să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei

[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la  miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

***

Revoluția este o stradă cu numele unui copil

La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, a oprit o maşină din care a coborât un bărbat care părea încă tânăr. Bărbatul a făcut câţiva paşi la întâmplare, rotindu‐şi ochii de jur împrejur. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți umbroase de vie. Câţiva băieţi jucau fotbal în drum, strigând unii la alţii. Bărbatul privi un timp joaca lor gălăgioasă şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe primul copil lângă care ajunse, puştiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.

— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc și abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor a oprit mingea sub talpă şi l‐a întrebat pe străin:
— Da’ pe cine căutaţi?
— Pe Adrian Ioanesei, a zâmbit bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioşi.

— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboyi și indienii, a continuat bărbatul care părea încă tânăr. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coşcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi, o colegă de clasă. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de chiuiturile noastre.

Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă.

Până la urmă Colma Puşi a aflat povestea şi râdea la noi cu gura ei proaspătă ca un miez roşu: cine a fost la rând să moară? Fata asta era tare frumoasă, o brunetă cu părul lung, pe care eu i-l mirosisem odată pe furiş şi mi se păruse că mirosea a dulceaţă de nuci.

Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Eu îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieţii, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.

Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.

Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluţia asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, aruncam săgeţi din tubermane, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr. 

Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veştile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împuşcat de terorişti. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi. 

Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiţă scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împuşcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. 

Ce v‐am spus, copii? Împuşcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucaţi voi acum.

Într‐o zi o să mergeţi şi voi la un război. Alte drumuri aşteaptă să primească numele voastre. Dar să ţineţi minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriţi pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei. 

țara de cruci

Ultima dată când am ajuns acasă, prin toamnă, am rămas uimit câte cruci sunt în România. Nu observasem asta până atunci sau nu mă gândisem niciodată dacă sunt puține sau multe. Ori poate m-am obișnuit aici, unde nu prea sunt cruci la vedere. Poți să treci Scoția dintr-o parte în alta fără să vezi o singură cruce. 

Dar acasă, într-un singur drum cu mașina de la București la Iași, am văzut mai multe cruci decât oameni, ca într-o țară de cristoși. Cruci-troițe, cruci-monumente, cruci pe biserici, cruci la fântâni, cruci ale eroilor de război, cruci ale martirilor revoluției, cruci și cimitire. Cruci pe marginea șanțului, uneori câte două, trei pe lângă o bancă de lemn, ca niște băbuțe ieșite să vorbească în drum. Nu-i sat să nu te primească în șosea cu cimitirul plin de cruci, mai îngrijit și mai frumos decât școala sau clădirea primăriei. S-au subțiat satele și s-au tras în jurul crucilor cum se trage sângele în omul bolnav.

Peste drum de casa bunicilor (astăzi a unor străini), drept în gardul vecinilor, crucea lui Tonel, împodobită cu ghirlande electrice ca un pom de Crăciun. Am fost prieteni în copilărie, pe locul acela jucam tăblițe cu capace de bere. L-am întrebat pe taică-său, de ce n-ați pus troița la mormânt, ce v-a venit să o puneți la poartă. De unde mormânt părinte, a zis taică-său, pe Tonel săracu’ l-am îngropat în Italia.

Dacă o iei la întâmplare peste un deal e posibil să nu găsești nicio casă, nicio așezare, niciun copac, dar în mod sigur dai undeva peste o cruce. Dacă intri prin case, tot cruci de oameni pământii care-ți povestesc despre sărăcie, boli, singurătate și copii așteptați acasă de sărbători.

Cruce-n cer, cruce-n pământ. România, țară de cruci. Țară de cristoși, țară de irozi.

din „Jurnal scoțian”, o poveste mai veche: mama‐euglenă

Cea mai fascinantă jucărie pe care am avut‐o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut‐o în mâna unui băiat, cum a aţintit‐o la soare asupra unui petec de hârtie şi acela s‐a aprins imediat. Mi s‐a părut cea mai mare minune din lume şi, pe loc, i‐am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi‐au furat‐o nişte ţigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă. 

Nu mă mai săturam să‐mi privesc degetele, unghiile, crestele şi şanţurile reliefului papilar, porii din piele, aluniţele şi firele de păr, literele din cărţi, petele de cerneală, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen şi musculiţele moarte, – toate se arătau sub lupa mea ca o lume descoperindu‐şi numai pentru mine contururile ei fascinante şi detaliile necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la şcoală, luam apă din bălţi şi mă chinuiam ore în şir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or, eu aveam o lupă puternică.

În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să‐mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n‐am simţit nevoia să‐i spun nimic despre mine şi nici ea n‐a simţit nevoia să‐mi spună despre ea, ca şi cum ne‐ar fi fost ruşine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc. 

