altfel despre ziua națională

eroi

Văd în aceste zile ale centenarului (ca de altfel în fiecare an de ziua națională) punându-se un accent aproape exclusiv pe amintirea împrejurărilor politice și, mai ales, a faptelor militare care au făcut Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Momentele zilei rămân paradele militare, defilările cu steaguri și, desigur, intonarea celebrului „Treceți batalioane române Carpații”, deși, la drept vorbind, după cum se știe, unirea în sine s-a datorat, mai degrabă decât batalioanelor noastre, unui șir de acte politice pașnice, urmat de un succes diplomatic la care s-a muncit din greu.

Nici gând din partea mea de a diminua câtuși de puțin meritele soldaților români la făurirea Marii Uniri. Dar, așa cum se spune că exagerarea este un adevăr care și-a depășit măsura, tot acest festivism cu accente cazone nu se potrivește cu lucrul de bun simț observat în general despre țările moderne: o țară se apără cu arme și cu alianțe politice, dar se întemeiază istoric pe cultura națională și pe limba ei. Altfel spus, meritul armelor vine după cel al culturii, chiar dacă acesta din urmă este mai puțin spectaculos decât un câmp de luptă. Iar România nu a făcut excepție de la această regulă, deși avem impresia, de la Mihai Viteazul la Primul Război Mondial, că, dimpotrivă, o țară se face cu armele, „acum ori niciodată”, într-un moment ales al istoriei ei.

Mai este un cântec foarte popular, care spune multe despre relația noastră cu țara: „noi suntem aici pe veci stăpâni”. Mi se pare că este și aici o neînțelegere a raportului nostru corect cu țara, ca și cum n-am cunoaște ce este țara, ce o întemeiază, în ce fel este a noastră și, atunci, ne imaginăm cu ea într-un raport de dominare, ca să știm că ne aparține. Însă când ați simțit ultima dată nevoia să vă spuneți în casa voastră, „eu sunt stăpân aici”?

Revenind la Marea Unire, ea a fost în cele din urmă un act politic și militar posibil la un moment dat doar pentru că a fost pregătit timp de sute de ani de singura noastră instituție națională care a avut puterea să ne țină uniți chiar și când ne băteam între noi: limba română.

Eroismul ostașilor români și abilitățile unor politicieni inteligenți n-au făcut decât să ne aducă un stat acolo unde exista deja conștiința lingvistică a unui singur popor. Mai înainte ca Mihai Viteazul să-și fi condus armatele în Ardeal, diaconul Coresi trecea munții de la Târgoviște la Brașov, pentru a pune împreună cu preoții din Șchei, dar și cu sprijinul Reformei bazele primului program de carte românească. Pentru „noi, rumânii”, nu încetează el să repete în prefețele tipăriturilor sale, așezându-ne pentru întâia oară numele neamului pe pagina unei cărți. (Însuși etnonimul român apare prima dată în prefața unei cărți din Transilvania, Palia de la Orăștie, 1582 – paradoxal, de propagandă calvină! -, prefigurând singurul nume sub care vor încăpea, până la urmă, și „ungureni”, și „vlahi”, și „rumâni”, și „moldoveni”, și oricum altfel ni s-a mai spus sau ne-am numit de-a lungul timpului.)

N-am avut dintotdeauna imboldul unei unități politice românești, asta e foarte adevărat, dar cu siguranță ideea ei încolțea deja în cuvintele cronicarilor moldoveni și munteni care, plecând de la unitatea limbii, observau unitatea noastră națională („Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici [din Țara Românească], ce și din Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt, și moldovenii, și toți câți și într-altă parte să află și au această limbă…, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură” – Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești).

Așa cum, în „Cazania” de la 1643 (Carte românească de învățătură), Varlaam are conștiința că se adresează nu doar Moldovei, ci „cătră toată semințiia romenească”, iar circulația ulterioară a cărții în Țările Române va confirma intuiția sfântului ierarh.

Mai înainte de vitejia moților lui Avram Iancu au fost curajul și știința de carte ale istoricilor și filologilor Școlii Ardelene care au trezit și pregătit conștiința românească. Mai înainte de a fi uniți într-o singură țară, am fost uniți de o singură Biblie, tipărită la București în 1688, reluată cu unele îndreptări la Blaj în 1792 și retipărită la Buzău în 1854. Mai înainte de a avea vreun document al unirii, am avut, dincolo și dincoace de munți, aceeași liturghie  românească a Bisericii Ortodoxe.

Exemplele ar putea continua, dar ce vreau să spun este că România Mare a fost o biruință a limbii române, mai înainte de a fi a victoriilor militare și a diplomației românești. Despre acest lucru aș fi vrut să se vorbească de ziua națională, măcar după ce vor fi stat paradele și ceremoniile, pentru că doar această limbă și cultura ei mai pot avea semnificații pentru următoarea sută de ani a României, dacă-i mai prindem.

