădeau semne că s-ar alătura campaniei oficiale. 

E adevărat că această campanie a depășit poziția oficială a Bisericii și a fost preluată din mers de neo-zeloții din serviciul tradițional al propagandei bigote, preoți sau grupuri de credincioși, marginali, însă foarte vocali (încă un semn că Biserica trebuie să facă ordine între vocile care vorbesc în numele ei). Dar mi-a fost greu să-l văd pe d-l Andrei Pleșu, care a avut curajul sau exasperarea formulării unei opinii, deplâns și comparat cu „starea de spirit a unora dintre concetăţenii noştri” manipulați de propaganda împotriva referendumului. Mi-a fost și mai greu să citesc sub semnătura unor preoți din primele rânduri ale Bisericii sentințe apocaliptice care anunțau, de exemplu, „un referendum despre credința sau necredința în Dumnezeu”, acolo unde ar fi fost mai potrivit să se întrebe dacă măsura credinței este votul sau, totuși, participarea la viața euharistică a Bisericii.

Vina este căutată în celălalt 

„Acest eveniment va fi o lecţie. Este o lecţie!” – sunt cuvintele Mitropolitului Teofan la sfârșitul unei zile care prevestea rezultatul referendumului. Cuvinte inspirate, pe care mi-aș dori din tot sufletul ca preoții și ierarhii Bisericii mele să le înțeleagă corect, deși, după primele reacții, nu-mi fac multe iluzii.

Să vedem un „succes nedeplin” acolo unde era cazul să vorbim despre o neîmplinire majoră (pentru că, totuși, o largă majoritate a credincioșilor n-a răspuns la chemarea Bisericii) poate părea o invitație de a ne continua misiunea pastorală pe același drum păgubos al victoriilor à la Pirus iar nu disponibilitatea pentru evaluarea propriilor noastre greșeli și asumarea lecției de care vorbea Mitropolitul Moldovei.

Deja vina este căutată în celălalt: „neclaritatea întrebării”, „asocierea cu un anumit personaj politic”, boicotul, „maşinăria de propagandă” etc. Desigur, toate acestea vor fi avut o contribuție la demobilizarea societății, dar noi trebuie să ne întrebăm în primul rând ce anume nu a funcționat în Biserică, nu cum a funcționat propaganda împotriva referendumului.

Biserica nu este o instituție mută și neajutorată care să aștepte clarificări din partea presei. Reprezintă cea mai puternică instituție socială, cu cea mai mare libertate și bunăstare din toată istoria ei, cu mii de preoți în toate cartierele și comunele țării, foarte mulți prezenți inclusiv pe facebook, trust de presă, diverse asociații profesionale foarte active, intelectuali devotați, organizații de tineri și așa mai departe.

Explicațiile din sfera politicului, de departe cele mai preferate, sunt mai degrabă conjecturale și, oricum, nu îndeajuns de satisfăcătoare. Impresia mea este că această discuție s-a dus mai mult pe facebook și că-i exagerăm influența în decizia finală a oamenilor de a se duce sau nu la vot. Eu cred că din prima clipă în care s-a anunțat referendumul fiecare a știut foarte bine ce are de făcut, orice alte explicații fiind doar pretexte. 

În diasporă, de exemplu, recunoscută pentru votul ei masiv anti-PSD (și singurul loc unde opoziția PNL + USR a câștigat alegerile legislative din 2016 cu peste 50% din voturi), au ieșit la referendum mai mulți români decât la alegerile parlamentare. Ei n-au acuzat nici „neclaritatea întrebării”, nici „anexarea politică” a rezultatului și mă îndoiesc profund că românii din țară urăsc PSD-ul mai mult decât cei din diasporă. Sau c-ar fi mai puțin perspicace. Să luăm, poftim, cazul Bihorului, care a avut una din cele mai mari participări la referendum: 145.543 de votanți, de două ori mai mult decât numărul de voturi obținute în județ de PSD la ultimele alegeri legislative. Sau județul Sălaj, unde PSD a avut la ultimele alegeri 25.000 de voturi, dar participarea la referendum a fost de 43.683. Admițând prin absurd că în aceste două județe a ieșit la vot tot electoratul PSD, tot rămân peste optzeci de mii de oameni pe care nu i-au ținut acasă idiosincraziile politice. De ce-ar fi altfel la nivelul întregii țări?

În schimb, în toate sondajele de opinie până în ziua votului, referendumul trecea cu succes tocmai pentru că cei mai mulți români, „majoritatea tăcută”, sînt împotriva mariajelor homosexuale. Dar n-au ieșit la vot. Mai mult, în duminica respectivă, mulți din cei care au mers, ca de obicei, la biserică, s-au dus apoi acasă, nu la secția de votare. Deci e absurd să-i acuzăm de o „poziționare” împotriva moralei creștine, după cum e ridicol să punem totul pe seama manipulării lor. Haideți să le concedem cel puțin tot atâta inteligență cât ne recunoaștem nouă înșine.

