din „Jurnal scoțian”: o poveste pentru Ana, care m‐a întrebat odată cine e Vera şi cum este o zi în paradis 

În mijlocul raiului e o prispă de lemn. Un difuzor vechi e agăţat într‐un cui la intrarea în bucătăria de vară. La 12 fără 10 se transmite buletinul hidrologic. Vocea crainicului e monotonă şi gravă, parcă anunţă o nenorocire, nu cotele apelor Dunării. Baziaş, ieri trei sute de centimetri, scade şapte centimetri. Drâncova, ieri patru sute de centimetri, scade patru centimetri. Gruia, ieri şaizeci de centimetri, creşte doi centimetri. Și aşa mai departe, apele scad sau cresc în fiecare zi, pentru că asta e treaba apelor.

Pe prispă stau eu şi mă joc cu un rulment pus pe un băţ. Abia am ieşit afară. Toată dimineaţa am stat în casă şi m‐am jucat cu Carolică, un băiat din vecini. Mama lui ne‐a adus gogoşi cu gem, apoi ne‐am uitat la un film cu Stan şi Bran. Carolică e orb şi, când ne uităm la Stan şi Bran, eu îi citesc subtitrarea şi îi povestesc din când în când ce se întâmplă în film. Când Stan se scarpină în cap şi spune pe un ton plângăcios, Ollie, mi se pare c‐am dat de belea, Carolică râde de se prăpădeşte şi arată cu degetul spre ecranul televizorului.

Bechet, ieri şaptezeci de centimetri, scade patru centimetri. Corabia, ieri cincizeci de centimetri, scade doi centimetri. Buletinul se transmite şi în limba franceză, din care înţeleg puţin, apoi pe ruseşte, din care nu înţeleg nimic. Dar îmi place să aud orice limbă străină şi să‐mi închipui oamenii care o vorbesc. Dunărea ştiu unde e. Am fost o dată în Deltă, cu ai mei. Era foarte cald şi mama culegea din apă nişte frunze mari pe care mi le punea pe cap, să mă răcoresc. Însă oraşele acelea unde apa creşte sau scade nu ştiu unde sunt. Au nume ciudate şi ar fi interesant să ajung pe‐acolo, după ce-am să mă întorc din Țara de Foc.

Bunica apare din bucătăria de vară şi spune:
— S‐a făcut douăşpe.
Eu ştiu deja ce va urma, pentru că asta se întâmplă în fiecare zi la ora 12 şi aşa va fi şi astăzi. Bunica ia ceaunul din gard şi pune de mămăligă, apoi se duce la fântână şi de acolo strigă peste vie, cu mâinile făcute pâlnie la gură:
— Antoane, hai la masă!

Bunelul apare într‐un târziu. Îl aud cum vine prin spatele casei târşâindu‐şi picioarele. A fost la râpă şi a tăiat un braţ de salcâm pe care l‐a dat la iepuri. Bunica răstoarnă măsuţa rotundă în mijlocul bucătăriei şi pune toate străchinile odată, brânză cu smântână, scrob, cartofi prăjiţi, murături şi mămăliga la mijloc, tăiată cu sfoara pe un fund de lemn. Bunelul zice „Tatăl nostru”, apoi ne aşezăm pe scăunele, facem boţuri de mămăligă şi întingem în străchini, iar din zeama de moare sorbim pe rând, cu o lingură de aluminiu. La sfârşit primesc un păhăruţ cu vin, apoi bunica moaie în untură o bucată de mămăligă şi mă trimite să i‐o dau lui Suru. După ce îl hrănesc, îl las din lanţ. Suru o rupe la fugă, dă câteva ture până în capătul grădinii, apoi se întoarce, sare pe mine şi mă linge fericit şi credincios.

Pornim prin vie şi coborâm la dumbrava din râpă, pe unde trece un pârâu mlăştinos. Locul e întunecos şi plin de buruieni înalte. Acum îmi pare rău că nu mi‐am luat arcul şi săgeţile. După fiecare copac se poate ascunde o primejdie. În aer pluteşte un miros greu, de iarbă putrezită. Din când în când Suru încremeneşte cu laba în aer şi ascultă cu urechile ciulite cântecul greierilor. Când ajung la pârâu, nu am curaj să‐l trec. Mă întorc prin lanul de porumb, ca să mi se piardă urma. Dacă nu cumva indienii comanşi s‐au şi pornit pe urmele mele.

