încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită”

ispita

Câteva întrebări pe care le-am primit de la cititori în urma articolului despre modificarea versetului „și nu ne duce pe noi în ispită” mă determină să revin asupra subiectului. Textul de mai jos e un pic mai lung ca de obicei, dar, pentru cine are răbdare, este nevoie de toată discuția ca să înțelegem sensul acestei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Iar pentru cine n-are răbdare, concluzia este aceasta: sunt nenumărate exemple în Scripturi în care se afirmă că Dumnezeu îi pune pe credincioși la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește). Confuzia vine doar din neînțelegerea cuvântului ispită, perceput exclusiv negativ în limba de azi, dar care avea în trecut și sensurile de ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’. Ispitirea de la Dumnezeu (peirasmós, „încercarea”) are un rol pedagogic și este bună pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual. Dacă îi cerem totuși lui Dumnezeu „nu ne duce pe noi în ispită”, este din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre. Versetul acesta ar putea fi perechea simetrică a replicii „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Cred, Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”. 

Am spus deja că din punct de vedere gramatical textul grecesc al Evangheliei nu pune în acest caz nici cea mai mică problemă de înțelegere.  Cuvânt cu cuvânt, exact asta spune Evanghelia. S-au făcut încercări de retroversiune a textului în aramaică sau ebraică, dar în discuția de față interesează mai puțin, pentru că traducerea nu poate opera, totuși, decât pe textul-sursă care are tot dreptul la autonomie.

Trebuie însă de lămurit 1) înțelesul cuvântului ispită și 2) sensul acestei cereri din punct de vedere teologic.

„Ispitiți Scripturile!” (1648)

1) Primul lucru e să lăsăm deoparte tot ce știm despre sensul uzual al cuvântului ispită. De aici pleacă toată confuzia, spuneam, pentru că ispită a ajuns în prezent un cuvânt cu conotații exclusiv negative: „Ceea ce exercită o mare forță de atracție; îndemn (spre rău), ademenire, tentație, seducție; p. ext. păcat.” (DEX 2009)

Or în limba română veche (de unde a fost moștenit în traducerile de azi ale Evangheliei), cuvântul ispită însemna ‛încercare’, ‛căutare’, ‛cercetare’, ‛probă’, ‛exercițiu’, și numai în funcție de context primea conotații pozitive sau negative. A ispiti însemna ‛a pune la încercare’, ‛a proba’, ‛a cerceta’. Dicționarul tezaur al limbii române (DLR) oferă nenumărate exemple în acest sens. Chiar și în secolul al 19-lea se putea încă spune, de exemplu, „legiști ispitiți”, „pădurari ispitiți”, „advocați ispitiți”, sau „(bărbați) ispitiți în războaie” etc., cu sensul de ‛încercați’, ‛probați’.

Revenind la Scripturi, în Noul Testament de la Bălgrad / Alba Iulia, 1648, îndemnul lui Iisus „Cercetați Scripturile!” (Ioan 5,39) era tradus în mod firesc „Ispitiți Scripturile”. Atât în limba Evangheliei, cât și în cea a Septuagintei (Biblia greacă) cuvintele grecești peirasmós și peirázō traduse în trecut prin ispită și a ispiti însemnau ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’, respectiv ‛a încerca’, ‛a pune la probă’. Ca și în limba română veche, numai în funcție de context ele primeau un sens negativ sau pozitiv.

Toată lumea ispitește pe toată lumea

Potrivit uzului actual al termenului, noi avem în cap că numai diavolul ispitește. Însă limbajul Scripturilor ne arată că lucrurile nu stau așa. De exemplu, omul este chemat să se „ispitească” (să se pună la încercare) pe sine însuși. Avem același verb grecesc peirázō: „Ispitiți-vă (peirázete) pe voi înșivă dacă sunteți în credință” (2Corinteni 13,5) sau „Fiule, ispitește-ţi (peírason) sufletul în timpul vieţii tale, ca să vezi ce este rău pentru tine şi să nu-l faci” (Sirah 37,27).

Prietenul nou trebuie pus la încercare, „ispitit”: „Când dobândeşti un prieten, să‑l pui la încercare (peirasmõ) şi să nu ai încredere în el prea curând” (Sirah 6,7).

