Văd tot mai des pe site-urile oficiale ale Bisericii ortodoxe (dar și pe cele catolice) expresia „liturghia a fost prezidată de” (și urmează numele episcopului). Ultima dată pe basilica.ro, de Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul: „liturghia a fost prezidată de Patriarhul României”. Cu altă ocazie mi se pare că le-am și lăsat un comentariu pe această temă, dar probabil nu l-a văzut nimeni.
Nu știu ce pregătire teologică au cei care scriu asemenea știri, dar șefii lor sigur au. Și nu înțeleg de ce tolerează, pe lângă această limbă de lemn de imitație laică, o erezie flagrantă. Le reamintesc că, de la cina cea de taină și până la sfârșitul lumii, liturghia are un singur „prezident”: pe Mântuitorul Iisus Hristos. Episcopul sau preotul nu face decât să slujească liturghia (așa cum s-a spus dintotdeauna) sau, dacă slujește în sobor, să conducă (să prezideze, poftim, dacă vă place cuvântul atât de mult) soborul de slujitori.
Mai exact, episcopul sau preotul care slujește liturghia nu este președintele ei, ci slujitorul care aduce (acesta este termenul liturgic) jertfa de trup și sânge a Mântuitorului la „cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic”. Că slujitorii fac asta în numele Mântuitorului și nu în locul Lui se vede atât din rugăciunea din timpul Heruvicului („Tu ești cel ce aduci și cel ce te aduci, … Hristoase, Dumnezeule”), cât și din ritualul rugăciunii amvonului, la sfârșitul liturghiei, când preotul coboară în mijlocul credincioșilor și se roagă dintre ei, lăsând locul din altar, așa cum se cuvine, singurului și adevăratului Slujitor nevăzut al liturghiei.
Nu dați așadar celui văzut cinstea celui nevăzut. Nimeni altul decât Hristos nu poate „prezida” liturghia, niciun preot, niciun episcop, nici papa și nici chiar un patriarh, care, după cuvântul lui Hristos, tot „slujitor” al ei este, iar nu vreun președinte „cum au neamurile peste care domnesc cei mari” (Matei 20, 25-26).
JURNAℓ SCOȚIAN 
Nu doar că „prezidează”, dar dacă ierarhul vine în timpul slujbei, mai rar în timpul lirturghiei, se întrerup toate pentru „intonarea imnului”. Iată de ce în conștiința celor care scriu astfel de știri (nu ca o scuză) slujba este „prezidată”. Aici e mult de conștientizat. Practica ne contrazice.
apropo de imn, mie mi se pare odioasă adresarea din deschidere, „pe stăpânul”. Lasă că-i o contaminare din ritualul bizantin, când „pe stăpânul” se adresa împăratului, așadr textul ar fi trebuit revizuit – dar cum se poate să o accepți în Biserica celui care ne-a pus să fim slugi, nu stăpâni.Când eram la teologie și făceam vreo cerere la părintele mitropolit, consilierii lui mă puneau să scriu „Înaltpreasfințite Stăpâne”. N-am scris niciodată așa, n-am putut. Și dacă nu scriu așa? întrebam. Nu mi se aprobă cererea? Nu se știe, rânjea unul sau altul. Un consilier mi-a spus odată: eu așa scriu, eu sunt câine credincios. Pe stăpânii omenești îi fac slugile, nu ajung singuri stăpâni.
Este foarte adevărat. Sunt convins că sunteți la curent cu siropoasele adresări administrativ-bisericești…„ÎPS Stăpâne” e nimic pe lângă alte suave cuvioșii. Cât despre revizuiri…cred că la un proxim Sinod Ecumenic, neapărat alcătuit din personalități comparabile cu cei de atunci. În rest, visăm frumos. E aceeași retorică, de sute de ani, indiferent de stăpânii vremelnici.