În poartă la Gagarin dau peste Tarfulea. E împreună cu Vera, soră‐sa. Au venit după agude în grădina noastră. Tarfulici vrea să mă bată, mi‐a promis‐o mai demult, dar acum am noroc, sunt cu Suru şi n‐ar îndrăzni. Vera e mânjită cu suc roşu de agude pe obrăjori şi pe cârlionţi. Râde când mă vede, îşi şterge palmele de rochiţă şi atunci rochiţa i se întinde pe piept şi prin pânza subţire i se ghicesc sânii.
— Hai la cişmea, zice Tarfulici.
Cişmeaua e la marginea pădurii, de acolo luăm apă şi se adapă caii.
— Tu ai văzut vârcolaci? mă întreabă Tarfulea.
— Nu, zic, ce sunt ăia?
— Sunt aşa, ca nişte draci. Vera a văzut. Nu‐i aşa Vera ?
Vera dă din cap şi face o mutricică îngrijorată.
— Hai să deraiem trenul, vine Tarfulici cu altă idee. Calea ferată e aproape, trece prin pădure, nu departe de cişmea.
— Cum să‐l deraiem? zic eu, puţin speriat, pentru că ştiu că Tarfulici e cam nebun şi bunica mi‐a zis să nu mă joc cu el. Îmi pare rău că am ieşit cu Tarfulici.
— Punem pietre pe linie, zice el. Ai ciocolată acasă? mă întreabă deodată, schimbând vorba.
— Am, zic şi mă uit la Vera.
— Adu‐mi şi mie. Dacă nu, te bat.

Mă întorc acasă, îl leg pe Suru. Îmi iau arcul şi săgeţile şi pornesc să‐i caut pe indieni. În drum văd că uşa de la magazie e deschisă şi aş putea să explorez magazia. Bunelul nu mă lasă în magazie, ca să nu mă tai cu beschia. Mie mi‐e teamă de beschie, pentru că numele ei îmi aminteşte de un animal fioros, iar lama neagră cu dinţi uriaşi, ondulându‐se în aer, pare un animal gata să sară. În magazie am găsit compasul de lemn pe care îl foloseşte bunicul la butoaie şi un fel de râşniţă, care nu ştiu la ce foloseşte. Îmi place totul în magazie, aş sta ore întregi să mă uit la fiecare obiect, dar îmi aduc aminte de iepuri şi brusc mi se face chef să mă joc cu un iepure. După casă avem foarte mulţi iepuri, pe care îi ţinem în cuşti. Iau un iepure şi‐l arunc într‐un butoi cu apă, să văd dacă ştie să înoate. Constat cu mirare că iepuraşul înoată foarte bine.

Spre seară moare împuşcat vărul meu, Gelu Căpraru, soldat în termen la unitatea militară de chimie, aflată gard în gard cu căsuţa bunicilor. Vine tatăl lui Gelu, fratele lui mama, şi ne aduce vestea. Tatăl lui Gelu e un om mărunţel şi ghebos. Când povesteşte, îşi frământă şapca în mâini. Un soldat s‐a jucat cu arma sau a adormit în post şi s‐a speriat, nu se ştie exact, a tras o rafală şi vărul meu a căzut secerat. În curând află toată uliţa, curtea noastră se umple de vecini. Gata, nu mai dormim, ne pregătim de priveghi.

Bunica face focul afară, sub pirostrie, pune ceaunul cel mare şi taie câteva păsări. O mai ajută nişte femei. Bărbaţii beau rachiu, povestesc şi clatină din cap. Se adună și copiii din mahala. Vin şi Tarfulea cu Vera. Băieţii se uită la mine cu admiraţie, nimeni nu mai are un văr împuşcat. Tarfulici nu mai are chef de bătaie, cred şi eu. Vrea să ştie cum l‐a împuşcat soldatul acela pe vărul meu.
— Drept în inimă, zic. I‐a tras ăla cinzeci de gloanţe.
— Pfuai, se îngrozeşte Tarfulea.
— Acuma e la morga, a spus bunelu’ că trebuie să‐l coase doctorii.
Tarfulici face ochii mari.
— Da’ de ce să‐l coase?
— Prost mai eşti, Tarfulici! Ca să nu curgă maţele din el.

