un ziarist printre slăbănogii de la Bethesda

Cea mai mare dezamăgire a mea este să văd cum așa-zisa presă „alternativă” practică exact același stil de „informare” ca media mainstream pe care o detestă: partizan, persuasiv, mincinos prin omisiune, ostil până la ură, isteric și voyeuristic. Subiect poate pentru un articol viitor.

Dacă mai citesc totuși presă românească, este pentru că în acest cadru dezolant ca scăldătoarea de la Bethesda se întâmplă să mai descopăr câte un jurnalist inteligent, atent și echilibrat, într-un cuvânt un profesionist. Așa este Otilia Bălinișteanu de la „Ziarul Lumina”, pe care o citesc de mai mult timp și la care, în ultimele zile, am regăsit un discernământ profesional impecabil, de data aceasta în cazul de adopție al fetiței de la Baia de Aramă. Dincolo de tot scandalul iscat, și instrumentat atât de-o parte, cât și de cealaltă, Otilia identifică foarte bine adevăratul „caz”, cel mai grav, de la Baia de Aramă: cel al presei românești și al consumatorilor ei. Merită să reproduc integral articolul Otiliei (publicat, din păcate, doar pe facebook), – un model de analiză pentru colegii ei ziariști, iar pentru cititori, o oglindă în care să se privească.

„Am ajuns la saturație, după trei zile de știri în buclă despre fetița dată spre adopție, de la Baia de Aramă.

Prima observație ar fi că suntem un stat în care legea rămâne, pur și simplu, la voia întâmplării. Adică, dacă ne afectează emoțional un anumit lucru, dăm de gard și cu deciziile judecătorești, și cu regulile de aplicare a acestor decizii, și cu legea. Nimic nu mai contează.

Apoi, România e un stat stăpânit de emoție, în care actul de guvernare s-a făcut, în foarte multe rânduri, strict folosind emoțiile electoratului.

Poporul român e un popor dominat de emoție, teren fertil pe care pot înflori manipularea, intoxicările, în care își găsesc sălaș cald informațiile neverificate.

Mai mult, e uluitor că și presa a ajuns să acționeze în afara regulilor jurnalistice, EMOȚIONÂND și nu informând publicul.

M-a șocat în seara asta Cosmin Prelipceanu, care, revoltat mai mult decât ar trebui să fie un moderator, îi cerea imperativ lui Cristian Pârvulescu să spună de ce i s-au livrat presei imagini trunchiate, incomplete, de ce nu li s-a spus ce trebuie.

Altfel spus, presa așteaptă să-i fie livrate informațiile, în loc să caute informațiile, să le verifice, să echilibreze pachetul care va ajunge la public.

Unde s-a mai pomenit, oameni buni, o așa răsturnare a responsabilităților meseriei?

Revenind, cu riscul să-mi aprind paie în cap, o să mai spun că ce s-a întâmplat la Baia de Aramă nu e un fapt de presă, ci emoție de tabloid.

Acolo s-a pus în aplicare o decizie a unei instanțe judecătorești, în condiții mai dificile, de rezistență de două luni de zile din partea familiei în care copilul s-a aflat în plasament. Ar fi fost un fapt banal, într-o țară normală la cap. 

Într-o țară de mămăițe care-și smulg părul din cap la orice adiere de vânt, indiferent din ce parte bate vântul și indiferent dacă pala de vânt a fost sau nu direcționată de cineva, acest lucru, se vede treaba, poate deschide la nesfârșit jurnale de știri, poate răsturna decizii ale justiției, poate ignora legi.” (Otilia Bălinișteanu)

Otilia Bălinișteanu nu este doar un ziarist competent, ci și unul dintre cei mai buni autori de reportaje din toată presa românească. Știe să vadă imediat o poveste, dar mai ales știe să o spună, pentru că are stil, sensibilitate, cultură și foarte mult bun-simț. Nu degeaba a fost ultimul ucenic al regretatului meu prieten Florin Zamfirescu, mentorul școlii formate în jurul „Opiniei studențești” de la Iași, singura redacție unde se făcea presă cu adevărat pe vremea când Cristoiu inventa găina care naște pui vii iar proteveul lansa știrile de la ora 5. 