Nu e prima data când te lansezi în larg fara ca sa te asiguri de vânturile care sufla pe mare. Remarca matale e cât se poate de pertinenta, doar ca îsi pierde cu totul valoarea având în vedere faptul ca ai fost hirotonit de un Prea Sfintit sau de un Înalt Prea Sfintit, presedinte de liturghie, fara ca sa te împotrivesti câtusi de putin. Examenele la Iasi le-ai dat cu multi presedinti de liturghie, fara ca sa faci nici o remarca în aceasta privinta.
Eu unul sunt bucuros ca sunt persoane ca Sfintia ta care sa expuna critic, autocritic, constructiv, neregulile din biserica. Doar ca aceste expuneri sunt o nimica toata pe lânga darul matale de a spune povesti cu tâlc, istorisiri întelepte care pot îndrepta lucrurile mult mai bine decât astfel de postari ca cea de fata.
Am sa-ti dau un exemplu de atitudine cu cantec pe care ai cultivat-o, fara ca sa fii câtusi de putin rau intentionat, atitudine ce se afla pe aceasi tonalitate cu presedintele litrughiei. Nu o fac pentru a te ocarâ, ci pentru a-ti îintinde o mâna frateasca sa ti-o pun sun brat, de sprijin. E vorba de faptul ca în biserica un parinte duhovnicesc (monah, ieromonah, preot, episcop) e parintele fratilor sai, al surorilor sale, iar nu al fiilor sai duhovnicesti, asa cum se obisnuieste sa se reitereze atât de des. Asta în virtutea aceluiasi rationament pe care l-ai prezentat în postarea de mai sus.
Asa ca, spre propria mea “rusine”, tot e mai bine ca ai postat aceat expozeu; am mai învatat ceva.
Sarut dreapta!
„Rătăcitule”, de data asta nu te înțeleg, – ori e vreun tâlc ascuns printre rânduri și nu-l prind eu?? La ce să mă „împotrivesc” când am fost hirotonit?? Eu am atras atenția asupra unei erori de exprimare, nu am pus la îndoială harul „prezidentului” care m-a hirotonit. Iar la facultate am făcut multe „remarce” care până la urmă mi-au închis ușa în nas și m-au trimis la țară, slavă Domnului, că așa am aflat ce înseamnă Biserica și slujirea. Sper că nu te referi strict la expresia pe care o discut, pentru că pe vremea mea nu se folosea. Cât despre „împotriviri”, se pare că ai uitat cum tu însuți erai să fii zburat din căminul teologic (poate și din facultate) din cauză că mi-ai distribuit „împotrivirile” mele de atunci. Ce „remarce” mi-au lipsit atunci, la care te referi tu acum?
Pe cât de mult ai vrea, nu mai poti fi redactorul Ideii crestine decât în masura în care povestesti. Ai pierdut darul celui neprihanit, celui ce nu a stat pe scaunul slujbasului. Ai intrat în sistem, te masori dupa regulile sistemului. Nu pentru ca sistemul ar avea vreo valoare în sine, ci pentru ca noi, cei hirotoniti, i-o procuram prin atitudini ipocrite pe care totusi tu, pe buna dreptate, le marturisesti în lumina zilei ca sa fie corectate. Doar ca le expui din interior, ceea ce implica duplicitate.
La aceste remarce ma refer: cele de pe vremea studentiei, pline de dorinta de a îndrepta lucrurile, au devenit cele ale unui om necajit care vede cu groaza ca lucrurile nu prea se îndreapta. Se pare ca au lipsit niste precizari în felul în care mi-am prezentat ideile.
Harul prezidentului dat la hirotonie e ceea ce e tocmai pentru ca dumnealui e prezident. Din pacate asa învata biserica. Harul povestitorului, cu mult mai apropiat de Vorba Milostivului decât harul liturghisitor al functionarului, te face în ochii mei îndreptatit sa propui, prin istorisire înteleapta si nu prin expunere logica, greselile sistemului. Pentru ca adopti atitudinea Rastignitului care povestea despre sine pe drumul Emausului.
