să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei

[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la  miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

***

Revoluția este o stradă cu numele unui copil

La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, a oprit o maşină din care a coborât un bărbat care părea încă tânăr. Bărbatul a făcut câţiva paşi la întâmplare, rotindu‐şi ochii de jur împrejur. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți umbroase de vie. Câţiva băieţi jucau fotbal în drum, strigând unii la alţii. Bărbatul privi un timp joaca lor gălăgioasă şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe primul copil lângă care ajunse, puştiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.

— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc și abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor a oprit mingea sub talpă şi l‐a întrebat pe străin:
— Da’ pe cine căutaţi?
— Pe Adrian Ioanesei, a zâmbit bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioşi.

— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboyi și indienii, a continuat bărbatul care părea încă tânăr. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coşcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi, o colegă de clasă. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de chiuiturile noastre.

Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă.

Până la urmă Colma Puşi a aflat povestea şi râdea la noi cu gura ei proaspătă ca un miez roşu: cine a fost la rând să moară? Fata asta era tare frumoasă, o brunetă cu părul lung, pe care eu i-l mirosisem odată pe furiş şi mi se păruse că mirosea a dulceaţă de nuci.

Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Eu îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieţii, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.

Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.

Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluţia asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, aruncam săgeţi din tubermane, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr. 

Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veştile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împuşcat de terorişti. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi. 

Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiţă scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împuşcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. 

Ce v‐am spus, copii? Împuşcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucaţi voi acum.

Într‐o zi o să mergeţi şi voi la un război. Alte drumuri aşteaptă să primească numele voastre. Dar să ţineţi minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriţi pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei. 

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei

  1. Alvaro Liniers Portillo zice:

    Îmi pare rău pentru prietenul dv. Dumnezeu sa-l odihnească!. Trebuie sa iertam. Sa intrecem peste comunismului și post comunismului. Sa putem privi oamenilor in fața considerând ca fiecare unu valorează toate sângele a lui Hristos.

    • Ioan-Florin zice:

      Așa este, trebuie să iertăm, dar iertarea este precedată de o judecată. Așa este și înaintea lui Hristos.
      Pe urmă, eu pot să iert doar în numele meu. Nu pot să iert și în numele morților de atunci.

  2. cveerse zice:

    Iertarea nu inseamna toleranta raului. Adeseori in numele iertarii ni se cere sa tacem, sa nu mai miscam nimic, sa inchidem ochii, sa nu mai suflam nici macar sageti de hartie prin tubermane…

    In cartea „Diavolul este politic corect”, Parintele Savatie Bastovoi scria intr-un dialog de acolo:
    – Stiti cu ce a fost ispitit Hristos in pustie de diavol?
    – Cu citate din Scriptura!

    Deosebiti duhurile! Adevarul ne va face liberi!

    Dumnezeu sa-l odihneasca pe Adrian, alaturi de toti eroii neamului romanesc!

  3. Ceasul iluminărilor infantile.

  4. Camix zice:

    Cât de trist și revoltător în același timp. Nu știu dacă vom afla vreodată sau dacă ne va mai folosi atunci când vom afla. Și vecinul meu a murit tot așa, în 24 decembrie, dar în București, împușcat de la distanță, de undeva din exterior înăuntrul clădirii în care se afla. În 25 ar fi împlinit 20 de ani. Stătea la același etaj cu noi și se juca mereu împreună cu fratele meu, de o vârstă cu el. Am copilărit împreună. Înainte să plece ultima oară spre București, cum stătea el în pragul ușii pe coridor, le-a cerut părinților să deschidă toate ușile camerelor, să mai arunce o privire către casă. Ca o premoniție..

    Cât de tragic pentru familia lui, cât de tragic și pentru noi, cu atât mai mult cu cât și fratele meu era soldat, dar nu în zonă atât de expusă. Însă ne era frică în fiecare zi, mai ales atunci când suna telefonul: nu putea fi de bine, putea fi de rău.

    Da, știu tubermanele, și ei se jucau cu ele, și generația noastră, mai târziu.
    Nu știu cum trec peste amintirile astea familiile decedaților, că mie îmi dau lacrimile ori de câte ori povestesc despre ele..

