câteva recomandări pentru cei care vor să se spovedească

Sunt câteva lucruri pe care le spun mereu în biserică și pe care m-am gândit acum să le reamintesc pe scurt celor care se vor spovedi în postul acesta.

1. Spovedania nu este interogatoriu sau judecată, ci mărturisire de bunăvoie, după cum îi spune și numele: „Taina mărturisirii”. Așa încât nu așteptați întrebările preotului: ați putea să vă spovediți foarte bine și la un preot mut. Gândiți-vă de acasă ce aveți de mărturisit, eventual notați undeva, ca să nu uitați. Nu vă duceți la spovedanie nepregătiți. 

2. Rolul spovedaniei nu este ca să vă „spuneți” păcatele, ci să vă judecați singuri și să vedeți astfel unde și cum greșiți față de Dumnezeu și față de aproapele vostru. Preotul nu este decât martorul vostru și măsura umană a greutății greșelilor voastre față de voi înșivă, de aceea spune Scriptura „mărturisiţi-vă unul altuia păcatele” (Iacob 5,16).

3. Mai înainte de a vă duce la spovedanie, încercați să vă împăcați pe cât posibil cu cei cu care sunteți certați. Sfinții Părinți spun că pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Iertați și cereți iertare. Dar dacă nu puteți, spuneți măcar un cuvânt bun, dați un semn, faceți măcar un mic gest de bunăvoință.

4. Recitiți cu atenție cele zece porunci, dar nu vă opriți la litera lor, ci încercați să ajungeți la duhul acestora. „Să nu furi”, de exemplu, nu înseamnă doar să nu iei ceea ce nu-ți aparține, ci la fel de bine să nu înșeli la cântar sau la preț, să nu primești șpagă, să nu vinzi lucruri sau servicii proaste, să nu plătești o muncă în bătaie de joc și așa mai departe.

5. Întrebați-vă mai ales dacă îl iubiți cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu cumva vă puneți dragostea, credința și speranța în altceva. Faceți un mic test: dacă vi s-ar îndeplini pe loc o singură dorință, cea mai mare, care ar fi aceasta? Gândiți-vă bine, pentru că „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,21). 

6. Gândiți-vă la greșelile pe care le-ați făcut (sau le faceți) față de cei din casă și familie, față de colegii de muncă, față de prieteni, cunoscuți și necunoscuți. Întrebați-vă dacă vă rugați și pentru ce, dacă mergeți la Liturghie și pentru ce, dacă vă împărtășiți și pentru ce, dacă postiți și pentru ce, dacă vă luptați cu patimile voastre, dacă iertați, dacă ajutați pe alții, dacă citiți Evanghelia și trăiți după cuvântul ei.

7. Nu există păcate „mici” sau „mari”: orice lucru pe care-l ai pe conștiință este cel mai mare păcat. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale, nu te va ierta niciodată.

8. Vorbiți la spovedanie despre păcatele voastre, nu despre alții. Nimeni altcineva la urma urmei nu e vinovat de prostiile noastre.

9. Spovedania să fie simplă, directă, asumată, fără detalii și explicații inutile. Nu trebuie să vă justificați, nu vă căutați scuze. Modelul spovedaniei se găsește în cuvintele tâlharului răstignit pe cruce de-a dreapta Mântuitorului: „Pe drept primim cele cuvenite, după faptele noastre” (Luca 23,41).

10. Nu intrați în detalii, încercați să fiți cât mai conciși, mai așteaptă și alții la rând. Dacă aveți nevoie de o discuție mai lungă cu preotul, e bine să fixați o întâlnire separată.

Plecând de la spovedanie, încercați să fiți măcar un pic mai buni decât atunci când ați venit, să schimbați lucrurile greșite, să nu le repetați, să fiți mai atenți la faptele, gândurile și cuvintele voastre. O spovedanie cinstită e ca întoarcerea acasă a fiului risipitor: Tatăl ne-a îmbrăcat din nou cu „haina cea dintâi” și ne-a pus la masă de-a dreapta Lui, măcar cât durează cina să nu ne dăm iarăși în petic.

dragostea care se coboară

părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului

1. Eram odată la starețul Clement, într-o zi de post. Primise de la Sfântul Munte o sticlă rară de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi tot eu mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că e de dimineață și nu-i bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt.

2. Altădată mergeam cu el la o mânăstire. Nu știu ce făcuserăm de întârziaserăm pe drum, era de-acum noapte și eu mă gândeam doar că o să ajungem după cină și va trebui să mă culc flămând. Am ajuns într-adevăr pe la miezul nopții, dar starețul a rugat-o pe sora care ne primise să ne aducă în cameră două porții de mâncare de la bucătărie. Apoi, când am rămas singuri, a pretins că nu se simte bine și mi-a zis să mănânc și porția lui, ceea ce-am și făcut fără cea mai mică remușcare. Chiar crezusem că nu se simte bine.

3. Dragostea înseamnă să porți și slăbiciunile aproapelui tău, nu doar calitățile sale. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

4. Uneori starețul mă chema de la strană când Liturghia ajungea la „Tatăl nostru” și-mi spunea: îmbracă repede stiharul și ieși la predică. Dar nu sunt pregătit, mă panicam eu, n-am să pot spune un cuvânt! Iar el zâmbea: izvorul țâșnește numai când e strâns din toate părțile.

5. La primele spovedanii, așteptam ca starețul să-mi pună întrebări, așa cum fac duhovnicii. Dar el nu mă întreba nimic. Nu știu ce să zic, îi spuneam, întrebați-mă dumneavoastră. Nu trebuie să te întreb eu, spunea el. Oare nu zici tu în fiecare zi: „Căci fărădelegea mea eu o cunosc”?

6. Odată eram foarte abătut și i-am spus: nu-l mai înțeleg pe Dumnezeu. Starețul mi-a zis: ca să-l înțelegi, trebuie să uiți tot ceea ce știi despre El. Cum așa, m-am mirat, să uit și că Dumnezeu este iubire? Să uiți ce știi tu despre iubire, mi-a răspuns el.

7. L-am întrebat odată cum trebuie să fie predica ideală a unui preot. Cinci lucruri să le ai în vedere, mi-a zis: Să nu te predici pe tine ci pe Hristos. Să nu spui lucruri împotriva bunului simț. Să nu spui lucruri împotriva dragostei de oameni. Să nu justifici niciodată suferința. Să nu fie vorbele tale mai mari decât faptele tale.

8. L-am întrebat ce înseamnă „mărgăritarul de mult preţ, pe care aflându-l un negustor s-a dus și a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.” Mi-a zis: e atunci când cunoști ceva față de care tot ceea ce știi merită să fie lăsat și uitat. N-am să pot asta niciodată, i-am răspuns, n-am atâta credință. A clătinat din cap: pentru asta nu-ți trebuie credință, pentru asta îți trebuie nebunie.

9. Dar cel mai adesea starețul era vesel și-i plăcea să glumească, iar când mă vedea pe gânduri, mă primea cu cuvintele: „toate-s bune, una-i rea: nu-s parale la curea!” Cea mai cinică interpretare a crizelor mele metafizice!

10. Iar când m-am făcut preot, mi-a dăruit cel mai frumos veșmânt al lui de liturghie, unul grecesc, alb, brodat cu cruci albastre. Starețul era micuț de statură și veșmântul lui îmi era mai scurt cu o palmă, dar de câte ori îl îmbrăcam, mă gândeam: veșmântul e bun, dar n-am eu dragostea care să mă coboare la lungimea lui.