Sub nici o forma nu veau sa ramâna vreo umbra în urma cuvintelor mele. Nu te supara pe mine! Nu tin sa am dreptate. Doar caut sa-mi pun si eu lumânarea în sfesnicul luminii tale.
Cum as putea uita toate acele clipe tulburi si totusi binecuvântate care m-au ajutat sa înteleg menirea Lemnului din Gradina ?! Nu, nu le-am uitat, cu atât mai mult cu cât mi-ai sters si oblojit tu însuti ranile puturoase cu prietenia ta si a Mihaelei.
Dragul meu „rătăcit”, nici nu mai trebuie să scriu ca pe vremea Ideii. (lasă că am scris și multe prostii pe-atunci.) Când eram copil vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, dar când m-am făcut om mare am lăsat cele ale copilăriei etc. etc. – parcă așa spunea Pavel. Nu e nicio duplicitate a vorbi din interior, pentru că acest „interior” nu este cu adevărat al nimănui în afară de Hristos și Evanghelia sa. „Interiorul” în care am intrat eu nu e un sistem, chiar dacă sistemul îl administrează. „Interiorul” nu e nici măcar al sistemului.
– ”dumnealui e prezident. Din pacate asa învata biserica”. Nu e chiar așa. Dacă așa învață vreun manual sau vreun profesor de teologie, nu este biserica. Liturghia este cea care ne învață, iar în liturghie, la începutul anaforalei cu arhiereu, dacă-ți mai amintești, arhiereul își scoate mitra (coroana) de pe cap. Pentru că de la Jertfă înainte nu mai este vreun alt arhiereu și împărat decât Hristos și nici nu mai „prezidează” nimeni liturghia, ci doar o slujește cu multă umilință și o „aduce prin mâinile noastre păcătoase”.
Iar de scris povești și „istorisiri înțelepte” și pilde… știi cum e?… vreme e să vorbești în pilde, vreme e să mai spui și lucruri de-a dreptul, pentru toate este o vreme. Chiar nu m-am supărat deloc, cum aș putea? pentru ce?, numai că nu înțelesesem.
Felicitari pentru articol! Primesc de fiecare materialele pe care le citesc cu maxim interes. Multumesc frumos. Multa sanatate, bucurii la intreaga familie si spor in tot ceea ce faceti! Cu drag, Mihai Floroaia. Piatra-Neamt, 24 iunie 2019.
Mihai, cât mă bucur că mi-ai scris! și cu cât drag îmi amintesc de tine. Mi-aduc aminte de întâlnirile noastre teologice din camera ta de cămin, dar și de rătăcirile mele prin Ceahlău, pe care tu și părinții tăi mi le găzduiați cu atâta generozitate. Să le spui și lor că nu i-am uitat și că-i pomenesc mereu.
Buna seara, parinte. Traiesc in Franta si frecventez Biserica catolica. Pentru catolicii de limba franceza expresia “présider une Eucharistie” este curenta si banala. Fireste, nimeni nu vede vreun ‘presedinte’ in sens lumesc în preotul sau episcopul care slujeste, reprezentându-L, binenteles, pe Hristos. Îmi permit o trimitere la https://liturgie.catholique.fr/lexique/celebrant:
“On appelle « célébrant », l’évêque, le prêtre ou le diacre qui, dans une assemblée, représente principalement le Christ et donc remplit la charge de présidence. En soi, le célébrant par excellence est l’évêque, entouré des prêtres qui concélèbrent avec lui, et des diacres exerçant leur service.”