Oamenii se „ispitesc” unii pe alții, adică se pun la încercare: regina din Saba „a venit la Solomon să-l ispitească (peirásai) cu ghicitori” (3Regi 10,1).

Dar oamenii îl ispitesc și pe Dumnezeu, ca acesta să-și arate puterea: „M-au ispitit (epeirasán) și au văzut lucrările mele” (Psalmul 94/95,9). Gedeon nu e sigur pe chemarea sa și îl ispitește (încearcă) pe Dumnezeu cu proba lânii de pe ogorul său, „încercarea (peiráso) cu lâna” (Judecători 6,39). În general însă, lui Dumnezeu nu-i place să fie ispitit, pus la încercare: „Nu-l ispiti (ekpeiráseis) pe Domnul Dumnezeul tău, așa cum l-ai ispitit la (locul numit) Ispitirea” (Deuteronomul 6,16).

Uitați, așadar, că ispitele (dacă rămânem la acest cuvânt vechi) sunt neapărat rele. Ispitele nu sunt doar „tentații”, „seducții”, „păcate”, „pofte” etc., ci orice încercare a credinței, a dragostei, a răbdării, a înțelepciunii, a caracterului și așa mai departe. Ele pot fi bune sau rele, în funcție de intenția lor.

„Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă să vadă dacă-l iubiți”

2) Să vedem acum care este sensul acestei cereri – „și nu ne duce pe noi în ispită” – din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Împotriva convingerii generale că „Dumnezeu nu ispitește” (aveți răbdare, am să ajung și la Iacob 1,13), Scripturile afirmă contrarul. Exemplele care urmează sunt din Septuaginta (traducerea NEC-Polirom) și Biblia sinodală. Am adăugat pentru comparație traducerile din Biblia de la București (1688). Deși e vorba de aceiași termeni grecești, subst. peirasmós și verbul peirázō, Septuaginta NEC-Polirom îi traduce cu încercare și a pune la încercare, în timp ce Biblia de la București (BB) îi redă exclusiv prin ispită și a ispiti, ca dovadă că cele două cuvinte nu aveau în limba veche conotația din prezent exclusiv negativă:

„Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă să vadă dacă-l iubiți pe El din toată inima voastră și din tot sufletul vostru” (Deuteronomul 13,4; „Ispiteaște Domnul Dumnezeul vostru pre voi” BB.)

Încercarea / ispitirea lui Avraam: „Și a fost așa: după toate acestea, Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam” (Geneza 22,1; „Dumnezeu ispitiia pre Avraam” BB). „Fiind pus la încercare, a fost găsit credincios.” (Sirah 44,20; „Întru ispită s-au aflat credincios” BB).

Drumul ieșirii din robia egipteană este o încercare: „Amintește-ți de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în pustiu, ca să te pedepsească și să te încerce și să deslușească ce-i în inima ta, dacă vezi păzi poruncile Lui sau nu” (Deuteronomul 8,2; „să te ispitească” BB).

Poporul ales este ispitit în ziua când Domnul le dă mana în pustie, „ca să-i pun la încercare, dacă vor merge în legea Mea sau nu” (Exodul 16,4; „pentru ca să-i ispitesc pre ei” BB). 

Popoarele păgâne sunt o încercare pentru Israel, „pentru a-l pune prin ele la încercare, dacă păzesc sau nu calea Domnului” (Judecători 2,22; „ca să ispitească cu ei pre Israil” BB).

Moise își previne poporul de sensul ispitelor și îl încurajează: „Curaj, căci Dumnezeu a venit la voi ca să vă încerce, pentru ca frica de El să fie în voi, ca să nu păcătuiți” (Exodul 20,20; „pentru ca să vă ispitească pre voi au venit Dumnezău” BB). Însă Domnul nu încearcă spre rău, ci „pune la încercare ca să-ți fie bine până la sfârșitul zilelor tale” (Deuteronomul 8,16; „să te ispitească, să-ți facă ție bine la ceale de apoi ale tale” BB).

Și regele Ezekia a fost ispitit: „Domnul l-a părăsit ca să-l încerce și să vadă ce-i în inima lui” (2Paralipomena 32,31; „ca să ispitească pre el, ca să știe ceale de la inema lui” BB).

