jurnal scoțian. fabulos

fabulos

Sunt ani buni de când umblu prin magazinele de-aici și tot nu încetez să mă mir de politețea vânzătoarelor britanice, ieșită din comun, ba chiar aș zice exagerată pentru cineva obișnuit cu magazinele din țară. Nu e vorba că-ți zâmbesc mereu și-ți pun cumpărăturile în sacoșă, dar pur și simplu vorbesc cu tine ca și cum ați fi cele mai bune cunoștințe: cum a fost azi la muncă, eu abia aștept să termin, ce faci diseară, unde mergi în weekend, e grozav la munte – și așa mai departe. Îmi place mai ales că, orice-ai spune, îți dau întotdeauna dreptate.

Dar cel mai mult mă amuză superlativele pe care obișnuiesc să le arunce în discuție la tot pasul. Ați luat plăcintă cu mere? Wonderful! Aveți pungă sau vă dau eu? Mulțumesc, am sacoșa mea. Awesome! Plătiți cash sau cu cardul? Cash, vă rog. Brilliant!

Sigur că e reconfortant să trăiești între oameni atât de încântați de viață, dar pe mine mă bușește râsul când îi aud și nu pot să le răspund la fel. Parcă-mi imaginez cum ar arăta o astfel de discuție într-un magazin din țară: Domnu’, n-aveți 50 de bani mărunt? N-am. Bravo, briliant! Ce să vă dau de rest, o gumă sau o bomboană?

Și sâmbăta trecută mă duceam la biserică, aveam un botez spre seară. Pentru că ajunsesem mai devreme, am intrat într-un Tesco de cartier să fac niște cumpărături. La casă era o roșcată foarte drăguță, cu o pieptănătură ca din anii 30 și cu mult chef de vorbă. Înaintea mea era o doamnă care cumpărase o rochie și acum roșcata i-o întorcea pe toate părțile: Impressive! Ar merge excelent cu niște cizmulițe până la genunchi, nu credeți?

Când mi-a venit rândul, roșcata m-a cântărit o clipă din ochi, cu aerul unui psiholog versat care-și citește clientul numai din felul cum intră în cabinet. Ah, face ea, abia aștept să merg diseară în club și să beau un prosecco rece! Tu ce faci diseară?

N-am mai avut vreme să inventez ceva. Mă duc la biserică, i-am zâmbit cu un aer plin de candoare.

Roșcata s-a schimbat la față pe loc. Ar fi râs ca la o glumă bună, dar nu voia să riște. Așa că mi-a întins restul, a făcut cea mai dulce figură din lume și mi-a șoptit: Fabulous!

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

17 Responses to jurnal scoțian. fabulos

  1. Mihai-Radu says:

    Adevărate mângâieri aceste periaje pentru sufletul omului năpăstuit de soartă, care nu simte pronia cerească.

  2. Alvaro Liniers Portillo says:

    Nemaipomenit!

  3. Gabriel Stupu says:

    Fabulous ! 🙂

  4. Cristian says:

    Wonderful! M as muta și eu în Scoția.

  5. Alexandra P says:

    Utopie sau distopie? Spectacular!

  6. Lucian Postu says:

    Veri nais, broadere Florin :-), but cu caiafii bogăției toxice cum rămîne ?
    Întreb pentru un prieten, rabin din Nazaret.

  7. azi dimineață tocmai am aterizat din londra. cu urechile împuiate de anunțurile pliz chip iuă bilonghings uiz you ăt ol times, m-am relaxat în al nost aurel vuia din temeșvar: pasagerii au obligația să nu își abandoneze bagajele… sau it iz forbidîn tu ăbendon iuă laghigi… nici un pliz. anunțu mi-a întors creierele pe dos într-un mod fabulous… smashing nu alta!!!