Am ezitat sa va raspund, caci sunt departe de pregatirea sfintiei voastre, si mi se pare caraghios sa vinzi castraveti la gradinar si inca cu lucruri preluate de pe internet. Ce as vrea sa punctez este ca problemele de limbaj îi încurca pe multi credinciosi, care risca “sa confunde credinta cu limbajul credintei”. Aveti desigur dreptate pe plan teologic, poate oamenii chiar nu stiu ca episcopul, fie el si “IPS” nu face altceva decât sa Îl reprezinte pe Mântuitor, Unicul “Stapân” (in sensul, cred, de Invatator, Maestru). Dar banalizarea expresiei care, poate sub influenta francezei, o înlocuieste in româna pe cea legitima, poate nu merge chiar atât de departe. Mai grav mi se pare abuzul de slavisme si arhaisme, si tot ce tinde sa particularizeze la un mod exterior ortodoxia… intarind poate convingerea unora ca ei insisi ar fi ‘mai crestini ca Petru si Pavel”, ca ar fi superiori si preferati de Dumnezeu milioanelor de alti credinciosi crestini care-si urmeaza, exact ca ei, traditiile religioase si cultura in care s-au nascut sau pe care au adoptat-o. E ceva care personal ma socheaza, plus ca abia daca indraznesc sa ma numesc “crestina”, stie Dumnezeu de ce. Multumesc pentru atentie si scuze daca dau cu batul in balta.
Bună seara și mulțumesc pentru mesaj. Limbajul credinței are importanța lui, foarte mare, esențială, pentru că noi gândim cu cuvinte. De altfel, după cum poate știți, au fost concilii ecumenice care s-au întâlnit pentru un singur cuvânt. Cuvintele sunt deci importante și unele trebuie să rămână la locul lor. Mai ales acele cuvinte care sunt „conținuturi culturale” specifice unei culturi, unei religii, unui tip de gândire și raportare la lume. Subliniez încă o dată, gândim cu cuvinte! inclusiv credința noastră. De exemplu vechii evrei nu spuneau „i-au pus numele Ioan”, ci „au chemat numele lui Ioan”, pentru că în cultura iudaică numele chema o binecuvântare (sau o menire) peste purtător. Iată cum „a pune numele”, adică așa cum se spune azi, nu e chiar totuna cu expresia biblică „ a chema numele”.
În fine, ca să revin, expresia „a prezida liturghia” este și ea un conținut cultural vechi și specific Bisericii catolice, unde episcopii și papa mai ales sunt „vicarii Christi”. Poate că ei pot prezida Liturghii, poate că termenul a prezida (venit din limba latină, unde însemna și a veghea, a fi în frunte, a purta de grijă) nici nu mai e perceput de credincioșii francezi așa cum îl înțeleg eu acum, dar asta nu mai contează – în limba română, în cărțile de cult ale Bisericii, în scrieirle Părinților etc. nu s-a spus niciodată așa, ci „slujește Liturghia”, „face Liturghia”, „săvârșește Liturghia”, „oficiază Liturghia” (mai nou) sau în limba veche românească chiar „cântă Liturghia”. Dacă „présider” are sute de ani de folosință, inclusiv în limbajul bisericesc, în lb română el este un neologism de secol 18, iar în limbajul bisericesc al limbii noastre ceva absolut nou. Când introduci un asemenea neologism în cult, este limpede că el va atrage atenția imediat și va fi perceput după sensurile sale uzuale, imediate, nu așa cum e înțeles în tradiția limbii de împrumut.
Cu alte cuvinte „a prezida” liturghia, chiar admițînd că în limba franceză ar fi o expresie cât se poate de benignă, nu poate să însemne pentru un român ceea ce înseamnă pentru un francez. Și zic din nou: gândim cu cuvinte! Când spun că cineva „prezidează Liturghia”, înseamnă că numesc figura cea mai mare, cea mai importantă. Când spun că „slujește Liturghia”, înseamnă că numesc un „slujitor”.
Da, este adevărat, acest slujitor este imaginea lui Hristos, dar numai pentru că Hristos este ACOLO, nevăzut, dar de față, aducându-se pe sine jertfă și liturghie, el este figura cea mai importantă, el „prezidează” MISTERUL liturghiei – căci asta este Liturghia, o taină, nu o ședință, nu un spectacol. De aceea episcopul ortodox, când slujește Liturghia, în momentul când începe rugăciunea propriu-zisă a jertfei euharistice, miezul și sensul Liturghiei, își scoate de pe cap mitra, coroana – arătând că numai Unul este Arhiereul și Împăratul care „aduce și se aduce, primește și se împarte”.