La o bucată de noapte apare şi fanfara de ţigani din Corni. Sunt vreo şase şi oamenii încep să facă glume cu ei. Șeful lor e gras şi cară în spate un trombon uriaş. Bunica îi pune la masă şi le toarnă rachiu. Cât mănâncă ei o farfurie de borş, mă uit de aproape la alămuri şi apăs clapele pe furiş. Tare mi‐ar plăcea să cânt și eu. Țiganii se aşază sub geam şi încep să cânte o melodie foarte tristă, la care toba face din când în când bum, bum. Femeile se pun pe bocit şi se prind cu mâinile de cap. Bărbaţii se ţin tari, dar plâng şi ei şi dau păhărelele peste cap. Mama lui Gelu împarte lumânări şi batistuţe înnodate cu un colăcel. Pune pe masă un colăcel şi un pahar cu vin, apoi presară făină în jurul lor, un lat de palmă, ca să vedem când vine sufletul mortului să guste din ele. Mă uit şi eu la făină, până mi se face somn.

Mă duc în casă s‐o caut pe bunica. În bucătărie dau peste Vera. Stă zgribulită pe un scăunel şi plânge.
— Ce faci aici, nu vrei să mănânci nişte borş?
— Am mâncat, zice ea.
— Da’ de ce plângi?
— Vreau să fac pipi şi mi‐e frică să merg singură.
— Merg eu cu tine.
După ce trecem de colţul casei, mă opresc între copaci. Buda e în livadă şi e întuneric acolo.
— Mai bine faci aici, eu nu mă uit.
Mă întorc cu spatele şi Vera face pipi. Apoi se ridică şi mă ia bucuroasă de mână. Îmi vine o idee.
— Vrei să‐ţi arăt cărţile mele cu indieni?

Vera dă din cap. Fugim în casă şi sărim pe pat. Lumina din curte vine pe geam şi aruncă umbre în jurul nostru. Îi arăt Verei cărţile mele de pe laviţă. Ea se uită la pozele de pe copertă, îşi trece mâna peste ele şi le pune deoparte.
— Mie îmi place cel mai mult de Old Shatterhand. Avea o puşcă magică, se chema doborâtorul de urşi. Vrei să ne sărutăm?
Vera nu‐mi răspunde, dar simt cum întoarce capul spre mine, o sărut pe buze, apoi rămânem îmbrăţişaţi în întuneric şi ne legănăm încetişor unul pe altul.

Fanfara s‐a oprit din cântat, se aud din nou glasuri şi linguri ciocnite de farfurii. Cineva povesteşte o întâmplare din război, când au intrat ruşii în oraş şi el era cu caii la cişmea. Altcineva îl contrazice, n‐a fost aşa. Vera a adormit. Capul i‐a alunecat pe umărul meu, uşor ca sufletul unui mort păşind în făină. Ziua e pe sfârşite şi în curând difuzorul vechi din ogradă va începe să transmită buletinul de știri de dimineaţă.

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

28 Responses to din „Jurnal scoțian”: o poveste pentru Ana, care m‐a întrebat odată cine e Vera şi cum este o zi în paradis 

  1. Un ratacit printre straini says:

    Am sorbit fiecare cuvintel acu dimineata, chiar înainte sa ma duc la servici. Culmea e ca am citit postarea chiar dupa ce mi-am facut Lectio divina (lecturile mele zilnice din Scripturi) si totul a curs ca uns. Mare bucurie îmi faci Parinte când te “faci” om ca unul dintre noi si ne mângâi sufletele cu povesti.

  2. Ciprian says:

    Buna ziua părinte,
    Prispa de lemn, difuzorul vechi , bunicii , arcul cu săgeți …
    Am fost de curând la casa bunicilor și am luat câțiva trandafiri , aveau parfumul care m-a întors in timp

    • Ioan-Florin says:

      apropo de parfum, citeam recent o legendă celtică despre „insula paradisului”. Și când cineva s-a întors de acolo, cea mai mare dovadă că a ajuns acolo, spune legenda, era că „hainele sale aveau mirosul paradisului”. Ce interesant, că lumea nu mai știa nimic de paradis, dar nu-i uitase mirosul.

  3. luci barbu says:

    Ce trist că raiul de aici se trece atât de grabnic.
    Mulțumim!

  4. Ioana says:

    Ce frumos ati scris! Atat de simplu si totusi atat de emotionant! M-am regasit in cele scrise. Si eu am copilarit la bunici, la tara. Ma trezeam dimineata cu “aparatul” pornit si ascultand cotele apelor Dunarii, intrebandu-ma cui folosesc toate aceste cifre. Si tataia avea o magazie plina cu tot soiul de scule in care nu aveam voie sa intram fara el. Mi-am amintit de romanele lui Karl May, cu Winnetou si Old Shatterhand pe care le citea pe nerasuflate fratele meu mai mare cu 2 ani, starnindu-mi admiratia.
    Multumesc pentru aducerile-aminte!