Foarte bine că trăim (încă) emoțiile cântecului „Treceți batalioane române Carpații”, dar trebuie spus generațiilor de azi că aceste batalioane n-ar fi trecut niciodată munții dacă înaintea lor n-ar fi fost acolo alți eroi, adesea la fel de anonimi ca soldatul necunoscut, alte sacrificii, alte eforturi care uniseră deja țara în jurul limbii române. În piciorul sfintei mese din Catedrala Națională ar merita să stea într-o zi și numele lor, alături de numele soldaților care au murit pentru România Mare.

Abia din această perspectivă filologică ziua de 1 decembrie este o sărbătoare națională în sens larg, pentru că este a tuturor celor care, indiferent de confesiune și chiar de etnie, au fost cetățeni ai limbii române și ai culturii ei mai înainte de a putea fi cetățeni ai unui stat românesc.

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

21 Responses to altfel despre ziua națională

  1. Alvaro Liniers Portillo says:

    Eu trebuia sa iau cetățenia română așadar, chiar dobândită cu greu după ceea spaniolă, fără arme său cultură militară, si înrădăcinată în orașul tipăririi, Buzău. Mă consider un lăstar spaniol în pădurea stufoasă din balcanii. Să trăiască România mare si mamă noastră.

  2. Mihai C. says:

    O plăcere să vă citesc, ca de fiecare dată! O infimă adăugire, aceeași Biblie, un pic diortisită, a fost tipărită în 5000 de exemplare, în 1819, la Sankt Petersburg și distribuită în Basarabia, dar și peste Prut. A fost prima Biblie distribuită și mirenilor. Și cea a baronului Șaguna cam tot același text a folosit.

    • Ioan-Florin says:

      Cum de-am uitat de ea, de Sankt Pet.?? Da, aveți dreptate. Pe Șaguna n-am vrut să-l mai amintesc, pentru că practic e aceeași Biblie de la Blaj pe care nici măcar n-o amintește în prefața sa. Muklțumesc pentru completările binevenite!

  3. Ciprian says:

    “ ziua de 1 decembrie este o sărbătoare națională în sens larg, pentru că este a tuturor celor care, indiferent de confesiune și chiar de etnie, au fost cetățeni ai limbii române și ai culturii ei mai înainte de a putea fi cetățeni ai unui stat românesc.”
    A ajunge la acest Înțeles înseamnă sa dărâmi multe ziduri interioare, iar intr-un sistem in care “ oamenii liberi” sunt cei din armata, servicii de tot felul, poliție , procuratura și înalți “ invartitori de hârtii “ de prin administrație, nu văd cum se poate răspândi un asemenea punct de vedere.

  4. Ciprian says:

    Andrei Pleșu spunea de curând. : “ Trecutul înseamnă două lucruri de obicei: ori e ceva care ar trebui cumva ascuns sau falsificat ca să nu te faci de râs, ori e ceva bun în campanie, chestii eroice, te legitimezi printr-un trecut pe care nu-l cunoști, demagogie sau manipulare. Viitorul: nimeni nu se preocupa. Nu, doar prezentul. Omul politic de azi e un funcționar al lui acum”.

  5. Aveți dreptate! Ni se zbârlește coama și ne dau lacrimile când auzim “Treceți, batalioane române, Carpații!”, și nu e rău. Păcat că nu ni se întâmplă la fel și când ni se aruncă dezacorduri gramaticale în cap sau când ne vedem limba (“patria”, nu?) târâtă-n încropiri defecte, fără punctuație și pline de varii fețe desenate ca pentru retardați! Se pare că, încet, patria noastră se face mai mică și fuge: se retrage în cărțile scrise bine, încuiate în biblioteci. Să urăm bun venit sectei vorbitorilor de română!

  6. Mirona-Ioana Tatu says:

    Îmi amintesc cum, într-un interviu publicat acum câțiva ani, Maia Morgenstern a declarat: “Profesia mea este limba română”.

  7. Vă aşteptăm cu încă un episod legat de continuitatea biruinţelor româneşti în ultima sută de ani în domeniul filologic-teologic. Cum l-aţi încadra pe Cornilescu şi pe cercetătorii din generaţia dvs în acest proces? Fac parte dintr-o familie multiconfesională româno-maghiară din Transilvania, cu o ramură ortodoxă( episcopi şi mitropoliţi ) şi una reformat protestantă(calvină ) şi mărturisesc că zbaterile mele lăuntrice de identitate, mai ales în plan confesional, sunt intense şi constante .
    Aţi alinat multe dintre ele ,mulţumesc!