Tobit află că a fost ispitit, pus la încercare, atunci când îngropa pe cheltuiala lui morții străini și-i hrănea pe cei flămânzi: „Eram trimis la tine ca să te încerc” (Tobit 12,13).

După cum și viteaza Iudit cunoaște încercările la care Domnul își supune aleșii: „Să mulțumim Domnului Dumnezeului nostru, care ne încearcă la fel ca și pe părinții noștri. Amintiți-vă cele pe care le-a făcut cu Avraam și cele cu care l-a încercat pe Isaac și cele ce i s-au întâmplat lui Iacob” (Iudit 8,25-26; „Domnul, carele ispiteaște pre noi ca și pre părinții noștri” BB).

Înțelepciunea lui Dumnezeu îl conduce pe om „să capete încredere în sufletul lui”, dar pentru aceasta „îl va pune la încercare prin îndreptările ei.” (Sirah 4,20; „va ispiti pre el întru direptățile ei” BB).

În Noul Testament, Mântuitorul îl pune la încercare pe Filip, întrebându-l de unde vor avea în pustie pâine pentru a hrăni mulțimile: „Iar aceasta a zis-o ca să-l încerce” (Ioan 6,6; „Și aceasta zicea ispitind pre el” BB).

Dumnezeu nu îngăduie încercări (ispite) peste puterile omenești, „iar o dată cu ispita (peirasmó) va lucra și scăparea din ea” (1Corinteni 10,13).

Ispitirea/ încercarea are un rol pedagogic. Dumnezeu nu ispitește cu rău pe nimeni

Iată, așadar, atâtea exemple din Scriptură în care se afirmă că Dumnezeu îi pune la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește) pe cei credincioși. Dar nu pentru El, căci Domnul n-are nevoie să „probeze” nimic, deoarece „El însuşi cunoşte ce este în om” (Ioan 2,25). Toate aceste încercări, experiențe (căci peirasmós are și acest sens), au un rol pedagogic și sunt pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual („ca să luăm cunoștință de calitățile noastre”, spune Origen în Despre rugăciune). Rolul încercărilor, după cum se vede din exemplele de mai sus, este de a-i ajuta pe cei credincioși să se verifice dacă îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat, dacă sunt gata să-l asculte necondiționat, dacă îi respectă poruncile, dacă se tem de el, dacă au credință, dacă au răbdare și așa mai departe.

Ce înțelegem însă din cuvântul de la Iacob 1,13 – „Dumnezeu nu ispitește pe nimeni” – care pare să răstoarne toate argumentele de mai sus? În primul rând, cei care invocă exclusiv acest verset pentru a-l justifica pe Dumnezeu să-și amintească faptul că Scriptura nu se judecă doar printr-un singur verset, ci prin suma tuturor mărturiilor sale. 

În al doilea rând, și aici este explicația, în Iacob este vorba de un context negativ, de „ispita” (încercarea) rea. Spune în Iacob 1,13: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele (kakōn).” Și continuă imediat în același context: „Și El însuși nu ispitește pe nimeni”, – se subînțelege, „de rele”. E vorba, așadar, nu de orice ispită (încercare), ci de ispitirea spre rău, spre poftă, spre păcat, care nu poate fi atribuită lui Dumnezeu. De altfel, explicația continuă imediat, în versetele următoare: „Căci fiecare este ispitit când este tras și momit de însăși pofta sa, apoi pofta, zămislind, naște păcatul, iar păcatul odată săvârșit aduce moartea.”

Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu, spune Scriptura, este „ca voi să nu păcătuiți” (Exodul 20,20): El „pune la încercare ca să-ți fie bine până la sfârșitul zilelor tale” (Deuteronomul 8,16).

Cred, Doamne, dar nu ispiti credința mea

Că sunt bune încercările, o spune și profetul David: „Cercetează-mă, Doamne, și încearcă-mă (peírasón me), treci prin foc rărunchii mei și inima mea” (Psalmul 25,2).

În sfârșit, dacă lucrurile stau așa și încercările sunt bune (spune avva Antonie în Pateric: „Înlătură ispitele și nu va mai fi nimeni care să se mântuiască”), atunci de ce-i cerem lui Dumnezeu, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și nu ne duce pe noi în ispită”?

