cutiuța muzicală

Hai să-ți mai arăt un loc, îmi spune padre Matteo, în ultima zi la Veneția. M-am cam săturat de văzut „locuri”, zic. Aș vrea să mă plimb aiurea prin oraș și să-mi cumpăr de undeva o cutiuță muzicală. Haide, râde el, tot despre muzică e vorba în locul unde vreau să te duc.

Trecem de catedrala San Giorgio dei Greci, apoi cotim pe niște străduțe și ieșim foarte aproape de Canal Grande. Ne oprim în fața zidului întunecat al unei biserici. Aici a fost Ospedale della Pietà, spune el, ultimul mare orfelinat de fete de pe vremea Republicii. L-a fondat un călugăr franciscan care a stat toată viața pe străzile Veneției cerșind pentru orfanii lui.

Se apropie de zid și-și trece palma peste un loc ce părea umplut cu cărămizi mai noi. Uite, asta era scaffetta, un fel de jgheab care ducea până înăuntrul bisericii. Pe gura asta își împingeau mamele copiii abandonați. Cei mai măricei se blocau pe traseu și atunci erau extrași de partea cealaltă, cu forcepsul, ca dintr-un vagin de piatră.

Unele mame legau la gâtul fetițelor un semn, un cerceluș, o iconiță ruptă, o jumătate de medalion. Cealaltă parte o păstrau cu grijă, în speranța că-și vor căuta copiii peste ani. Câteva piese s-au păstrat, un pic mai încolo e un muzeu unde-ai putea să le vezi. Multe fete le purtau la gât când ieșeau în lume, poate mamele lor le-ar fi recunoscut din întâmplare.

Știam că padre Matteo crescuse într-un orfelinat catolic. M-am gândit că locul acesta avea pentru el o semnificație deosebită și de aceea a vrut să-l văd.

Dar nu asta e povestea, mi-a citit el gândurile. Dincolo de zidul bisericii trăia un preot, profesorul de muzică al orfelinatului. Tot o nenorocire îl adusese și pe el acolo. Deși avea doar vreo 25 de ani, era atât de bolnav încât nu putea sluji liturghia într-o parohie. La prima sa messă îl podidise sângele pe gură și a trebuit să fugă din altar. Ca să aibă din ce trăi, primise slujba de la orfelinat. 

Până la sfârșitul vieții sale preotul acesta a fost părintele orfanelor din Veneția și profesorul lor de muzică. Era un compozitor foarte talentat și mai toată muzica sa a scris-o pentru ele. Le-a învățat să cânte, generație după generație. A înființat cu ele un cor și orchestre celebre pe care venea să le asculte lume bună din toată Europa. 

Cum fetele n-aveau nume de familie, le chema după numele instrumentelor la care cântau, Maria Violoncelului, Peregrina Oboiului, Lucia Viorii și așa mai departe, ca să le deosebească între ele. 

Dar până la urmă, Antonio Vivaldi, – despre el e vorba -, a murit departe de orfanele lui, în aceeași sărăcie lucie în care a trăit toată viața. Fusese chemat la Viena să primească o slujbă mai bună și a sfârșit în cimitirul săracilor.

Ce vreau să-ți spun, a mai zis padre Matteo, și apoi mergem să căutăm cutiuța ta muzicală. Când Dumnezeu nu poate opri nenorocirile lumii, măcar pune un pic de frumusețe în ele.