  5. claudiu zice:

    La multi ani ! azi.. de ziua lui Craciun! . de aici din departari…. In tara mea e greata fara revolta…. ca si cum nimic nu s-a intamplat …. Sunt programe frumoase la TV cu “”obiceiuri”!…..mascati, porc, carnati….. Atunci nu mi-am dat seama ca venise 25 decembrie, oricum eram atat de lipsiti de orice de pus pe masa….. , iar crengile de brad le cumparasem de cateva zile
    sa miroasa macar a brad.. si sa cantam … “astazi s-a nascut Cristos..”. apoi totul s-a intamplat atat de repede … cu o.seara inainte la sala radio era un recital de pian si poezie ….. Dan Grigore si Caramitru… spunea Eminescu…… venisem inghetati, aerul vibra, stiam, simteam……Inainte de
    asta ne chemase ambasada Reginei sa jucam “Visul unei nopti de vara” cu papuselele noastre, apoi… totul s-a revocat…teatrul ne-a dat liber….Mai aveam benzina in Trabant sa-mi iau prietetenii din str Justitiei…. puteam sa mor erau gloante adevarate se tragea pe Calea Victoriei, Coplul meu avea 15 ani,. si GATA. .. Asta a fost “buluceala”…..Frontul, Golanii, matusa Tamara ( asta era “cultul”). si ce naiba mai vrem.?…. stati unde ati plecat…. Asta am auzit ultima data,….Aceiasi ura pentru “astia” din strainatate…. Acum erau insa colegii mei dupa 30 de ani,, spalarea de creiere, am venit din strainatae sa le spuneam noi ce au de facut…..
    Mi_e greu sa stau in statie la Cutitul de Argint! , in fata e cimitirul…. facut gratis de stat…. cu Biserica cu tot, inclusiv. cruci de marmura cu medalioanele celor morti….
    Spune parinte, crezi ca noi meritam numele de NEAM?

  6. Eduard Minca zice:

    Drept este că procurorii pe care unii îi ridică în slăvi astăzi, sau îi căinează, n-au făcut aproape nimic timp de 29 de ani pentru a-i pune sub acuzare pe criminalii din decembrie 1989, oricare ar fi ei!
    Dumnezeu să-i ierte pe martiri!
    Nu avem noi dreptul să-i iertăm pe criminali, noi cei care am stat în case de frică atunci!
    Iertarea o poate acorda doar martirii din decembrie 1989, nu lașii de ieri și de astăzi, nici așa-zișii protestari de astăzi care aclameaza noua securitate compusa din procurori, dna, sri, sie etc!
    Martirii din decembrie 1989 nu s-ar fi gandit să scandeze vreodată ”DNA (Securitatea) să vină să vă ia”.