Din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre, ca în replica acelui tată care spune cu lacrimi în ochi înaintea Mântuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Altfel spus, cred Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”.

Cu alte cuvinte, traducerea consacrată, „și nu ne duce pe noi în ispită”, e cât se poate de exactă, are mărturii și paralele în Sfânta Scriptură, se explică moral și dogmatic, așadar nu pune pe seama lui Dumnezeu nimic nepotrivit. 

Dimpotrivă, o adaptare de genul „și nu ne lăsa pe noi/ nu ne părăsi în vreme de ispită” este o abatere de la sensul biblic, o simplificare comodă, banală, care elimină tensiunea căutării mântuirii în întâlnirea noastră cu Dumnezeu.

Dacă ar fi ceva de schimbat în versetul respectiv, este cel mult înlocuirea cuvântului ispită cu încercare. Uzul actual al cuvântului a impus exclusiv sensul său negativ (de aici și dificultatea înțelegerii versetului) iar explicațiile pe care le pot primi credincioșii prin cateheză sau predică se pare că nu sunt suficiente. La o traducere literală e greu de ajuns, dar o soluție ar putea fi: „Și nu ne pune pe noi la încercare.”

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

29 Responses to încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită”

  1. Cristian Ioan says:

    Multe multumiri, Parinte!
    Explicatia este foarte clar prezentata, am priceput.

    Dar cum ramane cu bogatia?

  2. Lămurit. Mulțumiri, părinte!

  3. ION FLORENTIN DOBRESCU says:

    Am auzit intr-o biserica ortodoxa Tatal nostru rostit asa:” …si ne iarta greselile, precum si noi iertam gresitilor…”. Recunosc ca m-a surprins ca nu mai cerem sa ne ierte Dumnezeu greselile NOASTRE, si noi iertam (ce?) unor gresiti oarecare. Cum putem face asta? Imi pare fara sens. Sau oare eu nu inteleg. As vrea, daca se poate, o lamurire. Cei care zic Tatal nostru ca mai sus, atunci cand i-am intrebat, au spus ca asa li s-a zis sa zica. Multumesc.

    • Ioan-Florin says:

      Parcă nu-mi vine să cred, poate n-ați auzit bine. În ce biserică? Să le spuneți că în rugăciunile din cult nu se face nicio schimbare fără aprobarea Sinodului. „Greșelile noastre” este perechea „greșiților noștri” și așa trebuie spus.

    • Alice says:

      « Si ne iarta noua greselile noastre precum și noi iertam gresitilor noștri!”
      E o fraza profunda. Ii cerem practic lui Dumnezeu sa ne ierte /treacă cu vederea, in același mod in care noi iertam celorlalți. Ii spunem cu alte cuvinte sa nu ne ierte dacă noi nu suntem capabili sa iertam.

  4. Alvaro Liniers Portillo says:

    Daca n-ar fi concluzia dv atât de contradictoriu cu ceea ce a cules din Scripturile, as trimit la Sf. Scaun sa întărească poziția. Dacă e clar ca ispitele sau încercările sunt un joc al lui Dumnezeu, cu toți trebuie sa înțelegem că ne face bine. Doar ca cerem ajutor sa nu cădem.

    • Ioan-Florin says:

      1. Cuvântul Evangheliei este simplu și foarte clar. Nu „cerem ajutor să nu cădem în ispită”, cerem exact „nu ne duce în ispită”, așa e textul-sursă, nu putem inventa altul. Mâine va veni cineva cu o altă interpretare în altă parte – unde ajungem?
      2. Nu este sigur că puterile noastre (credința, răbdarea etc.) pot să ducă „tot ce ne face bine”. Asta e ideea. Mai bine să nu încercăm chiar „totul”. Mai bine „nu ne pune pe noi la încercare”.

  5. Pingback: încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită” | Mănăstirea Sfânta Familie

  6. Viorica Niscov says:

    Mulțumesc mult pentru explicații. Totuși aș avea o întrebare. Dacă ispitirea, respectiv încercarea e bună având un sens pedagogic (intre altele prin aceea că ne determină să facem uz de libertatea care ne este dată) atunci de ce ne rugăm să nu fim duși în ispită? Ispitirea/incercarea pare cumva echivocă. Pe de-o parte, presupune neîncrederea celui care ispiteste in cel ispitit, pe de alta omnisciența lui Dumnezeu ar exclude hazardul, Dumnezeu știe dinainte direcția în care il va duce pe om ispitirea. Cazul Iov.