    • Ioan-Florin says:

      Ați zis bine continuitate, pentru că fundamental nu facem nimic nou, de fapt. Mitropolitul Șaguna spunea că „limba Bibliei unui popor se face o singură dată” și avea aici un pic de dreptate. Acest „o singură dată” nu înseamnă o singură carte, o singură traducere, ci tradiția biblică în sensul ei cel mai larg și din această perspectivă toți facem parte din „continuitate”. Continuitatea este materialul nostru de lucru, când vine vorba de traducerea Bibliei, în care lucrăm chiar și când vrem să facem ceva „nou”.
      Mă bucur însă c-ați amintit aici simbioza româno-maghiară din Transilvania, pentru că ei îi datorăm în cultura noastră un fenomen foarte interesant și de care din păcate se vorbește prea puțin: scrierea în limba română cu caractere latine și ortografie maghiară. Cred că vă spune ceva „Cartea de cântece” (Todorescu) de pe la mijlocul sec 16. E primul text literar românesc scris cu caractere latine! (e mai greu de citit azi, dar în epocă era citit cursiv de românii care cunoșteau regulile elementare ale acestei grafii, – „rugăciune” se scria „rugaczune”, Cristos era „Christus”, „fraților” era „fracylor” etc.). S-ar părea că în acest sistem s-a scris mai mult decât cunoaștem și a ajuns până la noi. Iată cum la „identitate” poate conduce și simbioza confesională și etnică de care vorbeați.

  8. Cristian Ioan says:

    “România Mare a fost o biruință a limbii române” – excelent spus, si foarte correct!

  9. Un ratacit printre straini says:

    Multumesc din inima, Parinte, pentru lamuriri si pentru deschidere. Evocarea caracterului meta-confesional al limbii române ca liant formator al României Mari nu face decât sa-mi umple inima de recunostinta pentru faptul ca mai sunt oameni ca Sfintia Ta pe lume.
    Nu cred ca e alta modalitate mai buna de a sarbatori centenarul decât vorbind limba materna într-o forma curata, fara înjuraturi daca s-ar putea, si fara badaranii. Cel putin pentru cei din afara tarii, cel putin din perspectiva filologica propusa la finalul postarii.
    Totusi simt nevoia sa atraga atentia, mai întâi mie însumi si eventual altora, ca e nevoie sa clarificam sau, dupa caz, sa reformulam relatia dintre limba româna si Biserica Ortodoxa. Mi-e teama ca Biserica noastra are tendinta sa monopolizeze limba româna ca element formativ al credintei si sa cada in identificari periculoase. Dau un exemplu în asa fel încât sa se poata face legatura ulterioara cu postarea de fata: e vorba de felul în care noi crestinii interpretam evenimentul mitic, etiologic al construirii Turnului Babel. Interpretarea propusa e una negativa, pusa in relatie cu alta pozitiva, cea a Cincizecimii; la Turnul Babel limba vorbita (limbile vorbite) devine element de separatie, iar la Cincizecime de unire/unitate. Nu intru în detalii teologice legate de o astfel de exegeza, nici nu discut pertinenta comparatiei, ci doar precizez faptul ca Cincizecimea e un eveniment istoric, având ca baza Întruparea Domnului. Iar când vorbim despre Iisus din Nazaret stim ca el a vorbit o limba anume, cea aramaica (sau ceea ce numim noi azi aramaica), înteleasa doar de un numar restrâns de persoane. Mesajul lui Iisus din Nazaret a fost unul universal, în aparenta contradictie cu limba vorbita de el, limba care trimitea la identificarea unui anumit popor din istorie. Mesajul propunea includere, limba vorbita implica excludere. Limba ar trebui sa suporte mesajul, iar mesajul sa dea sens limbii.
    Ce vreau sa spun: Biserica propune vestea cea buna tuturor, iar limba materna induce identificarea nationala. Toate bune, frumoase, normale si la locul lor, Daca Biserica ajunge totusi sa monopolizeze în vreun fel limba poporului, exista pericolul iminent de a cadea în nationalism, iar acest lucru e daunator. Biserica si limba se pot întâlni pe niste tarâmuri nisipoase pe care nu se poare cladi ceva stabil care sa faca fata unui cutremur de genul celui provocat de rabinul cel tânar din Galileea sau de vântul din ziua Pogorârii.
    Sunt constient de faptul ca verbul a monopoliza e unul care poate implica întelesuri greu de purtat din partea credinciosului Bisericii. Problema e ca avem cu totii tendinta de a ne împropria lucrurile care ne sunt dragi, aproape de inima, chiar daca nu sunt (întru totul) ale noastre, si din aceasta cauza atraga aceasta atentie.
    O sarbatoare nationala buna tuturor!

