Nu mă pot imagina nicio singură clipă citindu-l „postum”. Nu-mi pot închipui cum este să vorbesc despre el la trecut. E ca și cum aș fi murit și eu sâmbătă noaptea și de a doua zi ar fi trebuit să uit asta. N-o să mai pot recita/citi/auzi niciodată versuri de Emil Brumaru fără sentimentul că am îmbătrânit brusc, ca în basmul în care Făt-Frumos deschide pentru ultima dată lada cu amintiri. Moartea sa, tăcerea sa de-acum înainte, postumitatea năprasnică a reparatelor și a îngerilor lor protectori este ca o alungare din paradis. Am îmbătrânit peste noapte și moartea este de-acum foarte aproape, foarte posibilă. Bucătăria paradisiacă s-a închis, festinul vegetal s-a veștejit.
Duminică dimineață, nu știu ce mi-a venit. Doar cu un minut înainte de a începe Sfânta Liturghie, m-am dus într-un colț din altar și m-am uitat pe telefon, dacă nu am vreun mesaj urgent. Mai fac asta doar când sunt în stări foarte proaste, cuprins de presimțiri negre. Copilul care mă ajută la slujbă deja ridicase cădelnița cu tămâie, să acoperim sfintele taine. Pe telefon era un singur mesaj, de la o prietenă din țară: „A murit Emil Brumaru”. N-a trecut atunci niciun fior prin mine, n-am realizat nimic, eram prea aproape de sfânta liturghie, de cerurile deschise deasupra mea. I-am făcut semn băiatului să lase cădelnița jos. M-am dus la sfintele taine, am scos o părticică din prescura morților și am pus-o lângă trupul lui Iisus: Odihnește, Doamne, pe robul tău Emil, acolo unde nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin. Apoi m-am simțit toată slujba atât de ușurat, atât de fericit, ca și cum pentru prima dată aveam să stăm la o cină în trei și să povestim fără de grijă toată seara, Emil, eu și bunul nostru Dumnezeu.
JURNAℓ SCOȚIAN 