În rest, bună observația cu excesul de slavonisme și arhaisme care fac aproape indescifrabilă o bună parte din slujbele noastre. Se mai schimbă unele lucruri, dar încet. Principiul însă trebuie să fie claritatea și corectitudinea traducerii, iar nu „modernizarea” limbajului, înnoirea și adaptarea cu orice preț, așa cum, de pildă, citeam într-o traducere a Bibliei „piscină” în loc „scăldătoare”.
agnesD, am apreciat foarte mult comentariul dumneavoastră. Sunt mult prea ignorantă, comentariul m-a stârnit un pic, cât să caut și eu. Iată ce am găsit: https://www.scholasaintmaur.net/a-la-messe-presider-ou-celebrer/
A la messe : présider ou célébrer ?
Dans de nombreux communiqués de presse, dépêches ou articles de blogs, il semble y avoir une confusion : on annonce la messe du Nième dimanche ou pour la fête de Z. « présidée » par Mgr Y. Sous entendu : ce sera bien Mgr Y qui célébrera la messe, et cette messe sera concélébrée avec le P. O. et l’abbé P. Dans le langage général contemporain, nous finissons par avoir l’impresssion que les prêtres « président » les messes et ne les « célèbrent » pas (ou plus ?). Or c’est fautif, même si cette nomenclature est même revendiquée au nom de la réforme liturgique, car elle peut sous entendre une concélébration, ce qui était rarissime avant le Concile.
Soyons donc précis : dans l’absolu, une messe peut être présidée, par exemple par un prélat, sans être célébrée par lui. Le Cérémonial des Évêques de 1984 le prévoit (cf. CE num. 175 à 178), et l’excellent site ceremoniaire.net le mentionne :
„Il existe des situations pastorales où il serait approprié qu’on voie l’évêque présider, sans être le célébrant principal de l’Eucharistie. Les funérailles des parents d’un prêtre, la messe de jubilé d’un prêtre sont des situations où cette forme de liturgie résout des questions pratiques d’étiquette et de bon sens pastoral. En de telles circonstances, le Cérémonial des évêques prévoit ce qu’on appelait jadis une « Messe en présence d’un haut prélat » .Un prêtre, en aucun cas un autre évêque, célèbre la liturgie de l’Eucharistie, tandis que l’évêque préside la liturgie de la Parole et donne la bénédiction finale.”
Articolul continuă.
Multumesc pentru precizari si pentru apreciere.
Mulțumesc încă o dată pentru articol. V-am înțeles perfect punctul de vedere și nu văd nicio problemă (cum să fie numită asta duplicitate?), în a evidenția orice fel de abatere. Tocmai că sunteți acolo, în interior, aveți acest drept.
Slavă Domnului pentru cuvânt, Părinte! Spor cu Bun rod, Pace și Bucurie inimii!
Mă bucur și de astă dată de îndreptările sfinției voastre.
Nu știu dacă intenția era de a corecta numai cuvântul sau și de a atenționa asupra realității care atrage acest cuvânt. Căci și eu cred în puterea cuvântului rostit dar în măsura în care acesta numește o realitate. Iar aici realitatea chiar aceasta este: episcopul sau preotul adeseori prezidează, conduce, coordonează etc. slujba. Înțeleg distincția pe care o faceți între a prezida/coordona soborul dar nu Liturghia. Dar de cele mai multe ori chiar asta se întâmplă. Așa cum se petrec lucrurile și în celelalte laturi ale vieții bisericești. Mulți dintre slujitorii Domnului și ai Bisericii sunt/se știu stăpâni ai ei, mai mari sau mai mici. A prezida este chiar un termen fin. Nici nu redă cu acuratețe desfășurarea adunării.