Cea mai recentă confirmare a talentului Otiliei este volumul de reportaje Moldova bisericilor de lemn (Editura Trinitas, 2017) o sinteză monumentală de imagine, informație și poveste despre un patrimoniu național aproape necunoscut și pe cale de dispariție. Îmi închipui cât de greu i-a fost să bată toate drumurile desfundate ale Moldovei (timp de patru ani, făcând peste 20 000 de kilometri), să se documenteze, să găsească cele mai bune imagini, să convingă editura să publice un volum uriaș și atât de puțin rentabil. Otilia ar fi putut să scrie despre orice altceva ca să vândă mai bine, sau doar ca să fie mai „interesantă”, dar a ales să facă lucru de cărturar, mântuind de sub vremurile acestea rele amintirile luminoase ale unei lumi care a avut odată suflet. Singurul fel în care-i putem mulțumi Otiliei Bălinișteanu este să o citim în continuare.

frumuseți vechi în cuvinte potrivite

Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Matei 5,15)

Scriind zilele acestea despre liturghie mi-am amintit de câteva observații lexicale (și corecturi) pe care mi le-am notat în timp pe marginea liturghierului de pe care slujesc, comparându-l cu versiunea greacă (presupusă a fi mai aproape de textul original). Nu-mi fac iluzii că la o viitoare revizuire a textului liturgic le va lua cineva în considerare, dar copiez aici câteva dintre ele de dragul frumuseților îngropate sub bălăriile unor traduceri stângace. 

1. Din rugăciunea antifonului al treilea. Textul din Liturghier, ediția 2012: „Cel ce ne-ai dăruit aceste rugăciuni obștești și împreună-glăsuite, Cel ce și la doi, și la trei care se unesc întru numele Tău ai făgăduit să le împlinești cererile etc.” 

Expresia împreună-glăsuite traduce substantivul grecesc súmphōnos, care înseamnă „armonie”, „simfonie”, dar și „înțelegere între părți”, „unitate armonioasă”. Așadar, sensul nu este de a „glăsui/rosti împreună rugăciuni”, ci de a le rosti „în armonie”, „în unitate armonioasă”, „în unire”. De altfel, rugăciunea antifonului continuă cu aceeași paradigmă: „Cel ce și la doi și la trei care se unesc (sumphōnûsin) întru numele tău etc.” Textul original insistă pe „armonia” rugătorilor, pe unirea și buna lor înțelegere în Hristos. 

2. Rugăciunea intrării (vohodul mic). Textul din Liturghier: „ … Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerești și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care slujesc împreună cu noi etc.”. 

În limba greacă avem în cele două locuri subliniate leiturgían, respectiv sunleitourgúnton, termeni care trimit fără echivoc la „liturghie” și „liturghisire”, nu „slujbă” în general. Sensul rugăciunii este de a ne aminti aici că slujim liturghia împreună cu îngerii: „Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerești și ale arhanghelilor spre liturghia slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care liturghisesc împreună cu noi etc.”

3. Rugăciunea cântării întreit-sfinte. Textul din Liturghier: „ … Cel ce cu glas întreit-sfânt ești lăudat de serafimi etc.” 

E limpede că nu glasul serafimilor este „întreit-sfânt”, ci cântarea lor: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6,3). E vorba așadar de „Cel ce cu glasul cântării întreit-sfinte ești lăudat etc.” În textul grecesc avem ho trisagíō fonê, „glasul întreit-sfintei” – se subînțelege „întreit-sfintei cântări” (triságios, trisaghionul). Câteva rânduri mai jos rugăciunea continuă , de data asta corect, „primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare”, iar la Heruvic spunem la fel („întreit-sfânta cântare aducem”).

4. Rugăciunea de la Heruvic. Textul din Liturghier: „ … Învrednicește-mă cu puterea Sfântului Tău Duh să stau înaintea acestei sfinte mese și să jertfesc Sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge etc.” Textul corect este: „să stau înaintea acestei sfinte mese și să aduc jertfă Sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge etc.

