cum era cenzurată monarhia în traducerile românești ale Bibliei

 

în amintirea Regelui Mihai, la un an de la moartea sa

Pare mai greu de imaginat, dar până și în traducerile Bibliei au existat de-a lungul timpului încercări de cenzură politică sau reflexe de autocenzură, – în tot cazul, constrângeri sau conformări precaute ale editorilor la anumite sensibilități politice care trebuiau menajate.

Sunt mai multe exemple, dar mă opresc în continuare doar la traducerea celor doi psalmi cunoscuți în tradiția ortodoxă ca „psalmii împărătești” (19 și 20, după numerotarea din Septuaginta). Se numesc astfel pentru referințele lor la regalitatea mesianică, dar și pentru că se citeau la începutul Utreniei în cinstea împăraților bizantini, iar mai târziu a domnitorilor ortodocși. Se citesc și astăzi în același loc, în virtutea tradiției, deși semnificația lor nu mai este cunoscută credincioșilor (nici nu mai are de ce).

1. Începând cu Biblia de la București (1688) și până la Biblia lui Carol I (1914), monarhul tradițional amintit în cei doi psalmi a fost împăratul. Vezi de exemplu Biblia de la 1914: „Doamne, mântuiește pre împăratul și ne auzi pre noi ori în ce zi te vom chema” (Psalmul 19,10). 

Odată cu traducerea nouă a Bibliei de la 1936 și 1938, cuvântul împărat a fost înlocuit cu rege în toate referințele textuale: „O, Doamne, dăruiește Regelui biruință și în ziua în care te chemăm auzi-ne pe noi”, „De tăria ta, o, Doamne, Regele se bucură…”, „Căci Regele are credință tare în Domnul etc.”.

Mai mult, în Biblia de la 1938 (în traducerea lui Vasile Radu și Gala Galaction), cei doi psalmi sunt chiar intitulați „Rugăciune pentru Rege, în vreme de război”, respectiv „Mulțumită pentru binecuvântările date Regelui” (majusculele aparțin originalului). Deși justificată de necesitatea unei precizii lexicale (se știe că evreii au avut regi, nu împărați), schimbarea aceasta era în mod evident o reverență a traducătorilor în fața regalității românești, care, de altfel, a și patronat ediția de la 1938.

Atât de evidentă aș spune încât, după abdicarea forțată a regelui Mihai și abolirea monarhiei, în ediția noii Psaltiri revizuite de la 1957 și în Biblia patriarhului Justinian (1968) s-a revenit la cuvântul împărat și la traducerea consacrată de secole („Doamne, mântuiește pe împăratul etc.”). Biblia cea nouă nu trebuia să-i mai amintească cititorului figura regelui, încă periculoasă pentru noul regim, în timp ce termenul împărat era suficient de anacronic ca să mai conducă la conotații politice nedorite. De atunci și până azi traducerile oficiale au rămas la împărat și împărăție, cu excepția versiunii Anania în care se revine la cuvântul rege.

2. Orientarea politică în alegerea unuia dintre cei doi termeni se vede și în traducerile vechi românești ale Sfintei Scripturi. Cu precizarea că, termenul rege fiind un neologism abia de la începutul secolului al 19-lea, vechii traducători aveau pentru desemnarea regalității cuvintele crai ‛rege’, crăie ‛regat’ și chiar verbul a crăi, ‛a domni peste un regat’. (Vezi de exemplu la stolnicul Cantacuzino: în vreme ce la Roma „împărățiia Domițian”, în Dacia „crăiia Decheval”, mai apoi „împărățiia Romană s-a împărțit toată în crăii” etc.)

În traducerile din Transilvania, unde din a doua jumătate a secolului al 16-lea au început să se înfrunte craii (principii) calvini și împărații catolici, preferința traducătorilor a mers, firește, spre cuvântul crai. Aluziile politice cele mai străvezii se găsesc în Psaltirea de la Bălgrad (Alba Iulia, 1651), unde monarhul este desemnat cu termenul crai, în timp ce titlul de împărat îi este rezervat lui Dumnezeu. Când traducătorului îi mai scapă totuși câte un „împărat”, de exemplu chiar în „psalmii împărătești”, editorul Psaltirii nu uită să precizeze imediat pe marginea paginii: „acest împărat să înțeleage Hristos”. Nu cumva să se gândească cineva la împăratul catolic. 