Desigur, Liturghia are loc, eu cred că Hristos Se smerește de fiecare dată, și Se preface, și Se frânge, și Se împarte celor iubiți ai Săi. Dar accentul nu este pus pe asta. Rostirile – ma refer la tonalitate, gesturile – pline de solemnitate imperială, trimit la importanța celui văzut și nu a Celui nevăzut. Ca și catapeteasma, parcă și slujirea mai mult ascunde decât revelează Taina.
Putem întreba orice copil sau străin care asistă doar la Liturghie ce crede, ce vede? Ce crezi tu că facem noi aici? M-aș bucura să spună că, deși nu înțelege prea bine, simte că aici se petrece ceva cu totul altfel decât la ceilalți. Că între noi nu este așa… ca la neamurile peste care domnesc cei mari…
Recent am observat cu bucurie că în transmisiunile Trinitas nu se mai aude apelativul stăpâne. Dar el rămâne acolo nerostit. Și da, este într-o măsură întărit de slugărnicia celorlalți. Dar cum altfel ai putea să te poziționezi față de cel care chiar se crede stăpân?
In urmă cu putin timp am avut ocazia – in timpul unui examen de grad – să am un dialog cu un ierarh, întâlnire care m-a bucurat. În timpul examenului m-a întrebat pe unde am slujit și și-a mărturisit bucuria de a-l fi cunoscut pe ierarhul acelor locuri – trecut acum la Domnul. Îndemnat fiind, am povestit câte ceva din experiența avuta acolo și am evocat și personalitatea acelui ierarh, mai ales grija lui pastorală, părintească. Prea Sfințitul de față se bucura să afle despre aceste întâmplări așa că am povestit cu emoție bucuria lăuntrică pe care acel ierarh mi-a dăruit-o – și nu numai mie ci tuturor celor care îl întâlneau – exemplificând cu fapte de autentică dragoste părintească pe care le făcuse. De față erau mai mulți profesori, preoți, cred că și un consilier, formal fiind încă în examen. Cu cât povesteam mai mult și mai înflăcărat cu atât mai tare se bucura și preasfințitul și tot cu atât mai tare se adâncea mirarea celorlalți. Aș spune chiar consternarea. Când am amintit de uleiul primit în dar, au amuțit toți, păreau că se foiesc, că scaunele îi strâmtorează, că aerul s-a încins peste poate, când am spus că acel om a venit să se certe cu prefectul acelei zone pentru mine, chiar simțeam cum pe toți i-a cuprins panica. Era un contrast izbitor între acele chipuri. Iar eu peroram în continuare ca un copil care în sfârșit are ocazia să fie în centrul atenției.
De ce panică? De unde frica? Spusesem doar lucruri frumoase de care ierarhul de față se bucura. Dar DACĂ nu s-ar fi bucurat? Înțelegeți ce gafa imensă făcusem? Eu nu, desigur. Dar toți ceilalți înțelegeau. DACĂ cumva stăpânului nu i-ar fi plăcut povestea?…
Eu am plecat nițel tâmp așa cum și venisem, bucuros că mi-am amintit de un adevărat părinte, plecat acum pentru puțin. Un părinte a cărui binecuvântare am simțit-o – și în Liturghie – ca pe suflare de vânt puternic, ca pe o vâlvătaie de foc care mă lua pe sus. Care rămâne.
Evident, nu cred că-i vorba de o „scăpare”, de o simplă inovație lingvistică. E doar un exemplu dintr-un fenomen larg de instituționalizare după modelul laic. Mulțumesc pentru comentariu.
1.- Exemplul dvs.(din finalul expunerii): Este prost ales (dupa mine). Una le spune Iisus ascultatorilor sai si alta sustineti dvs. Poate ca ce afirmatii dvs. este corect, dar atunci mentiunea pe care ati facut-o este gresita (Matei 20 25-26) si trebuia trecuta o alta mentiune sau, poate, era vorba de o alta Sfanta Scriptura.