De Crăciun i‐am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalţi ani îi trimiteam bani, să‐şi cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că‐i punea deoparte, să fie acolo. „Să fie acolo” – asta era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit, de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi‐a rămas în minte şi mă urmăreşte şi acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să‐l pun deoparte, „poate îl dau cuiva”, ca şi cum mie nu mi s‐ar cuveni. Uneori desfac un lucru, de care n‐am nevoie, numai de‐a naibii, ca să ştiu că n‐am să‐l dau „cuiva”. Mi‐a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă poverty shock. 

Deci i‐am trimis mamei un pachet. I‐am pus papuci de casă îmblăniţi, un cesuleţ de mână foarte frumos (pe care l‐am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline şi nişte cosmetice. Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bileţele cu explicaţii: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezeşti tradiţionale, poţi să le mănânci aşa sau să le pui un pic la cuptor”. M‐a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulţumindu‐mi de zeci de ori, ca unui străin care‐ţi trimite un dar. Mi‐a spus că înşirase toate lucrurile într‐o cameră şi, din când în când, intră să le vadă cât sunt de frumoase. 

Când îi făceam pachetul, mi‐am amintit de anii când eram elev la internatul silvic şi ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi‐a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea, zahăr, o sticlă de ulei şi o reţetă scrisă de mână, cum să‐mi fac singur clătite. 

Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu‐şi poate lăsa casa, – dacă se sparge o ţeavă cât este ea plecată? Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi‐a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, unele primite chiar de la mine când am mai fost pe‐acasă, dar ea îşi închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într‐un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat‐o mirat. Lasă, mamă, mi‐a zis, am văzut eu la televizor. 

Mama a rămas văduvă la 35 de ani şi nu numai că nu s‐a mai recăsătorit, dar nici măcar n‐a mai vrut să cunoască vreun bărbat în viaţa ei. Un timp ne‐am mai întâlnit prin casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să‐şi ducă zilele cenuşii, împărţite invariabil între schimbul de zi şi schimbul de noapte, între bucătărie şi dormitorul pustiu, între uşurarea că a scăpat de ziua de ieri şi apăsarea pentru ziua de mâine.

Mama este fiinţa cea mai simplă şi mai nevinovată pe care am întâlnit‐o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama‐euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într‐un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică. 

Din cele două‐trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preţ de câteva ore, altfel decât am ştiut‐o toată viaţa – pământie şi ştearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internat, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la şedinţa cu părinţii. Cred că era prima dată în viaţa ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă de primăvară şi, după şedinţa cu părinţii, mama mi‐a spus dintr‐odată: ce‐ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură.

Lucrul acesta m‐a uimit enorm! Mama, la masă într‐un restaurant, aşa ceva nu mi‐aş fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându‐le prin vitrine fotoliile roşii de pluş, chelnerii stilaţi, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii şi lipsei de griji, rezervate unor oameni aleşi, unde noi n‐aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într‐un astfel de loc, deşi o avertizasem cât ne‐ar putea costa o asemenea aventură. 

Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într‐o pădure de lângă oraş. Îmi amintesc şi acum ce‐am mâncat. Nu mai ştiu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur și o friptură sleită de porc cu murături. Atunci însă totul mi s‐a părut minunat, deşi nici eu, nici ea nu ştiam să ne purtăm acolo, într‐un restaurant, şi arătam în mod clar ca doi proşti.

La sfârşit, mama a făcut iarăşi un gest pe care nu mi l‐aş fi închipuit la ea, pentru că nu‐l mai văzusem decât în filme. Nu mai ştiu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă şi i‐a spus caba‐ nierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca nişte proşti, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i‐l dea mamei. Momentul acela m‐a enervat tare mult, ca şi cum idiotul acela n‐ar fi crezut‐o pe mama în stare să‐i lase lui un bacşiş.

În fine, ne‐am aşezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniştită câteva ţigări, iar eu îmi amintesc că, deşi eram ditamai lunganul de 16 ani şi aveam chiar şi o iubită mai mare ca mine, m‐am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie, îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, beţe, capace, şi punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul. 

delictul de opinie al Bisericii și poliția presei

Observ cum din când în când poliția presei saltă câte un slujitor al Bisericii prins în delict de opinie și-l aduce în fața publicului pentru cele două minute de ură. 

Cum se recunoaște din trei pași delictul de opinie. E același în toate gândirile totalitare: în primul rând e selectiv (operează ideologic doar în câmpul propagandei oficiale), în al doilea rând e un delict de clasă (nu ne interesează ce spui, dacă vii dintr-o clasă reacționară ești în mod automat suspect), în fine, se bazează pe frustrările unei justiții populare manipulate prin modul în care i se oferă informația.

despre lucruri mari, cu starețul Clement

1. Zicea starețul Clement: Cel mai greu nu este să-l iubești pe aproapele tău, ci să-l suporți. Oamenii nu se despart pentru că nu se mai iubesc, ci că nu se mai suportă.

2. Tot despre iubire, spunea: Ca să iubești pe cineva, mai întâi trebuie să-ți fie milă de el. Bunul samaritean, când l-a întâlnit pe cel rănit, mai întâi i s-a făcut milă de el, apoi i-a legat rănile. Cu asta începe iubirea aproapelui, să-ți fie milă de el și să-i legi rănile.