Uneori, glosa este atât de inutilă încât scopul ei polemic este evident, ca în Psalmul 98,4 unde cuvântul împăratului din secvența „puterea împăratului” este „explicat” în marginea paginii printr-un singur cuvânt: „craiului”!

În schimb, în unele contexte în care monarhia este condamnată, traducătorul preferă împărat în loc de crai: „în ziua mânii[i] sale, [Domnul] va zdrobi pre împărat” (Psalmul 109,5) – se înțelege, pe împăratul catolic.

Tot în Ardeal, de data asta sub suveranitatea Imperiului Habsburgic, (auto)cenzura se repetă, dar în sens invers: în Biblia de la Blaj (1792), Samuil Micu nu se va mai simți obligat să evite termenul împărat, dimpotrivă, îl va folosi exclusiv, pentru că în noul context politic se cerea cenzurată tocmai amintirea craiului și a crăiei (principatului).

3. În Moldova și Muntenia, lucrurile au stat exact invers. Deși în letopisețe și cronici se face o atentă distincție între împărat și crai (vezi de exemplu în cronicile brâncovenești, „împăratul turcesc”, „împăratul Moscului” etc., dar „craiul de la Șpaniea”, „craiul frănțozesc” etc.), când e vorba de textele biblice, destinate unei audiențe mai largi în cultul Bisericii, monarhia nu poate fi altceva decât împărăție, iar monarhul împărat. De la un capăt la altul al Bibliei, fie că e vorba de mărunții șefi de trib din Canaan sau de regii evrei, toți erau „împărați”. Era aici și amintirea încă recentă a Bizanțului, dar și prudența față de noua împărăție turcească. În vreme ce cuvântul împărat avea avantajul tradiției și al unei neutralități politico-istorice care mulțumea pe toată lumea (împărați fuseseră și cei bizantini, dar erau și sultanii), titlul de crai evoca în primul rând figura politică a adversarilor tradiționali, regii Poloniei și Ungariei, „craiul leșesc” și cel „unguresc”. Un verset tradus „Doamne, mântuiește-l pe crai” în loc de „mântuiește-l pe împărat” ar fi sunat în bisericile din Moldova și Muntenia ca un act de trădare, atât față de domnitor, cât și față de Înalta Poartă. 

Tot în tradiția politică a Țărilor Române se situează și predosloviile (prefețele) textelor religioase: în timp ce în predosloviile muntenești domnitorul era pus în descendența „binecredincioșilor împărați” bizantini, în Noul Testament de la Bălgrad (1648), apărut sub patronajul lui „Gheorghe Rákóczi, craiul Ardealului”, domnitorul este făcut urmașul lui „David craiu” și al altor „crai sfinți de demult ai Iudeei”. Împărații cu împărații, craii cu craii, după modelul politic din țara traducătorului.

4. Până la urmă, ce fel de monarhie cunoaște Biblia? Așa cum am spus deja, evreii au avut în istoria lor regi, iar nu împărați. În cărțile Vechiului Legământ titlul de rege (ebr. melek, grecescul basileús în Septuaginta) este atribuit la modul general fie monarhilor evrei (Saul, David etc.), fie căpeteniilor de cetăți sau de triburi (regele Sodomei, regii Edomului etc.), fie suveranilor imperiilor din Orient (cărora li se mai spune și „rege al regilor”), fie, în sfârșit, lui Dumnezeu însuși, adevăratul rege al lui Israel, „regele slavei” (Psalmul 23,7), „marele rege” (Psalmul 47,2). 

Modelul monarhiei iudaice a fost întotdeauna regatul național, iar nu imperiul. Mesia a fost așteptat ca să restaureze regatul lui David, iar Iisus n-a fost niciodată aclamat ca „împărat” (așa ceva ar fi fost o blasfemie!), ci ca „rege” al iudeilor.

De aceea traducerea de azi a Bibliei sinodale este un nonsens: „Și a zis Pilat iudeilor: Iată împăratul vostru!” (Ioan 19,14). Pilat n-ar fi spus niciodată aceste cuvinte, pentru că n-ar fi putut recunoaște un alt împărat în afara cezarului, împăratul roman. El spune, de fapt, „iată regele vostru” (ίδε ὁ Bασιλεὺς ὑμῶν), știut fiind că Imperiul Roman tolera instituția regilor clientelari (așa cum era Irod Agrippa). Răspunsul arhiereilor vine în aceeași notă. Ei spun „nu avem rege, doar Cezarul”, un răspuns mesianic, dar, din nou, din traducerea Bibliei sinodale se înțelege cu totul altceva: „Nu avem împărat, decât pe Cezarul”, cu alte cuvinte „avem împărat pe Cezarul”. Un astfel de răspuns, repet, ar fi fost o blasfemie din partea arhiereilor iudei (amintiți-vă de episodul ispitirii lui Iisus cu banul dajdiei), pentru că ei erau în așteptarea regelui mesianic care avea să restaureze regatul lui David.