    • Ioan-Florin says:

      „Dacă ispitirea, respectiv încercarea e bună având un sens pedagogic (intre altele prin aceea că ne determină să facem uz de libertatea care ne este dată) atunci de ce ne rugăm să nu fim duși în ispită? ”

      Cred că am spus undeva în text, dar mai pe scurt. Din smerenie, din prudență, din conștiința slăbiciunii noastre. Eu mă rog de Tatăl meu să nu mă pună la încercare, să nu lase încercări asupra mea. Dar dacă ele vin, atunci am să mă lupt ca să le fac față. Avea și Mântuitorul această conștiință a neputinței omenești. Deși spune într-un loc „fericiți cei prigoniți” (iată deci că încercarea e bună!), în alt loc spune „când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă” (iată deci și prudența, smerenia). În fața unei posibile încercări, fie că vine de la Dumnezeu direct, fie că este îngăduită prin lucrarea diavolului, cel mai bun lucru, cel mai smerit, cel mai cuminte este să spunem „nu ne duce în ispită”. Amintiți-vă și de Petru. La aflarea încercărilor care vor veni, ce spune? – „n-am să mă lepăd de Tine”. Nu era mai bine dacă spunea, „Doamne, eu vreau să nu mă lepăd de Tine, dar nu mă duce în această încercare.” ?

      „Dumnezeu știe dinainte direcția în care il va duce pe om ispitirea”
      Sigur că da, de aceea am spus că nu Dumnezeu are nevoie de încercarea noastră. Noi avem uneori nevoie de ea. Ea are sens pedagogic (pentru noi și pentru ceilalți, ca în cazul lui Iov), dar asta nu înseamnă că trebuie să o căutăm, să o cerem, să ne închipuim ce buni, răbdători și credincioși vom fi în ceasul încercării. Ci mai bine să zicem, „nu ne duce pe noi în ispită, izbăvește-ne de cel rău”.
      Mie nu-mi iese din cap cuvântul „cred Doamne, ajută necredinței mele”. Este extraordinar ce spune aici tatăl acelui copil bolnav. „Cred, Doamne” (= pune-mă la încercare). „Ajută necredinței mele” (= nu mă pune la încercare).

      • Viorica Nișcov says:

        Vă mulțumesc pentru răspuns! Și pe mine mă zguduie cuvintele tatălui copilului bolnav. Le înțeleg ca pe o mărturisire concentrată a însăși condiției umane față de Dumnezeu, mai bine zis a unor dintre noi, situați permanent și chinuitor între credință și necredință, între este și nu este.

  7. Kermen says:

    Totuși, traducerea în limba română ridică un mare semn de întrebare cu privire la justețea argumentației. Textul sinodal continuă rugăciunea în felul următor: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. Conjuncția adversativă „ci”, urmată de o cerere de izbăvire conferă ispitei exact conotația negativă pe care dvs. o scoateți din ecuație. Dvs. spuneți că ispita are aici un sens pozitiv, de încercare, chiar scrieți cu litere aldine: „Dumnezeu nu ispitește cu rău pe nimeni”, însă cum vă explicați că partea a doua a frazei din rugăciune vizează izbăvirea de răul ispitei? Dacă nu ar fi fost conjuncția adversativă, s-ar putea spune că nu există o legătură între cele două cerințe, respectiv că a doua cerință se referă la rău în general, dar, așa cum este fraza formulată, printr-o coordonare adversativă, asocierea dintre ispită și rău este cât se poate de clară.