  7. Lucian Tomescu zice:

    Binecuvantati parinte ! Citesc cu drag ce scrieti .
    Parerea mea ca gloantele erau 7.62 de la Cugir, „friendly” fire. Poate va ajuta povestea mea. Am fost militar in termen redus la 01654 regimentul 2 geniu Buzau Maracineni incorporat septembrie 89. Dupa 17 dec 2 plutoane din regiment al meu si inca unul am primit cartuse de razboi si casti si instructie specifica pentru reprimarea revoltei populare. Imbarcari si debarcari din camion si ordine clare de a trage in oameni cu detalii , tintirea tinerilor primordial si apoi batrani femei copii. Ordinul a fost real doar ca s-a lasat la latitudinea fiecarui comandant de pluton in parte cum il executa iar ei au facut dupa constiinta lor. Unul a respectat fidel altul aspus ca cine trage in oameni il impusca el. Noi soldatii gandem fiecare in felul lui. Unii ar fi tras si in ma-sa altii , cei mai multi , nu. Personal ma gandeam ca e usor sa tragi pe deasupra , cateva grade in sus teava si ai ratat tinta ca doar nu se uita chiar la mine. Ne-au intrebat daca e cineva care nu poate sa faca asta dar nu a zis nimeni nimic ca ne era frica . Nu stiu de ce ne-au ales pe noi ca eram viitori studenti si majoritatea transporturi si cativa ( si eu ) de la arhitectura Bucuresti . Mentionez ca desi am fost alesi sa fim plutoane de interventie din tot regimentul nu eram nici pe departe cei mai bine pregatiti sau inarmati sau poate tocmai de aceea , nu stiu. Poate mai inteligenti , da insa nu stiu daca de IQ era nevoie acolo. Nu a fost cazul sa reprimam nimic in Buzau dar pe 21 am primit banderole tricolore pe brat si am porit spre capitala sa aparam poporul si revolutia de teroristii lui Ceausescu cu aceleasi camioane si munitie pregatita pentru revolutionari. Pe drumul spre Bucuresti veneau mecanizate de la piatra Neamt , taburi . Ne-am oprit sa treaca ei in graba. De acolo ni s-a schimbat directia catre Ramnicu Sarat unde un mare depozit de munitie si o unitate de antiaeriana care ni s-a spus ca erau atacate de la sol de trupe speciale ale securitatii si din aer de aviatie necunoscuta. Ajunsi acolo in miezul noptii se tragea cu tunu de 100 si mitraliera d 14.5 antiaeriana cu 4 tevi cu trasoare dupa niste stelute de pe cer care se fereau dibaci de proiectile. Era un spectacol interesant care l-am privit de departe . Ajunsi langa unitate a aparut un ofiter strain care ne-a preluat sa ne introduca in unitatea de acolo. Ni s-a dat parola „Bunea” si raspunsul „Buzau”. Cand am ajuns langa taluzul de la gardul unitatii nu ne-a intrebat nimeni nimic au tras direct in noi pe foc automat toti din bateria de antiaeriana. Probabil lor li s-a spus ca vin teroristii. Ne-am culcat la pamant si alea cateva secunde pana si-au descarcat incarcatoarele au fost minute. In ruleta aia ruseasca 3 colegi au fost loviti de 2 gloante fiecare . Nu au murit au ramas doar handicapati. Daca eram in picioare nu stiu cati ramaneam. La Otopeni unde poate voiau sa ne duca initial faza a fost identica doar mult mai cinica si mai urata ca acolo le-au cerut sa se ridice in picioare si au tras din nou si din nou pana nu s-a mai ridicat nimeni. Dar cei impuscati erau trupe de scuritate . Noi insa eram de la MAPN , deci chiar nu era nici un motiv sa ne impuscam intre noi. In fine e noi nu am ripostat ca stiam ca dincolo is ai nostrii deci am stat cuminti s-au potolit si camarazii care au tras in noi si am intrat inauntru. Acolo ne-au aduc lazi intregi de cartuse ladiscretie si ne-au impuiat capul cu scenarii de teroristi cu arme speciale cu cartuse vidia de 5.4 mm ochelari infrarosii imbracaminte ninja si chiar elicoptere. Au zis ca nu pot fi detecati asa ca sa tragem pe fo automat toti la cea mai mica miscare suspecta. ma gandeam ca daca asa le-au zis si la aia dinainte e clar ce s-a intamplat cu noi. Am tras prima noapte cum ni s-a spus ca la nunta intr-o veselie sute cartuse pana s-a facut o movilita de tuburi in dreapta . Eram izolati nimeni nu venea la noi de frica. Dupa 2,3 nopti afara in frig uitati de lume fara mancare cu turturi la nas si fara sa vedem urma de terorist mort sau viu am inceput sa avem dubii. Ofiterul care ne dadea ordinele si propaga scenariile teroriste era evident strain de armata. Nu stia sa vorbeasca ca un APV ist uniforma statea stramb pe el ca era abia luata din magazie , nu stia sa ni se adreseze militareste, era clar secu. Foarte amabil si jovial ca toti securistii nu aspu si distant ca ofiterii MAPN. Rupti de foame si frig am refuzat sa mai tragem numa sa nu ne mai tina acolo. Dar ne-au tinut pana l-au impuscat pe Ceasca. A fost o mare eliberare pt noi. Am vazut dormitorul dupa cateva zile de stat in frig 24/24 in care am primit un ceai si ala ca s-a dus unu de-al nostru cu o marmita sa il aduca ca muream de sete.

    • Ioan-Florin zice:

      Mulțumesc mult pentru această poveste, e încă o mărturie despre ce s-a întâmplat atunci. “friendly” fire, da, foarte probabil, dar acest lucru trebuie recunoscut oficial și, mai ales, trebuie aflat cine a dat acele ordine aberante, pe ce fir au venit ele, sub ce autoritate.

      • Lucian Tomescu zice:

        Stim cu totii vinovatul da ne rade in nas in continuare , se pare ca a trecut la masoni asa ca nu va fi judecat decat de Dreptul Judecator, curand.

  8. In afara de toate cele spuse, subiectul mai are o latura despre care nu se prea discuta. Regimul comunist trebuia rasturnat! Regimul comunist era pregatit sa reprime orice fel de revolta. Miscarile slab organizate aveau sanse 100 % de esec iar consecintele erau dure, cum a fost cazul muncitorilor din Brasov in urma revoltei din 15 noiembrie 1987. Drept urmare, rasturnarea acelui regim era posibila numai in cazul unei organizari serioase, capabila sa dea piept cu apartul represiv al acelor vremuri.
    Nici o alta rasturnare de dictatura severa nu s-a produs fara sacrificii. Subiectul important este ca dupa ce au luat puterea si dupa ce au trecut si de alegerile din 20 mai 1990, am mai facut niste mineriade, de care nici macar ei nu mai aveau nevoie (avand deja puterea in mainile lor). Este deranjant ca tot ei sunt la putere si astazi, dar cine este vinovat de slaba prezenta la alegeri si de lipsa de implicare in politica a celor pe care-i numim oameni curati?

  9. Andreea zice:

    Am citit prima dată fragmentul în carte, apoi l-am recitit de câteva ori pentru mine, l-am citit părinților mei și câtorva prieteni, după care l-am regăsit cu emoție, astăzi, aici. De fiecare dată îmi face pielea de găină și mă întristează mereu în egală măsură. Prețul unei libertăți greșit înțelese a fost plătit înzecit de prea mulți oameni nevinovați!

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s