Pe crucea Mântuitorului n-a scris „împăratul iudeilor” (așa cum scrie până azi pe crucile rusești, Țar’ Iudéiskïi, цр҃ь Iꙋде́йскїй), ci Regele Iudeilor, „evreiește, latinește și grecește” (Ioan 19,20):

מלך היהודים
Rex Iudaeorum
ὁ Bασιλεὺς τῶν Ἰουδαίων.

Pe crucea de pe Golgota a murit „regele iudeilor”, refuzând împlinirea unui regat național („regatul meu nu este din lumea aceasta”, Ioan 18,36), pentru ca din mormânt să învieze „împăratul lumii” odată cu făgăduința universală a unei „împărății a cerurilor”.

***

Textul pe care l-am scris anul trecut, după moartea Regelui Mihai: https://ioanflorin.wordpress.com/2017/12/09/cand-vezi-ce-au-facut-unii-din-tara-ta-poti-ierta-asa-ceva/

Advertisements
This entry was posted in Jurnal scoțian. Bookmark the permalink.

5 Responses to cum era cenzurată monarhia în traducerile românești ale Bibliei

  1. ecaterina brunet says:

    Multumesc, parinte, minunat text, bune invataturi. Dar cata durere, iarasi, in textul despre Regele Mihai ! Straini, risipiti, orfani, parasiti si ratacitori oe pamantul acesta, purtandu-ne nadejdea si credinta si dragostea. Reusi-vom oare sa le pastram pana la capat?

  2. Un ratacit printre straini says:

    Cât de mult mi-am dorit sa-mi explice cineva aceasta prezenta a termenului împarat în Biblie !!!
    Iata ca am primit raspunsul: o multumire din inima + o rugaminte: daca se poate sa-mi confirmi daca aceasta explicatie e valabila sau nu si pentru rugaciunea “Împarate ceresc”. Stiu ca valoarea rugaciunii nu sta în primul rând în cuvintele folosite, dar tare mi-as dori sa ma pot ruga catre Regele ceresc … Pe o nota emotionala, mi sa pare ca regele e mai aproape de mine decât împaratul; parca l-as putea întâlni chiar si pe strada, la o adica. Pe când de împarat nu prea poti sa te apropii ca te taie soldatul care-l pazeste, sau se întâmpla ca nu iese niciodata din palatul lui.
    Cât priveste tema monarhiei în Scripturi, îmi aduc aminte de un curs de la Paris cu profesorul Jérémie Ceausescu, un profesor de nota 10, în care ne explica faptul ca pentru perioada Vechiului Legamânt nu se prea poate vorbi de monoteism (credinta într-un singur Dumnezeu) din partea poporului Israel, ci mai degraba de monarhism/monarhie cu dublul sens de un singur început si de un singur rege.
    Sarut dreapta, Parinte.

    • Ioan-Florin says:

      Dragă părinte, cred că răspunsul este în ultima frază a textului meu. Una este istoria, și altceva teologia, cum știi. Adică din punct de vedere istoric (și lingvistic) nu se poate vorbi de un „împărat al iudeilor”, dar învierea și mesajul evangheliilor sunt pentru o „împărăție” universală care cuprinde pe toți și pe toate. Cultul Bisericii are un fel de autonomie semantică față de textul Bibliei, pentru că e interpretarea acestuia. Duhul e acum „împăratul ceresc”, Maica Domnului „împărăteasă”, nici n-am putea spune altfel (ca în Biserica catolică), pentru că, deși am avut regi, a fost pentru prea puțin timp, și conștiința noastră a rămas pentru totdeauna legată de „împărăție” ca de monarhia prin excelență. Nicio poveste românească nu este cu „regi”, nu?

      • Mirona-Ioana Tatu says:

        Vă mulțumesc și eu, părinte Ioan! Am avut nici dispute legate de traducerea întru “împărat” a cuvântului “rege” cu prietenii germani din cercul nostru de studiu biblic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s