    • Ioan-Florin says:

      Este și aici un tâlc. Ispitele de la cel rău pot fi uneori îngăduite de Dumnezeu ca „încercări” ale noastre. Asta nu schimbă cu nimic sensul pozitiv al ispitei/încercării din partea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte Dumnezeu ne poate încerca și dând libertate dracului. De exemplu, în Iov: diavolul ispitește spre rău, adică pentru a-l duce pe Iov la blasfemie, dar Dumnezeu acceptă ispita pentru sensul ei pedagogic: cel care-l iubește pe Dumnezeu, îl iubește și în suferință. Și țineți cont că, spune tot Scriptura, Dumnezeu nu încearcă un om peste puterile sale.
      Mai este însă ceva, dacă nu cumva cu asta trebuia să încep. În greaca biblică conj. allá nu avea întotdeauna sensul puternic adversativ pe care îl are în traducere conj. ci. Sensul literal al conjuncției grecești era la origine „pe de altă parte”, „altfel”, „dar”, și sunt numeroase exemple în evanghelie în care coordonarea nu este adversativă, ci mai degrabă cu sens conclusiv, „prin urmare” (de ex „Nu sunt vrednic să vin la Tine, dar (allá) spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Luca7,7).

      • Kermen says:

        Dacă sugerați că traducerea este nepotrivită, nu vă pot contrazice. Dar, dacă traducerea nu este la locul ei, s-ar impune o revizuire a traducerii. Totuși, dacă ne uităm și pe alte traduceri în limbi moderne, vedem același sens puternic adversativ: „…but deliver us from evil” „sondern erlöse uns von dem Bösen”. Puțin probabil ca toate traducerile să fi înțeles greșit sensul original al conjuncției.
        Dacă duceți explicația spre exemplul lui Iov, cred că stricați toată frumusețea argumentației din articol. Se înțelege de aici că Dumnezeu stă la povești cu diavolul și îi permite acestuia să ia vieți nevinovate (viețile copiilor lui Iov), pentru a demonstra un punct de vedere. Copiii uciși ai lui Iov sunt victime colaterale. Nu aș putea să le explic copiilor mei că ar putea fi oricând uciși de diavol, cu acordul lui Dumnezeu, în scopul încercării mele morale. De fapt aici diavolul îl ispitește pe Dumnezeu, iar Dumnezeu cedează. Cu alte cuvinte, parafrazând titlul articolului celălalt, să ne dorim să nu Îl pună dracul…

        • Ioan-Florin says:

          Dacă ați putea înțelege ce adâncimi sunt în cartea lui Iov!! În principiu, numai noi avem impresia că Dumnezeu trebuie să facă ceva anume, că ceva i se permite iar altceva nu, că este așa cum îl înțelege mintea noastră sau cum ni l-am dori noi. Dar Dumnezeu este atotputernic și poate face ce vrea, și cu viețile mele, și cu viețile copiilor mei. Eu încerc să mă țin de un singur lucru: că orice ar face Dumnezeu cu mine și cu copiii mei, oricât de puțin aș înțelege, El e tot iubire și bunătate. E groaznic ce spun, dar și în moartea copiilor lui Iov trebuie să fie o voie bună și dreaptă a lui Dumnezeu. Dacă n-aș crede asta, n-aș mai crede deloc în secunda următoare.
          Ăsta e și sensul lui „facă-se voia Ta”, tot din Tatăl nostru. „Facă-se voia Ta” înseamnă mai ales ceea ce nu pot eu înțelege sau accepta sau dori din ea sau tot ce mi s-ar putea arăta ca rău pentru mine.

        • Ioan-Florin says:

          Și nu sugeram neapărat că „traducerea este nepotrivită”. Asta e de fapt soarta oricărei traduceri: să fie nepotrivită, să aibă nevoie de note de subsol, de explicații, de paralele din universuri culturale etc. O traducere e „trădătoare”, după cum se știe, orice traducere. De aceea nu poate discuta/ comenta cu adevărat Evanghelia decât cel care-i cunoaște limba. Pe mine mă uluiesc oamenii care spun cu candoare, „mi se pare că așa e mai bine”, „eu cred că așa e aici” etc., fără să știe nimic despre limba greacă, despre exegeza Bibliei, despre miile de pagini care s-au scris despre un cuvânt sau altul.