Diferența poate părea minoră doar la prima vedere. În realitate, un singur cuvânt, „să jertfesc”, pe lângă traducerea sa inexactă, conduce la o mare neînțelegere a rolului pe care-l are preotul în Liturghie. Preotul nu jertfește nimic, el doar aduce jertfa (în textul grecesc, ierourgéō înseamnă literal „a sluji”, „a aduce jertfe”). Cel care jertfește în Liturghie este însuși Mântuitorul, care se jertfește pe sine, cum spune Sfântul Pavel în Evrei 9,11-12: „Iar Hristos venind Arhiereu … a intrat odată pentru totdeauna în sfânta sfintelor… cu însuși sângele Său”. Rolul preotului este doar de a aduce această jertfă pe Sfânta Masă (de a o „actualiza”), prin mijlocirea pâinii și a vinului, care prin lucrarea Duhului Sfânt vor fi schimbate în trupul și sângele Domnului și ridicate la „cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic”. Verbul Mântuitorului este „a (se) jertfi”, pe când verbul slujitorului este „a aduce jertfa”.

5. Rugăciunea anaforalei. Textul din Liturghier: „Cu vrednicie și cu dreptate este a-ți cânta Ție, pe Tine a te binecuvânta etc.”

Textul este, de fapt, „Cuvenit și drept este a-ți cânta Ție etc.”. Expresia áxion kaì díkaion, „cuvenit și drept [lucru este să]”, trimite la justețea preaslăvirii lui Dumnezeu, nu la condiția morală a participanților la liturghie.

6. Anamneza. Textul din Liturghier: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi etc.”

Ar trebui revenit la traducerea veche, „Pomenind așadar această poruncă mântuitoare etc.”. Nu „ne aducem aminte”, nu „ne amintim” ca și cum am putea uita vreodată, ci facem un „memorial”, aici este sensul lui memnēménoi din textul grecesc. E ca și cum am vrea să spunem „comemorând această poruncă mântuitoare și toate cele ce s-au făcut pentru noi, crucea, mormântul etc.”, dar pentru asta avem verbul pomenind. „A pomeni” în sens liturgic  este cunoaștere/memorie veșnică, de aici și cântarea „veșnica pomenire”, veșnica lui Dumnezeu (re)cunoaștere a noastră („Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”).

câteva precizări despre „prezidarea Liturghiei”

În urma articolului meu de ieri despre „prezidarea Liturghiei” mai multe persoane, inclusiv o cititoare a blogului într-un comentariu mi-au atras atenția că „présider l’Eucharistie” este o expresie uzuală în limba franceză, așadar de ce n-ar putea fi împrumutată și în română. Cred că sunt necesare câteva precizări.

Limbajul credinței este esențial, pentru că – spun deja o banalitate – gândim cu cuvinte. De aceea au și fost concilii ecumenice care s-au întrunit pentru un singur cuvânt. Mai ales sunt importante acele cuvinte care poartă „conținuturi conceptuale” specifice unei culturi, unei religii, unui tip de gândire, cunoaștere și raportare la lume. Subliniez încă o dată, gândim cu cuvinte inclusiv credința noastră. De exemplu, vechii evrei nu spuneau „i-au pus numele Ioan” (traducere curentă în bibliile moderne), ci „au chemat numele Ioan”, pentru că în cultura iudaică numele chema o binecuvântare (sau o menire) peste purtător. Iată cum „a pune numele”, așa cum se spune azi, nu e totuna cu expresia biblică „a chema numele”.

Revenind la expresia „présider l’Eucharistie”. Poate că în limba franceză este una cât se poate de benignă (având în vedere vechimea ei și conotațiile verbului latinesc praesideo „a conduce”, „a avea în grijă ceva”) sau poate că exprimă un conținut cultural specific unei teologii în care episcopii sunt vicarii Christi. Însă oricum ar sta lucrurile, tradusă în limba română ea șochează prin denotația ei imediată, cu atât mai mult cu cât expresia n-a fost utilizată niciodată în limbajul bisericesc. E atât de simplu. Când spun pe românește că cineva „prezidează Liturghia”, înseamnă că numesc figura centrală, cea mai importantă a acestei slujbe. Or figura centrală a Liturghiei, dacă mai trebuie să amintesc, este Hristos, nu episcopul sau preotul. Când spun că „slujește Liturghia”, înseamnă că numesc un „slujitor”. Gândim cu cuvinte!