    • Ioan-Florin says:

      Mulțumesc pentru comentariu, e foarte interesant!
      Nu e vorba de vreun monopol, așa ceva ar fi absurd, dar e adevărat că la un moment dat Biserica a fost un vehicul important al limbii, poate cel mai mare din toată istoria noastră. Gândiți-vă doar cât de mult s-a îmbogățit limba noastră prin traduceri (lexical, dar și conceptual), or majoritatea traducerilor au fost la început din cărțile Bisericii.

  10. adi dragos says:

    doar mulțumec

  11. Viorica Niscov says:

    Vă mulțumesc călduros pentru acest act de dreptate si totodat de elogiu inchinat limbii române. Aveți perfectă dreptate, limba este cea care conferă identitate națională, factor primordial de coeziune. Cum s-a uitat de limba română in aceste zile s-a uitat și de contribuția substanțială a Bisericii greco-catolice la actul Unirii. S-ar fi cuvenit ca un minim gest simbolic și de politețe, între multe altele, sa fie invitat la ședinta festivă de la parlament, alături de patriarh, și arh. Lucian Mureșan. Dar politețea e ultimul lucru care-i preocupă pe guvernanții noștri.

    • Ioan-Florin says:

      Nu știam că n-a fost invitat! Incredibil! Cum poți să sărbătorești centenarul unirii fără să-i chemi și pe greco-catolici? au avut dreptate ardelenii care se temeau de deziluzii după marea unire.

  12. Emanuel says:

    Mulţumesc, părinte! Să vă sporească Dumnezeu harul !

  13. mihai petrica says:

    Le recomand cu prisosinta acest text” prietenilor” din lista mea! In special, acelor care cand intalnesc termenul ” teologie” devin brusc simpatizanti ai lui Marx si se aprind mai usor decat napalmul! Stiti, tipul acela cu “Religia este opiumul popoarelor”! Unii se intreaba ce mancare de peste ( ca tot e post ) poate fi facultatea de teologie si cam ce “ipochimeni” pot iesi de acolo! Ca daca poporul ignar vrea indobitocirea de mici a copiilor, nu are decat sa -i lase sa invete religie in scoli, daca tot nu s-a desteptat pana acum! Invocand o tona de carti pe care le-au citit, se intreaba, cum pot fi oamenii atat de inapoiati, incat sa mai creada in aceasta poveste de prost gust, cu un Doamne Doamne pe post de Creator al lumii. Ca doar nu mai suntem la nivelul de ignoranta al evului mediu! Suntem, nu-i asa, in era computerelor si a telefoanelor inteligente! Si a lui Stephen Hawking! Sau a argumentelor de tip android ale lui CT Popescu la Digi 24! Ca la credinta nu este suficient sa se ajunga, nici macar daca ai citi toate bibliotecile lumii, este una! Nu este o problema ce tine neaparat de cultura si nici de coeficientul IQ! Dar pentru a putea sa contrazici sau sa iei in balon existenta Divinitatii, pe preoti sau pe absolventii facultatilor de teologie cu argumente de doi lei, mi se pare o crasa lipsa de cultura ba chiar si de bun simt! Nici Cioran nu era tocmai un credincios, dar in paginile lui nu am sesizat niciodata bascalia ci chiar o anumita parere de rau de a nu fi putut gusta, si el ( desi a incercat, dupa cum recunoaste) din poamele credintei! Sper sa va gadile orgoliul asemanarea cu Marele Razvratit! Asa ca, dragilor din lista, va recomand un “ipochimen” adevarat, absolvent al Facultatii de teologie din Iasi, care este preot, scriitor si jurnalist. Cititi-i textele! Nu tin in niciun fel sa va convertesc, dar cand va mai manifestati mirarea ca facultatile de teologie sunt facaturi de doi lei si producatoare de “ipochimeni”, mai scormoniti in gramada aia de carti pe care tot va laudati ca le-ati devorat. Veti descoperi, in mod sigur, ca ati aruncat cu piatra, fara sa fiti in masura sa o faceti! Pentru asta insa trebuie de tras putin si de fermoarul constiintei… Sau poate ca facultatea ( una adevarata, nu una de teologie, pe care va laudati ca ati absolvit-o, vi se pare ca va poate da dreptul? As incheia cu spusa unui mare ganditor occidental, evident teolog si el: ” Imi displac doua categorii de oameni: cei care nu-l cauta pe Dumnezeu si cei care au pretentia ca l-au gasit’! De reflectat…

  14. Carmen says:

    Minunat spus! „… România Mare a fost o biruință a limbii române, mai înainte de a fi a victoriilor militare și a diplomației românești.” Și, desigur, adevărat!

  15. alinaliviatoader says:

    Multumesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s