          • Kermen says:

            Negând dreptul necunoscătorilor de greacă de a discuta/comenta evanghelia, e ca și cum ați spune că cine îl citește pe Platon în traducere în limba română nu are dreptul de a discuta/comenta opera sa filozofică. Pierdeți din vedere că o mare parte din evanghelie este la rândul său este o traducere „trădătoare”. Predicile, vorbele lui Iisus au fost rostite în aramaică și traduse în greacă peste mulți, mulți ani. Câte s-au pierdut la traducere, nu vom ști niciodată. De Septuaginta ce să mai zicem? Tot o traducere trădătoare și ea, vorba dumneavoastră, cu soarta de a fi nepotrivită, de a avea nevoie de note de subsol. 🙂

  8. p. Constantin says:

    Felicitari pentru explicatiile filologice si lamuririle aduse.

  9. Mulțumesc! Era o căutare a sufletului meu de mult timp acest duce vs. lăsa. Dar e mai mult decât lămurit. După ce am citit îmi pare că acest ultim vers e o concluzie la celelalte în special la partea cu iertarea. Pare că îi cerem Lui Dumnezeu să nu ne încerce prea tare capacitatea de a ierta. Iar iertsrea pe care ne-o dă să nu fie chiar după măsură capacității noastre de a ierta… Și parcă nici de foame lumească și spirituală nu prea vrem să avem parte… Nu ne ispiti, ci ne dăruiește… câtă Iubire pentru om în spatele acestei rugăciuni dăruită

    • Ioan-Florin says:

      „Pare că îi cerem Lui Dumnezeu să nu ne încerce prea tare capacitatea de a ierta. Iar iertsrea pe care ne-o dă să nu fie chiar după măsură capacității noastre de a ierta… ”
      Exact!! Nu se putea spune mai bine! Și este așa pentru ca să purtăm mereu în suflet smerenia din cuvintele „cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Iert, dar ajută neiertării mele, iubesc, dar ajută neiubirii mele – și tot așa. Să ne amintim mereu cine, cât și unde suntem.

  10. unimportantname says:

    Multumesc pentru osteneala ! Asa cum intelegeti consuna cu talcuirea la Tatal nostru a Sfantului Ioan Gura de Aur , unii inteleg totusi conform talcuirii scrise de catre Sfantul Maxim Marturisitorul de a fi o legatura intre izbavirea de cel rau si a nu ne duce in ispita .

  11. Un Nimeni says:

    O talcuire revelatorie implicita este data de Insusi Mantuitorul in Gradina Ghetsemani atunci cand Dumnezeu-Omul trece prin experienta “ispitirii” mortii. Hristos cheama cu Sine pe cei trei martori ai Schimbarii Sale la Fata: Petru, Iacov si Ioan. E din nou un gest de intimitate in care de aceasta data Hristos nu Isi descopera slava maxima ci vulnerabilitatea maxima, spunandu-le: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte” si indemnandu-i sa privegheze in rugaciune impreuna caci “Duhul este osarduitor, iar trupul neputincios” (Matei 26, 38). In context, Petru dar si ucenicii Ii declama vigilenta si fidelitate maxima. Insa ucenicii cad biruiti de ispita firii (somnul/refuzul ascezei) desi Dumnezeu-Omul ii cheama la asumarea ispitei, aratandu-le si mijloacele prin care poate fi biruita. In acelas timp El cunoaste limitele omului in relatie cu ispitele. Esecul privegherii ucenicilor si mai tarziu lepadarea de El sunt exemple ce justifica “si nu ne duce pe noi in ispita” = nu ne da experienta unor incercari pentru care nu suntem pregatiti. Caci fara ajutorul harului, limitele firii omenesti nu pot fi depasite = “izbaveste-ne de cel rau”. Inevitabil, Hristos Insusi, traieste ispita maximala a limitelor firii omenesti: perspectiva mortii violente. In fata ei, si Cel prin Care “toate s-au facut” se clatina un scurt timp. Ca om, intelege vulnerabilitatea si tragedia firii omenesti. Ca Dumnezeu, se vede in fata unei experiente care nu este compatibila cu cealalta fire a Lui: are nevoie sa o “metabolizeze”, izvorul si plinatatea vietii trebuie sa “guste” moartea. Incercarea/ispita ii sta in fata dar se poticneste de trei ori, rugandu-se Tatalui cu “sudori de sange” (Luca 22, 44) sa departeze de la El Paharul suferintei (Matei 26, 39; 42; 44) = “si nu ne duce pe noi in ispita”. Si arata ca Dumnezeu e suveran in planurile Sale cu privire la mantuirea creatiei (ca dealtfel in relatie cu toate palierele existentei, precum s-a sugerat), operand cu o pedagogie care depaseste si contrariaza rationalitatea umana. “Ispita” in acest sens devine scara catre cer. Cum? Tot Hristos o arata in ceasul incercarii: “nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu” (Matei 26, 39). Cu alte cuvinte ne-ar putea spune “primesc incercarea dupa voia Ta, daca Tu o ingadui in timp ce Eu nu o provoc, deci vadeste puterea Ta peste limitele creaturii, limite prin care cel rau are putere sa lucreze”.