  8. Marcelina Popa says:

    Părinte, am văzut în seara asta, la Pro TV (post clar antipesedist și adesea anticlerical) câțiva dintre oamenii veniți de departe la sfințirea Catedralei. Erau înfofoliți ca niște eschimoși, dar atât de veseli, atât de luminoși! Un tânăr intervievat (român) venise din Nurenberg, o tânără din Dorohoi, un preot – tânăr și el – din Bistrița. Unii vorbeau cu rudele la telefon, cu aerul unor copii fericiți care au ajuns într-o tabără minunată, alții se rugau, citind din cărticele. Erau ca niște îngeri strălucind în întuneric! Chiar și jurnalista avea același aer … îngeresc. 🙂 Mi-au risipit orice îndoială.

    Catedrala asta este a lor. A lor și a milioanelor de români care încă sunt capabili să se bucure copilărește că participă la ceva grandios, fie și cu câte-un euro sau doi sau cu o rugăciune. E a nașilor mei de 80 de ani care cumpără săptămânal lumânări de tip candelă cu imaginea Catedralei pe ele și care acum au aprins vreo două, să ardă până mâine.

    N-are nicio legătură cu politicienii. Suntem destui cei care am înțeles asta.

    P. S. Iertați-mă că mi-am permis să vă scriu aici. N-am găsit butonul de reply la postarea dumneavoastră despre Catedrală.

    • Ioan-Florin says:

      Așa este, e catedrala lor și abia credința lor și tututor celor ca ei îi justifică existența.

      • Victor says:

        Aș spune că doar credința lor îi justifica existența. Până la urmă, banii dați de politicieni nu sunt ai lor, ci tot ai noștri. Deci nu cred că biserica a greșit luând acești bani.

  9. hehe… romanii mai au mult de invatat cand vine vorba de amabilitate. cam acelasi tratament incredibil il avem si noi aici in Canada. si dupa ce te inveti frumusel cu amabilitati si schimburi joviale de impresii intre straini doar pentru ca stau la coada la casa de marcat, ajungi in Romania si incerci si tu sa fii amabil cu vanzatoarele, taximetristii, ori cu simpli cetateni pe strada. iti pare rau instant cand primesti priviri incruntate, replici cu jumate de gura ori refuzuri insotite de lectii de viata gen “pai ce faci bai nene, chiar nu vezi si tu ca asteapta si altii, m-ai innebunit cu intrebaruile; or cumperi ori nu cumperi!” si numeri in gand cate zile mai ai pana decolezi spre … casa. pentru ca nu-i asa, uneori cliseele aste sunt un raspuns corect “casa e acolo unde ti-e inima”. dupa multi ani, am ajuns sa constat cu surprindere ca inima mea nu mai e pe plaiurile mioritice.

  10. november morn says:

    Pentru un vanzator din Romania, as prefera ca amabilitatea si politetea sa fie la locul lor, mai naturale, mai autentice, mai oneste si nu imitatie ieftina. Nu intotdeauna cand intru intr-un magazin, agreez conversatia de dragul conversatiei. Adesea, am nevoie de intimitatea mea in alegerea unor produse iar vanzatorul sa ma ajute doar atunci cand il solicit. Adesea, lucrurile se intampla pe dos. Esti inghesuit inca de la intrare cu formule seci, carora mai trebuie sa le si raspunzi. Suntem alte structuri, dilematice.

  11. Un Nimeni says:

    Valoarea amabilitatatii sau a politetii e data de onestitatea interlocutorului, de calitatea plamezii lui sufleteasti, de capacitatea acestuia de a opera cu proprietatea cuvintelor sau a gesturilor si de discernamantul utilizarii lor. O amabilitate de marketing oricat de “fantastica” ar parea, ramane ceea ce este: un vector al unei afaceri. Nici una de conjunctura nu e chiar asa de “fabuloasa” precum pare, caci formalismul e forma de captivitate personala si sociala. La polul opus, desi mai aproape de sfera onestitatii, nici badarania nu poate fi decat ceea ce este: exhibarea onesta a necresterilor sufletesti. Deseori, o badaranie e mai usor de dus decat o meschinarie politicoasa. Dar pana a depista si a exersa amabilitatea din zona autenticului sau a “normalului”, probabil ca o amabilitate invesmantata in haine de carton ne aseaza intr-o perspectiva mai functionala, preferabila in orice caz badaraniei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s