dragostea care se coboară

părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului

1. Eram odată la starețul Clement, într-o zi de post. Primise de la Sfântul Munte o sticlă rară de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi tot eu mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că e de dimineață și nu-i bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt.

2. Altădată mergeam cu el la o mânăstire. Nu știu ce făcuserăm de întârziaserăm pe drum, era de-acum noapte și eu mă gândeam doar că o să ajungem după cină și va trebui să mă culc flămând. Am ajuns într-adevăr pe la miezul nopții, dar starețul a rugat-o pe sora care ne primise să ne aducă în cameră două porții de mâncare de la bucătărie. Apoi, când am rămas singuri, a pretins că nu se simte bine și mi-a zis să mănânc și porția lui, ceea ce-am și făcut fără cea mai mică remușcare. Chiar crezusem că nu se simte bine.

3. Dragostea înseamnă să porți și slăbiciunile aproapelui tău, nu doar calitățile sale. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

4. Uneori starețul mă chema de la strană când Liturghia ajungea la „Tatăl nostru” și-mi spunea: îmbracă repede stiharul și ieși la predică. Dar nu sunt pregătit, mă panicam eu, n-am să pot spune un cuvânt! Iar el zâmbea: izvorul țâșnește numai când e strâns din toate părțile.

5. La primele spovedanii, așteptam ca starețul să-mi pună întrebări, așa cum fac duhovnicii. Dar el nu mă întreba nimic. Nu știu ce să zic, îi spuneam, întrebați-mă dumneavoastră. Nu trebuie să te întreb eu, spunea el. Oare nu zici tu în fiecare zi: „Căci fărădelegea mea eu o cunosc”?

6. Odată eram foarte abătut și i-am spus: nu-l mai înțeleg pe Dumnezeu. Starețul mi-a zis: ca să-l înțelegi, trebuie să uiți tot ceea ce știi despre El. Cum așa, m-am mirat, să uit și că Dumnezeu este iubire? Să uiți ce știi tu despre iubire, mi-a răspuns el.

7. L-am întrebat odată cum trebuie să fie predica ideală a unui preot. Cinci lucruri să le ai în vedere, mi-a zis: Să nu te predici pe tine ci pe Hristos. Să nu spui lucruri împotriva bunului simț. Să nu spui lucruri împotriva dragostei de oameni. Să nu justifici niciodată suferința. Să nu fie vorbele tale mai mari decât faptele tale.

8. L-am întrebat ce înseamnă „mărgăritarul de mult preţ, pe care aflându-l un negustor s-a dus și a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.” Mi-a zis: e atunci când cunoști ceva față de care tot ceea ce știi merită să fie lăsat și uitat. N-am să pot asta niciodată, i-am răspuns, n-am atâta credință. A clătinat din cap: pentru asta nu-ți trebuie credință, pentru asta îți trebuie nebunie.

9. Dar cel mai adesea starețul era vesel și-i plăcea să glumească, iar când mă vedea pe gânduri, mă primea cu cuvintele: „toate-s bune, una-i rea: nu-s parale la curea!” Cea mai cinică interpretare a crizelor mele metafizice!

10. Iar când m-am făcut preot, mi-a dăruit cel mai frumos veșmânt al lui de liturghie, unul grecesc, alb, brodat cu cruci albastre. Starețul era micuț de statură și veșmântul lui îmi era mai scurt cu o palmă, dar de câte ori îl îmbrăcam, mă gândeam: veșmântul e bun, dar n-am eu dragostea care să mă coboare la lungimea lui.