2.- Cine citeste textul dvs., poate, va cunoaste modul de gandire si credinta (religioasa) si, poate, este de acord cu punctul dvs, de vedere. Eu va respect asta, insa ca un credincios ortodox roman care respecta Sfanta Scriptura (Biblia) tradusa in limba romana sub conducerea Mitropolitului Anania Bartolomeu, nu pot sa nu observ ca apare o diferenta foarte mare intre citatul dvs. si ce sta scris in Sfanta Scriptura care este agreata de Biserica Ortodoxa Romana in zilele noastre. Dvs. spuneti: [Nimeni altul decât Hristos nu poate „prezida” liturghia, niciun preot, niciun episcop, nici papa și nici chiar un patriarh, care, după cuvântul lui Hristos, tot „slujitor” al ei este, iar nu vreun președinte „cum au neamurile peste care domnesc cei mari” (Matei 20, 25-26).] Iar in Sfanta Scriptura mea, sta scris: [25. Dar Iisus, chemându-i, le-a zis: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. 26. Nu tot aşa va fi între voi, ci acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; Matei 20 (25-26)] Chiar Iisus spune ca este slujitorul celorlalti si ii indemna pe ceilalti sa faca la fel ca El, asa ca exemplul este prost ales (dupa mine) pentru ca nu era vorba in discutia dintre Iisus si ascultatorii nu era vorba de vreo “liturghie”, ci doar de puterea exemplului Sau!
3.- Daca va rog ca sa precizati (macar atunci cand dati vreun citat din Sfanta Scriptura) sa notati si de cine a fost scrisa versiunea respectiva impreuna cu anul aproximativ (chiar prescurtat) v-as cere prea mult?! Afland asta un cititor care intra pentru prima data pe blogul dvs., cred ca ati depasi unele discutii inerente care nu si-au locul si ati face loc unor discutii mult mai constructive. Nu credeti!
4.- Afirmati in comentariul dvs. ca ati fost candva si unul dintre cei care aspirau la haina preoteasca (erati elev – Liceul Teologic sau student – Fac.Teologie cand vroiati sa-i solicitati ceva) si ca cei din jurul dvs. va invatau sa il numiti pe Mitropolitul (care trebuiau sa va faca vreo favoare) Stapan. Ca dvs. nu acceptati asta, este foarte bine, insa uitati sa scrieti daca vi se facea favoarea pana la urma sau nu, daca tot ati scris despre asta. De ce?! Era o mica rautate, sau ascunde un necaz mai vechi?! Si, ar trebui sa mentionati acum cati ani se petrecea momentul evocat ca sa avem un punct de reper., altfel ramane o simpla rautate si nu va face deloc cinste. Cumva, vreti sa fiti un al doilea Cornilescu D-tru?! Ca si el a ajuns sa fie hirotonisit si a trecut la o alta religie. Oficial – Biblia nu era tradusa bine si trebuia corectata (in limba engleza), asa cum dvs. faceati referire la cunostiintele dvs. lingvistice grecesti (sa fie oare vorba de lauda proprie), dar neoficial – o iubea pe sotia Printului Ghica – care era englezoaica si cam usuratica de felul ei (cu tineretul din zilele acelea, binenteles – cca 1924). Sa inteleg ca si dumneavoastra ati parasit haina preoteasca (ortodoxa), ca din ce am citit scris de dvs. in ultimile dati se pare ca sunteti cam suparat pe cei care o poarta (mai daca au si grade preotesti inalte). Gresesc?!
Scuze, dar asta am inteles eu din ce afirmati dvs. despre problemele ce fac referire la religie (general) si ortodoxie (particular).
N-ați înțeles nimic din ce-am scris, dar nici n-am timp să mai explic o dată, mă iertați.