Mai degrabă trebuie să ne întrebăm de ce majoritatea credincioșilor nu s-au simțit determinați (de ce nu i-a convins Biserica) să-și exprime prin vot convingerile morale izvorâte din credința lor.  De ce nu au resimțit „datoria mărturisirii” lor în lume, pe care o poruncește Evanghelia în mai multe rânduri. De ce conștiința lor religioasă s-a despărțit în acest moment de conștiința lor civică. De ce, la urma urmei, chemarea insistentă a Bisericii, asigurările ei privind importanța și corectitudinea acestui vot și nici chiar exemplul personal al atâtor ierarhi și preoți nu au prevalat asupra propagandei împotriva referendumului.

O pastorație bazată aproape exclusiv pe tradiție, ritual și imagistică facilă

Răspunsul meu este că aceste convingeri morale ale credincioșilor (și nu este vorba doar despre căsătorie) se opresc la ușa bisericii, iar de acest lucru este răspunzătoare în mod direct o pastorație a Bisericii bazată aproape exclusiv pe tradiție, ritual și imagistică facilă. Ele nu sunt niște convingeri active în societate, nu lucrează asupra ei, nu s-au transferat unei conștiințe civice, chiar politice, așa cum s-a întâmplat după Reformă în țările din Occident contribuind în timp la edificarea unui set de valori pe care-l recunoaștem și în prezent (cel puțin noi, cei care trăim aici, nu cei care citesc  din țară eseuri patetice despre viața în Occident).

Cu tot efortul unor ierarhi și preoți mai ales din generațiile noi pentru o schimbare în bine a lucrurilor, ortodoxia românească (poate și din cauza constrângerilor istorice) este încă una a formelor trăite între pereții bisericilor, nu o ortodoxie de conștiință evanghelică, exersată să formeze o conștiință civică. Ceea ce i-a făcut pe mulți să observe, încă de demult, că românul este foarte evlavios până iese pe ușa bisericii, după aceea, vorba lui Creangă, „mai aproape-s dinții decât părinții”. 

Așa se explică faptul că România este țara europeană cu cele mai multe biserici, cele mai frumoase mânăstiri, cei mai mulți oameni botezați și cununați, cele mai spectaculoase tradiții și sărbători, cele mai lungi pelerinaje la sfintele moaște, dar și cu cei mai mulți copii abandonați, cele mai multe avorturi, cele mai grave forme de violență domestică, corupție, impostură și hoție generalizate, cel mai scăzut nivel de trai și de asistență socială, într-un cuvânt, o țară care a cunoscut frumusețea credinței, dar prea puțin din puterea învățăturii ei. 

Ce e de făcut

Revenind la referendum, acesta a căzut în primul rând nu la examenul politic al poporului, nici la testul grilă de pe buletinul de vot, ci la cel de cateheză și pastorație al Bisericii. Morala creștină nu se apără cu îndemnuri la vot în ultimul ceas și nici cu fluturași în cutiile poștale, ci cu exemplul personal credibil al preoților, cu o pastorație dedicată, cu cateheze în parohie, cu predici de actualitate, adică cu tot ceea ce conduce în oameni la formarea unei conștiințe creștine active și mărturisitoare.

Mi se pare că acest lucru l-a înțeles episcopul Hușilor, Preasfințitul Ignatie, pentru care, prin acest referendum Biserica „a primit un semnal puternic că trebuie să se focuseze pe un tip de pastoraţie de proximitate, frontală”. Părintele episcop vorbește în mod inspirat de o „restartare a strategiilor de pastorație”, dar nu pot să nu remarc că din șirul instituțiilor propuse de sfinția-sa („grădiniţe, şcoli confesionale, centre de catehizare creştină, aşa cum sunt în Occident”) lipsește una fundamentală: un nou curs de pastorală în facultățile de teologie.

Cu câteva luni în urmă am nimerit pe pagina unui arhiepiscop al Bisericii noastre, care-și prezintă „activitatea pastoral-misionară” în eparhia sa pe parcursul aproape a treizeci de ani de activitate: această activitate (subliniez încă o dată, misionar-pastorală) constă în 26 de „realizări”, toate despre aducerea unor „sfinte moaște și relicve” spre închinare în bisericile din eparhie. Acesta este, din păcate, spiritul pastorației frecvent întâlnit în Biserica noastră: ziduri și moaște. Poate ar trebui cineva să-i amintească, desigur, cu tot respectul, că la hramul de la Iași al Sfintei Paraschiva vin în mod obișnuit mai mulți ieșeni decât au votat la referendumul pentru definirea căsătoriei în Constituție.

Cred că e timpul, în sfârșit, ca ierarhii și preoții să-și amintească faptul că biserica este călătoare, să iasă din biserici și să coboare în mod real printre păstoriții lor, în casele lor, în viețile lor, să le vorbească pe limba lor și, mai ales, să le vorbească despre Evanghelie. Ritualul și tradițiile sunt sfinte și frumoase, dar nu pot crea o conștiință evanghelică, pe care o edifică numai cateheza biblică. De aceea ultimul cuvânt al lui Iisus a fost: „Mergând, învățați toate neamurile…” (Mt 28,19).