Nu s-a spus niciodată în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române că un episcop sau preot „prezidează Liturghia”, ci „slujește”, „liturghisește”, „face”, „aduce”, „săvârșește”, „celebrează”, „oficiază” (mai nou) sau, în limba veche, la Coresi, „cântă Liturghia”. 

Cineva îmi atrăgea atenția că în formularele liturghiei se vorbește despre „protos”, proestós sau proistámenos, adică „întâiul” sau „conducătorul” unei slujbe, așadar noțiunea de „prezidare” a ei n-ar fi departe. Niciodată însă acești termeni n-au fost referenți la Liturghie, ci la soborul care slujește Liturghia. Cea mai veche mărturie despre utilizarea cuvântului o întâlnim într-un text din secolul al doilea al Sfântului Iustin Martirul: „se aduce întâiului dintre frați (τῷ προεστῶτι τῶν ἀδελφῶν) pâine și un pahar de vin amestecat cu apă” (Apologia I, 65.3). Așadar, „întâiului dintre frați”, protosul soborului am spune astăzi. (Traducerea din PSB este greșită, „cel care prezidează adunarea” (ironia sorții, pentru că n-am căutat-o intenționat!). Nu există nici verbul „a prezida”, nici cuvântul „adunare” în textul Sfântului Iustin; el arată exact așa cum l-am reprodus eu pentru cine știe un pic de greacă). Atunci când se slujește în sobor de preoți sau cu episcop e normal să existe un „protos” al adunării, un fel de „maestru de ceremonii”, dar n-am întâlnit nicăieri expresii de felul „protosul Liturghiei”, „Liturghia a fost prezidată de”, „întâi-stătătorul Liturghiei” etc.

Da, este adevărat, acest slujitor al Liturghiei este imaginea lui Hristos (nu locțiitorul său), dar numai pentru că Hristos este acolo, nevăzut, dar de față, aducându-se pe sine jertfă și liturghie. Hristos este figura cea mai importantă, el „prezidează” misterul liturghiei – căci asta este Liturghia, o taină, nu o ședință, nu o comisie, nu un sinod, nu o întrunire. De aceea episcopul ortodox, când slujește Liturghia, ajungând la momentul anaforalei, al sfințirii liturgice, își scoate de pe cap mitra, coroana – arătând că numai Unul este Arhiereul și Împăratul care „aduce și se aduce, primește și se împarte”.

Iar o să spună unii că sunt „Gică contra”, că am numai de criticat, că scriu negativ etc., dar acestora țin să le amintesc ceva. Nu-mi place nici mie, aș vrea și eu să pozez simpatic și luminos, dar între atâtea spirite serene ar fi păcat ca până și „Gică contra” să înceapă a posta panseuri despre nemurirea sufletului.

cine este președintele Liturghiei?

Văd tot mai des pe site-urile oficiale ale Bisericii ortodoxe  (dar și pe cele catolice) expresia „liturghia a fost prezidată de” (și urmează numele episcopului). Ultima dată pe basilica.ro, de Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul: „liturghia a fost prezidată de Patriarhul României”. Cu altă ocazie mi se pare că le-am și lăsat un comentariu pe această temă, dar probabil nu l-a văzut nimeni.

Nu știu ce pregătire teologică au cei care scriu asemenea știri, dar șefii lor sigur au. Și nu înțeleg de ce tolerează, pe lângă această limbă de lemn de imitație laică, o erezie flagrantă. Le reamintesc că, de la cina cea de taină și până la sfârșitul lumii, liturghia are un singur „prezident”: pe Mântuitorul Iisus Hristos. Episcopul sau preotul nu face decât să slujească liturghia (așa cum s-a spus dintotdeauna) sau, dacă slujește în sobor, să conducă (să prezideze, poftim, dacă vă place cuvântul atât de mult) soborul de slujitori.

