țara de cruci

Ultima dată când am ajuns acasă, prin toamnă, am rămas uimit câte cruci sunt în România. Nu observasem asta până atunci sau nu mă gândisem niciodată dacă sunt puține sau multe. Ori poate m-am obișnuit aici, unde nu prea sunt cruci la vedere. Poți să treci Scoția dintr-o parte în alta fără să vezi o singură cruce. 

Dar acasă, într-un singur drum cu mașina de la București la Iași, am văzut mai multe cruci decât oameni, ca într-o țară de cristoși. Cruci-troițe, cruci-monumente, cruci pe biserici, cruci la fântâni, cruci ale eroilor de război, cruci ale martirilor revoluției, cruci și cimitire. Cruci pe marginea șanțului, uneori câte două, trei pe lângă o bancă de lemn, ca niște băbuțe ieșite să vorbească în drum. Nu-i sat să nu te primească în șosea cu cimitirul plin de cruci, mai îngrijit și mai frumos decât școala sau clădirea primăriei. S-au subțiat satele și s-au tras în jurul crucilor cum se trage sângele în omul bolnav.

Peste drum de casa bunicilor (astăzi a unor străini), drept în gardul vecinilor, crucea lui Tonel, împodobită cu ghirlande electrice ca un pom de Crăciun. Am fost prieteni în copilărie, pe locul acela jucam tăblițe cu capace de bere. L-am întrebat pe taică-său, de ce n-ați pus troița la mormânt, ce v-a venit să o puneți la poartă. De unde mormânt părinte, a zis taică-său, pe Tonel săracu’ l-am îngropat în Italia.

Dacă o iei la întâmplare peste un deal e posibil să nu găsești nicio casă, nicio așezare, niciun copac, dar în mod sigur dai undeva peste o cruce. Dacă intri prin case, tot cruci de oameni pământii care-ți povestesc despre sărăcie, boli, singurătate și copii așteptați acasă de sărbători.

Cruce-n cer, cruce-n pământ. România, țară de cruci. Țară de cristoși, țară de irozi.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la țara de cruci

  1. Un ratacit printre straini zice:

    Într-o buna zi cineva se va plimba prin cimitirul limbii române rasfoind carti, ziare si manuscrise si va gasi o cruce la margine de râu pe care scrie Jurnal scotian.
    „Ce cauta scotianul asta electronic printre mormintele astea batute de vânturi si vremi ?
    Hm, caligrafia asta ciudata care lasa de dorit, daca e sa ma uit la l-ul din jurnal … ”
    Atunci Gradinarul tintirimului are sa-i raspunda:
    „Da-i pace caci eu l-am îngropat aici! Si-a rastignit vorba pe crucea Mea si nu s-a dat înapoi sa-si poarte povara limbii acolo unde altii se rusinau de neamul lor.”

  2. Lucia zice:

    Este adevarat, avem multe cruci. Si crucile care nu se vad si le purtam zilnic dar le avem. Romania e tara crucilor, fara cruce nu exista credinta.Totusi, ma întreb cum e mai bine cu sau fara cruci?!

  3. cristi zice:

    da, ne subțiem în țara asta de cristoși și irozi, în țara asta plină de cruci și de fântâni părăsite, în țara din care, uneori, am impresia că și limba a fugit.
    citeam, undeva mai jos, textul acela frumos despre „Cuvintele (care) nu stau în dicționare, ci umblă prin lume, din gură în gură, din poveste în poveste, din experiență în experiență, și așa primesc ipostasuri, trupuri. „Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul „țară” e însăși țara din noi.
    Cea mai mare nenorocire e să-ți pierzi limba, nu să locuiești într-o țară străină, nici ca țara ta să ajungă vremelnic pe mâna unor hoți. Câtă vreme cuvintele tale vorbesc despre țară poți să speri că într-o zi ea va fi din nou a ta.”
    și mă gândeam cu jale la cât de săracă începe să fie țara limbii române și la câte cuvinte trag să moară în ea.
    într-o zi am fost întrebat de un adolescent ce este acela colb. i-am zis că e praful pe care-l așterne vremea. și l-am întrebat apoi tu chiar nu știai? chiar nu știam! a zis el.

  4. Alvaro Liniers Portillo zice:

    «Nulla dies sine cruce», «bucuria are rădăcini in forma de cruce».«ave crucis, spes unica».

  5. Cam sec finalul. Țară de hristoshi mai înțeleg dar de ce țară de irozi? Si va rog nu răspundeți „keep the mystery,will you?”

  6. cartheo zice:

    Frumos! … iar dincolo de acest frumos e pacea. Doar pacea.

  7. Ioana zice:

    Este într-adevăr ceva trist în toate crucile noastre, mai ales în cele uitate, ruginite, părăsite… dar și ceva încurajator, în atâtea troițe îngrijite – chiar și în orașe, în Iași! (e una superbă la ieșirea spre București, prin Vaslui)

    În anul II de facultate, în Franța, trebuia să țin o prezentare în fața colegilor prin preajma Crăciunului și m-am gândit eu (minte de copil) să vorbesc despre adevărata însemnătate a Crăciunului. Nu știu dacă acum aș mai avea curajul să întreb în fața clasei câți dintre colegi sunt creștini… Dar îmi amintesc că a fost o surpriză totală că absolut niciun coleg nu se considera creștin. Facultate de științe reale, ce-i drept. Dar era prima mea ieșire dintre crucile noastre, în afară – și prima întâlnire cu ateismul din jurul nostru, al României… Ce dragi mi-au devenit atunci crucile noastre, ce gură de aer proaspăt!

    Crucile triste, crucile singure de la marginea drumului… și tot mai îndeamnă câte un trecător să spună un „Doamne, miluiește-mă”, sau „miluiește-l pe cel cu numele de pe cruce”…

    Sunt mulți irozi, așa e… în marea asta de corupție cum altfel…
    Dar toate crucile noastre parcă ar fi acolo ca să ne dea acea speranță, acel „va fi bine”… Acel minunat „Curaj! Eu am biruit lumea.”

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s