din vremea marii disperări naționale. țara unui emigrant și catedrala lui

 

tara

N-am scris până acum despre Catedrala Mântuirii Neamului, dar am tot încercat să înțeleg ura cu care se vorbește despre ea.

Nu cred că problema sunt banii care s-au cheltuit pe construcție, nici arhitectura ei neinspirată. Și despre catedrala de la Iași a spus Iorga că arată ca un uger cu țâțele-n cer, dar până la urmă lumea s-a obișnuit cu ea.

Iar bani sunt în România, vin și din afară și nu se face mai nimic cu ei, adică se scurg în buzunarele politicienilor și ale prietenilor lor. Oricum, cu o catedrală mai puțin n-aveam fix niciun spital mai mult.

Cred că ura cu care se vorbește despre catedrală n-are atât de-a face cu necredința, ateismul sau secularizarea, cât e doar parte din aceeași ură cu care este privită clasa noastră politică.

Este frustrarea unor oameni că niște administrații corupte care le-au răpit o viață decentă au crezut că-și spală păcatele ridicând o catedrală. Așa cum boierul arunca prostimii un pumn de galbeni ca să-și arate milostenia. Iar Biserica a primit și a tăcut. Dacă o singură dată și-ar fi ridicat glasul împotriva fărădelegilor, spunându-le pe nume, mulți dintre criticii catedralei ar fi trecut azi pe lângă ea făcându-și cruce.

Nu cred că este ura unor oameni de a vedea o catedrală ridicată, cât de a o vedea lângă Casa Poporului, întrecându-se cu ea într-o simbolistică a unei monumentalități alienante. „Poporul” și „neamul”. Între ele, sufletul zdrobit al omului mărunt, care nu știe unde să mai fugă.

Dacă această catedrală o făceau regii noștri, așa cum și-au dorit, așa cum au început, n-ar fi fost privită cu atâta ură nici dacă ar fi costat de zece ori pe-atât. Regii au făcut România modernă, i-au câștigat independența, au unit țara și, mai ales, i-au dat speranță. Asta sărbătorim de fapt la centenar, nu România de azi. Catedrala lor este cu adevărat a națiunii întregi și a eroilor săi.

Ce-au făcut însă guvernările care au finanțat construcția catedralei, ca să-și merite în istorie gloria ctitoririi ei?

Au ruinat România, au învrăjbit-o, au pus asupra ei stigmatele cele mai înjositoare, au despărțit-o, au obligat milioane de români să emigreze. Ne-au făcut un rău mai mare decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Catedrala lor va rămâne veșnic legată nu de vremurile glorioase ale neamului, ci de vremea marii disperări naționale.

Reprezintă ea speranța într-un viitor mai bun? Sau e doar cavoul național al unui trecut care părea promițător?

Nu știu să răspund la aceste întrebări. Nici nu știu dacă mai am dreptul. Eu nu mai locuiesc în țară, unde ajung foarte rar pentru că biserica mă ține legat aici, dar într-un fel e mai ușor pentru mine. Singura mea țară a rămas limba română, iar catedralele ei sunt cărțile frumoase ale poporului meu.

Pentru unii asta e poezie, dar pentru mine e viața mea de opt ani de zile. Când mi-e dor de Ardeal, deschid Noul Testament de la Bălgrad. Când mă gândesc la București, am Biblia de la 1688. Acasă în Moldova mă întorc cu Varlaam și Dosoftei. Spun povești cu Creangă și fac politică cu Caragiale. Iar când vreau să-mi amintesc de frumusețea pe care-am lăsat-o în urmă, citesc pe Eminescu.

N-am o țară cu mine, dar am cuvântul „țară”, mai vechi decât centenarul. Limba a făcut țara, nu invers. Țara mea exista în cuvintele ei mai înainte ca ea să-și facă vreun stat. Numai în limbajul politic țara e totuna cu statul. Poate că peste o mie de ani statul și catedrala neamului nu vor mai exista, dar țara mea va continua să existe câtă vreme doi români vor povesti între ei în limba lor.

Pentru că lucrurile sunt cuvinte înainte de orice. Nu mai am casă, dar am cuvântul „casă” în care sunt toate casele în care am locuit din copilărie și până când am plecat.

Cuvintele nu stau în dicționare, ci umblă prin lume, din gură în gură, din poveste în poveste, din experiență în experiență, și așa primesc ipostasuri, trupuri. „Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul „țară” e însăși țara din noi.

Cea mai mare nenorocire e să-ți pierzi limba, nu să locuiești într-o țară străină, nici ca țara ta să ajungă vremelnic pe mâna unor hoți. Câtă vreme cuvintele tale vorbesc despre țară poți să speri că într-o zi ea va fi din nou a ta.

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.