    Astfel si cuvantul tatalui cu un copil bolnav „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” poate fi inteles “Doamne, primesc dupa voia Ta incercarea pe care eu nu o doresc ca om supus firii mele, dar nu ma lasa biruit de ea ci fa ca prin aceasta, neajunsurile firii mele sa fie altoite de puterea Ta”. Dar minunat “talcuieste” aceasta Sf. Ap. Pavel (1 Corinteni 1, 25-29):

    (25) “Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.” (26) “Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam;” (27) “Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;” (28) “Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt,” (29) “Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”

  12. Bogdan Vasile says:

    Inca o lectie matura, rationala, logica, fireasca, bine documentata de intelegere corecta a teologiei si a spiritualitatii in general. Pentru mine conexiunea cu normele de psihologie practica promovate atat de intens in ziua de azi sunt mai mult decat evidente, semn ca “intelepciunea” umana era la fel de profunda si acum 2000 si ceva de ani in urma, Practic noi cei de azi atat de “dezvoltati personal”, n-am descoperit nimic nou sub soare, E drept ne exprimam cu alte cuvinte si sub asediul informational avem adesea impresia ca le stim pe toate, ca putem controla tot. Viata are grija sa ne aduca cu picioarele pe pamant si ne dam seama ca adevarurile de acum 2000 de ani sunt la fel de valabile si azi. Felicitari pentru articol! Toate bune!

  13. Ioana says:

    Ce frumos, sună un pic a Steinhardt: accentul pus pe paradoxul credinței, cred dar te rog nu mă pune la încercare. Pare un pic greu de atins această smerenie, cum pot spune “cred” dacă nu sunt convins că aș trece testul? Parcă un exemplu încurajator ne dă Sfântul Petru, care în noaptea trădării era atât de sigur că va fi credincios orice s-ar întâmpla… și apoi… a cântat cocoșul :). Și e Sfântul Petru! Noi ce să mai spunem…

    Două întrebări au apărut în urma aritcolului:
    1. În atât de multe locuri pe care le-ați citat, “ispita” din traducerea veche a fost înlocuită cu “încercarea” din traducerea nouă… Oare cum de nu a fost înlocuită și aici?
    2. Nu cunosc multe limbi străine, dar în engleză și în franceză “ispita” din rugăciune este “temptation”, respectiv “tentation”, tot cu o conotație negativă… Să fie oare pentru că versiunile internaționale încearcă mai mult să fie sincronizate între ele, decât cu originalul? Ceea ce de fapt pare să fie spre binele nostru, altfel probabil ne-ar fi foarte greu să ne înțelegem cu cineva străin, vorbind despre biblie…

    • Ioan-Florin says:

      1. Pentru că rugăciunea „Tatăl nostru” era prea cunoscută pentru a fi tradus din nou chiar și un singur cuvințel din ea. Nu e singurul caz. EXistă în Biblia de azi fragmente din psalmi – din cei mai cunoscuți psalmi și cel mai des utilizați în cult – sau din evanghelii care au rămas neatinse din secolul 16!
      2. În Occidentul de până la Reformă modelul a fost Vulgata. În latină, „tempto” și „temptatio” însemnau același lucru ca-n greacă, a pune la încercare, a verifica. Dar cu aceste cuvinte (și cu traducerea lor în limbile moderne) s-a întâmplat exact ce spuneam că s-a întâmplat la noi cu „ispită” și „a ispiti”, adică au ajuns în timp să aibă conotații exclusiv negative. Modelul transformării lor a fost identic. Dar au început și aici să schimbe în unele ediții, de exemplu „do not bring us to the time of trial” în New Revised Standard Version.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s