  5. Alina says:

    Où sont les neiges d’antan…?

  6. Alma says:

    Ce poveste emotionanta! Mai scrieti povesti, parinte, in vremurile de acum multi isi gasesc linistea in povesti.

  7. olga says:

    Doamne, ce frumos! Reverență pentru emoțile trăite, pe parcursul celor narate!

  8. Marcelina Popa says:

    Mă tot gândesc la fetița mea, Ioana, care nu-şi poate reveni după moartea bunicii, din 2014.
    Îi zic fetiță pentru că are un suflet de copil, deşi are 35 de ani. A fost nedespărțită de bunica ei de când s-a născut. S-a îmbolnăvit demult, în clasa a opta, şi nu şi-a mai revenit niciodată. Boala ei se numeşte schizofrenie.

    Îmi spune mereu: niciodată n-o s-o mai văd şonticăind prin casă. Şi eu îi zic mereu că o s-o vadă în Rai, mergând bine, dar ea plânge şi scutură din cap: nu va fi la fel, va fi altcineva. Ba da, insist eu, va fi aceeaşi bunică. Dar nu prea cred nici eu şi ea-şi dă seama că nu prea cred. Nu, nu va fi aceeaşi, spune ea. Cine ştie, va fi un fel de spirit.

    Şi-i povestesc pentru a nu ştiu câta oară cum m-am chinuit eu să citesc din Psaltire, imediat după moartea bunicii. Aşa îmi spusese prietena mea, Cecilia: când moare un om, cel mai important e să citeşti din Psaltire. Şi citeam trei rânduri şi-mi cădea capul de oboseală. Şi mă gândeam că n-a mai existat niciodată un om atât de nevolnic ca mine, incapabil să citească un psalm fără să adoarmă. Şi o luam de la capăt, hai, măcar o catismă, şi iar ațipeam.
    Îmi pare tare rău că n-am mai rămas cu tine, să nu te fi lăsat să mori singură. Ea a scuturat din cap: nu contează. Arăta ca-n pozele ei din tinerețe, era din nou o femeie puternică.
    Vezi, spune Ioana, nu mai şonticăia. Nu era mamaia mea.
    Ba da, ea era! Şi mi-a dat de înțeles că la noi trebuie să mă gândesc, nu la ea. Avem treabă, îmi spunea, de parcă tocmai începeam să construim o casă nouă.

    Nu era ea, a fost doar visul tău liniştitor, îmi spune Ioana, abătută. Şi eu neg iar vehement, dar mă tem că are dreptate.

    Ştiu că pun cea mai veche şi chinuitoare întrebare, părinte, şi că Ioanei n-o să-i folosească, poate, la nimic răspunsul dumneavoastră, totuşi o pun: ne vom mai întâlni cu ei în Rai? Va fi ca şi când ne-am întoarce în timp? Uneori nu-mi doresc nimic mai mult decât să retrăiesc la infinit o zi simplă din viața noastră, cu o bătrânică şonticăind prin casă şi cu Ioana mea cea mereu copilă bucurându-se de ea.

    • Ioan-Florin says:

      Știți că una dintre imaginile raiului de care ne vorbește Mântuitorul în evanghelii este o masă, o cină la care vom sta cu el. Nu știu cum va fi asta, nu știu cum vom încăpea cu toții, dar imaginea asta a unei cine fără de sfârșit mi-a fost atât de dragă și cred atât de mult încât nu mai am nevoie de altceva când mă gândesc la Rai. Așa că să-i spuneți Ioanei, bunica nu mai trebuie să meargă prin rai, pentru că, într-o seară, va sta alături de ea la masă, Iisus ne va povesti toată seara, iar seara aceea nu se va mai sfârși niciodată.

    • Păi eu, ereticul, aștept să mă reîntâlnesc până și cu câinii pe care i-am avut și care m-au iubit… Așa că… puțintică răbdare!

      • Ioan-Florin says:

        Nouă când ne-a murit o pisică, așa de supărate au fost fetițele mele încât a trebuit să inventez un rai al pisicilor, inclusiv câteva citate biblice despre pisici. Dar așa mi-au ieșit de bine, că până la urmă am crezut și eu în ele. Apropo, într-o scriere creștină foarte veche, „Păstorul lui Herma”, foarte iubită și cunoscută de Părinții din primele secole creștine, chiar se vorbește de un „înger al animalelor”. Iar în cartea lui Tobit un foarte misterios cățel își urmează stăpânul într-o aventură primejdioasă și la sfârșit se întoarce acasă cu bine, „dând bucuros din coadă”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s