3. Mai spunea: Nu există o înțelegere mai adâncă a oamenilor decât să-ți fie milă de ei. Chiar dacă nu-i cunoști, o să-ți fie milă de ei dacă te gândești la tine însuți, la experiența ta de viață. Nimeni nu-i atât de rău încât să nu merite măcar un pic de milă. Mila face suportabil orice rău al aproapelui, asta înseamnă „iubiți pe vrăjmașii voștri”.

4. Starețul m-a văzut odată că scriam într-un caiet sfaturile sale. A râs de mine și a zis: După cuvinte umbli tu? Dacă de cuvinte aveai nevoie, ai Scriptura și Sfinții Părinți. Dar nu de cuvinte e nevoie, ci de răstignire.

5. L-am întrebat odată pe starețul Clement care este cel mai mare păcat. Cel mai mare păcat, mi-a răspuns el, este cel pe care-l faci împotriva conștiinței tale. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale. Chiar dacă Dumnezeu te va ierta, ea nu te va ierta niciodată. Împacă-te cu conștiința ta câtă vreme ești cu ea pe drum, ca nu cumva propria ta conștiință să te dea pe mâna judecătorului.

6. Părinte, am zis, dar care este conștiința mea, și cum să-i aud glasul? Gândurile mele mă strigă din toate părțile și nu știu căruia dintre ele să-i dau dreptate. Conștiința, a spus el, e glasul care se aude în tine după ce tac toate gândurile.

7. Iar odată mi-a spus: Se vede că ești tulburat. Iar eu l-am întrebat: După ce se vede, părinte? După aceea că vorbești neîntrebat despre lucruri mari.

cel mai frumos foc de artificii din viața mea

Când eram preot de țară, cel mai obraznic copil din sat era Marin a lui Șoreanca, un băiețel de vreo 12 ani. Locuia cu bunică-sa pe deal, vai de capul lor, la marginea satului, într-o căsuță de vălătuci surpată pe jumătate din cauza ploilor. Toată lumea se plângea de Marin. Le hârâia câinii prin gard, vorbea urât, fura păsările din drum, se bătea cu băieții. La școală nu da cu lunile, dar învățătoarea era mai degrabă bucuroasă să nu-l vadă.

Am ajuns odată la ei acasă cu molifta din postul Crăciunului. Mă așteptau, știau că vin. Șoreanca măturase casa, făcuse focul și-l îmbrăcase pe Marin cu o cămașă albă.

Ce vrei să-ți aducă moșu’ Nicolae, l-am întrebat într-o doară. Mai erau câteva zile până la Sfântul Nicolae. Băiatului i-au sclipit ochii. Artificii, a zis el pe loc. I-auzi la el, a sărit Șoreanca, n-are cu ce se încălța, da’ vrea artificii. Ți-oi da eu artificii, s-a repezit ea. Băiatul a ferit capul, râzând și el de prostia pe care-o spusese.

În ajun de Sfântul Nicolae m-am dus la Iași să mai cumpăr una-alta. Am cumpărat din Siraj o pereche de ghete și am căutat artificii. Pe vremea aceea se vindeau fără probleme, ba chiar apăruseră din acelea noi, ca niște rachete, care se înălțau sus de tot și explodau într-o ploaie de steluțe. M-am tocmit un pic și am luat o sacoșă de artificii.

Când m-am întors în sat se făcuse deja noapte, nu mai aveam timp să ajung la Șoreanca. Trebuia să mă pregătesc pentru vecernie. Am pus ghetele și artificiile într-un sac și-am rugat un vecin care avea cal să tragă o fugă până la ei.

După vreo oră am auzit primele explozii și-am văzut cerul luminându-se peste casa Șorencii. Mergeam spre biserică și artificiile tot nu conteneau. Din când în când, câte-o scânteie mai puternică scăpăra până-n bezna prin care orbecăiam și-atunci îl auzeam din urmă pe dascăl: măi, măi, băiatu’ ăsta a’ Șorencii o să dea foc la sat!

cum era cenzurată monarhia în traducerile românești ale Bibliei

 

în amintirea Regelui Mihai, la un an de la moartea sa

Pare mai greu de imaginat, dar până și în traducerile Bibliei au existat de-a lungul timpului încercări de cenzură politică sau reflexe de autocenzură, – în tot cazul, constrângeri sau conformări precaute ale editorilor la anumite sensibilități politice care trebuiau menajate.

Sunt mai multe exemple, dar mă opresc în continuare doar la traducerea celor doi psalmi cunoscuți în tradiția ortodoxă ca „psalmii împărătești” (19 și 20, după numerotarea din Septuaginta). Se numesc astfel pentru referințele lor la regalitatea mesianică, dar și pentru că se citeau la începutul Utreniei în cinstea împăraților bizantini, iar mai târziu a domnitorilor ortodocși. Se citesc și astăzi în același loc, în virtutea tradiției, deși semnificația lor nu mai este cunoscută credincioșilor (nici nu mai are de ce).