Mai exact, episcopul sau preotul care slujește liturghia nu este președintele ei, ci slujitorul care aduce (acesta este termenul liturgic) jertfa de trup și sânge a Mântuitorului la „cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic”. Că slujitorii fac asta în numele Mântuitorului și nu în locul Lui se vede atât din rugăciunea din timpul Heruvicului („Tu ești cel ce aduci și cel ce te aduci, … Hristoase, Dumnezeule”), cât și din ritualul rugăciunii amvonului, la sfârșitul liturghiei, când preotul coboară în mijlocul credincioșilor și se roagă dintre ei, lăsând locul din altar, așa cum se cuvine, singurului și adevăratului Slujitor nevăzut al liturghiei.

Nu dați așadar celui văzut cinstea celui nevăzut. Nimeni altul decât Hristos nu poate „prezida” liturghia, niciun preot, niciun episcop, nici papa și nici chiar un patriarh, care, după cuvântul lui Hristos, tot „slujitor” al ei este, iar nu vreun președinte „cum au neamurile peste care domnesc cei mari” (Matei 20, 25-26).

dezlegare la pește

Gagarin se trezise de dimineață și cârpise cu o scândură locul din gard pe unde ieșeau găinile în drum. Când reveni în bucătărie ca să mănânce un ou, prinse la televizor sfârșitul buletinului de știri. O fată frumoasă tocmai spunea, vă reamintim că astăzi este sărbătoare și se mănâncă pește, rămâneți mai departe cu noi pentru horoscopul zilei. Lui Gagarin i se păru că seamănă un pic cu fata lui din Spania. Se uită la ceas. La ora aceea ieșea de la serviciu. Oare horoscopul o fi la fel și în Spania, îi trecu prin cap o întrebare prostească.

Ieși la gard să fumeze o țigară. În capul drumului apăru baba Aneta a lui Grosu, sărind din piatră în piatră, să nu se murdărească de noroi. Baba naibii, își spuse cu ciudă, n-ar avea stare acasă.

Săru-mâna, tanti Aneta. Da’ unde te-ai pornit așa de dimineață? Până la Avel, răspunse femeia. Aș lua niște pește, că azi se mănâncă pește. 

Da’ de ce se mănâncă pește, ar fi vrut Gagarin s-o întrebe, dacă n-ar fi fost sub demnitatea lui să ia în seamă toate prostiile unei babe. Bătrâna își văzu de drum. 

Baba dracului, se enervă Gagarin în urma ei, cum le știe ea pe toate. Scuipă în dușmănie peste gard și mai aprinse o țigară. O să-i spună fetei că dacă nu vine acasă de Paști, nici să nu mai vie. 

Din curtea de peste drum ieși Colomentul. Se îmbrăcase cu costumul de bun și-și pusese pe cap chipiul de ceferist. ’Neața, vecine, îl salută Gagarin. Da’ unde te-ai gătit așa frumos? Mă duc la primărie, mormăi Colomentul. Iar au lăsat dracii ceia oile pe islaz. Nț, nț, nț, făcu Gagarin, îți spun eu că-s mână-n mână cu primarele, n-ai ce să le faci. Mai vedem noi când le-oi ologi vreo două oi, se răsti Colomentul. Hai, Doamne-ajută!

Auzi, Colomentule, îl opri Gagarin. Nu intri și pe la Avel? Cică azi se mănâncă pește. Păi mănânce cui îi place, dracu’ să-l ia, că mie nu-mi place. Hai, sănătate, că mă grăbesc!

Mare bou ești, Colomentule, îl înjură Gagarin în gând. Du-te învârtindu-te, n-o să rezolvi nimic!

Intră înciudat în casă și se foi de colo-colo. Ar fi trebuit să curățe streșinile, dar n-avea chef de nimic. Își turnă un pahar de vin și puse mâna pe telefon.