1.- Faptul ca nu am inteles ce afirmati dvs. vad ca nu este o problema deosebita pentru dvs. desi ar trebui sa fie (dupa mine). Un actual (sau fost) prelat (cum va considerati – vezi laudele si aprecierile primite de la cititorii fani) nu cred ca are in Fisa postului sa lase un nou venit pe Blog sa ramana in nestiinta. Voia dvs., dar nu uitati ca ce scrieti pe Blog ramane (chiar daca stergeti uneori ce nu va place sa cititi despre dvs.) !
2.- Daca citeati mai atent postarea mea anterioara ati fi observat ca am ridica cateva probleme, la care n-am primit nimic ca raspuns, desi cred ca buna-cuviinta de Blog(ghist) va obliga: a) ultimul paragraf (articol) al dvs. nu are o corespondenta cu ce este aratat in Matei 20, 25-26 daca luam la baza Sfanta Scriptura, recunoscuta de BOR (vers.Mitropolit Anania Bartolomeu) – De ce nu faceti precizarea ce se impune ? Explicatia dvs. mi se pare foarte fortata (dar Biserica Neoprotestanta o agreeaza) Gresesc? Asta sa fie Biserica la care va inchinati (sau slujiti)?! ; b) Cand faceti referire la un citat biblic, de ce nu faceti si referire la ce traducator va aliniati, astfel ca oricine sa afle la ce Dumnezeu va inchinati (respectiv – la ce Biserica), asfel ca sa evitati discutii inerente ? Va cer ceva imposibil?! ; c) Cand afirmati ceva (de rau) referitor la un inalt prelat (indiferent de Biserica) ar trebui sa stiti ca datoria dvs. de Blog(hist) este sa aduceti mai multe date (ex. perioada cand a avut loc momentul respectiv – concret, despre cine era vorba – concret, ati luat pozitie – concret, etc. )astfel sa se poata verifica de oricine situatia respectiva , altfel dupa mine, nu vei arata cititorilor decat ca, poate, ai arata cititorilor numai un biet om ros de invidie ca altii au ajuns mai sus decat el (lucru cu care sunt sigur ca nu ati doriti sa ramaneti in memoria cititorilor dvs.). d) Luati exemplu de la cititorul dvs. @nedumeritu care mi mai vrednic si mai credibil atunci cand se refera la un inaltul prelat, decat dvs.!
P.S. Referirea mea la D-tru Cornilescu nu a fost intamplatoare in ce va priveste, deoarece si el a trecut prin Scotia dupa ce a renegat BOR (indiferent daca anatema aruncata asupra lui a fost corecta sau nu, initial). O zi buna la toata lumea!
Pe lângă faptul că faceți pe deșteptul cu mine (și nu vă prinde), mai sunteți și obraznic. O simplă căutarea pe internet după numele meu v-ar fi arătat că sunt preot în B.O.R. Iar „fișa postului” meu nu este să răspund pe blog, ci la biserică. Pe blog răspund când și dacă am chef și timp. La prostiile dvs n-am nici chef, nici timp.
Excelent sintetizat: „E doar un exemplu dintr-un fenomen larg de instituționalizare după modelul laic.”! Și nici măcar nu e nevoie să fii membru al clerului, ori teolog, ori altcumva implicat (specialist, istoric… în domeniu) pentru a sesiza presiunea care se face în acest sens. Presiune care, cel mai adesea, vine dinspre „lume” (laici) și nu se mărginește doar la terminologie, ci se extinde, se tot extinde… Iar această presiune (care adîncește fenomenul) crește cu atît mai mult, cu cît gradul de ignoranță (semantică) este – sau devine – mai mare! Pentru că, nu-i așa, cuvintele se golesc uneori de sens, păstrîndu-l doar pe cel mai facil, cel mai la îndemînă, iar alteori… alteori, pur și simplu sînt înlocuite cu neologismele atît de dragi nouă (unora dintre noi). Căci, azi, oare cine mai are timp să asimileze atîtea denotații, conotații (și ce-ar mai implica ele) pentru unul și același cuvînt? A-d-a-p-t-a-r-e! Acesta e dezideratul acestui secol prea-modern…