’Neața, fa, ai ajuns acasă? M-am gândit eu. Iaca ce să fac, cu boalele astea de găini, că iesă în drum. Auzi, fa, da’ voi nu veniți încoace? N-am zis noi că-i facem lui mă-ta de șapte ani? Apoi știu că lucrați, da’ ziceai că să mai vedeți. Da’ ce, lucrează și de Paști? Măi, măi, da’ niciun Dumnezeu nu mai aveți. Păi sigur, ce să știți voi. Da’ măcar încolo să veniți, până-n vară, ca să rezolvăm și treaba cu pământul. Da, păi nu? Hai, vorbește cu bărbat-tu. Auzi, fa? Stai așa. Da’ ce zicea baba Aneta, că azi se mănâncă pește? Aneta lu’ Grosu. Lasă, știu și eu că-i sărbătoare, da’ eu te-ntreb de ce se mănâncă pește. E bun cui îi place, dracu’ să-l ia. Da’ nu înjur, fato, întrebam de ce se mănâncă pește. Cum? Ce să-ți spun, că n-am ceva mai bun de făcut. Bine, fa, hai, aveți grijă. Da, mai vorbim. Hai, pa, Doamne-ajută!

Gagarin dădu pe gât paharul de vin, își îndesă căciula pe cap și ieși în drum. Mai la vale se întâlni cu fata lui Boian care ducea niște sacoșe. Auzi, fa, o opri Gagarin, o adus pește la  Avel? O adus, nene Gagarin. 

În dreptul școlii îi tăie calea văru-său, care se ducea cu căruța la treabă. Da’ ce faci vere, v-au chemat și azi? se miră Gagarin. Ne-au chemat, dracu’ să-i ia, c-au adus piatră la stație și n-are cine s-o împrăștie, – da’ ce-i azi? Cică-i sărbătoare, zicea baba Aneta că se mănâncă pește. D-apoi mănânce cine are, că iară le-au scumpit hoții ăștia. Da’ tu un’ te duci? La primărie, vere. Cică iar au lăsat dracii ceia oile-n islaz. Măi, măi, clătină din cap văru-său, așa nu se mai poate.

De la casa învățătoarei, Gagarin o coti prin cimitir și ieși la biserică, unde dădu nas în nas cu popa care tocmai intra la slujbă. Gagarin, ce bine-ai nimerit, se bucură părintele. Hai de-l ajută pe Vasile să bage lemnele în magazie. Da’ unde te duceai? La primărie, părințele. Dracii ceia cu oile sunt mână în mână cu primarele, trebuie să facem ceva. Vezi-ți de treabă, îl sfătui părintele, n-ar primarele nicio vină, sunt alții mai sus.

Sfârși de mutat lemnele și părintele îl cinsti c-un pahar de vin. Ziceam, părinte, să-i fac de șapte ani lu’ femeia mea. Îi facem, Gagarine, cum să nu, Dumnezeu s-o ierte. Da’ după Paști, părinte, să vie și a mea acasă. Când vrei tu, Gagarine. Da’ nu vine de Paști? Nu vine, părinte, că lucrează bărbatu-său. Doar știți cum e la ei. Ei, nu știu, oftă părintele, doară și-a mea e-n Germania. Da’ nu era în Anglia? se miră Gagarin. Era, da’ între timp s-a mutat la nemți, se câștigă mai bine acolo. Așa, deci, se dumiri Gagarin. Păi atunci, eu mă duc. Da’ ce voiam să vă întreb, se mănâncă azi pește? Cum să nu, Gagarine, e dezlegare la pește. Da’ de ce se mănâncă pește? Păi n-auzi, făcu preotul, e dezlegare la pește. Am înțeles asta, îl aprobă omul, da’ de ce nu se mănâncă brânză sau ouă?

Părintele se gândi câteva clipe. Pentru că și Mântuitorul a mâncat pește. Nu erau apostolii pescari? La Paști mâncau miel, iar în rest mâncau pește. Nu mâncau și ouă? se miră Gagarin. Ei, o fi mâncat și ouă, râse părintele, da’ peștele e mai bun. Bun cui îi place, făcu Gagarin.

De-acolo se duse la cârciumă, bău un sfert de vin roșu, apoi se întoarse acasă și toată ziua curăță streșinile. În noaptea aceea Gagarin avu un vis: se făcea că erau cu toții la pomenirea de șapte ani a femeii lui și că însuși Domnul nostru Iisus Hristos slujea la parastas și cânta veșnica pomenire. Domnul se așezase la masă chiar lângă el și într-un moment când toți ceilalți vorbeau și se veseleau, s-a aplecat spre el și i-a șoptit la ureche:  Gagarine! Fericiți cei săraci cu duhul.