frumuseți vechi în cuvinte potrivite

Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Matei 5,15)

Scriind zilele acestea despre liturghie mi-am amintit de câteva observații lexicale (și corecturi) pe care mi le-am notat în timp pe marginea liturghierului de pe care slujesc, comparându-l cu versiunea greacă (presupusă a fi mai aproape de textul original). Nu-mi fac iluzii că la o viitoare revizuire a textului liturgic le va lua cineva în considerare, dar copiez aici câteva dintre ele de dragul frumuseților îngropate sub bălăriile unor traduceri stângace. 

1. Din rugăciunea antifonului al treilea. Textul din Liturghier, ediția 2012: „Cel ce ne-ai dăruit aceste rugăciuni obștești și împreună-glăsuite, Cel ce și la doi, și la trei care se unesc întru numele Tău ai făgăduit să le împlinești cererile etc.” 

Expresia împreună-glăsuite traduce substantivul grecesc súmphōnos, care înseamnă „armonie”, „simfonie”, dar și „înțelegere între părți”, „unitate armonioasă”. Așadar, sensul nu este de a „glăsui/rosti împreună rugăciuni”, ci de a le rosti „în armonie”, „în unitate armonioasă”, „în unire”. De altfel, rugăciunea antifonului continuă cu aceeași paradigmă: „Cel ce și la doi și la trei care se unesc (sumphōnûsin) întru numele tău etc.” Textul original insistă pe „armonia” rugătorilor, pe unirea și buna lor înțelegere în Hristos. 

2. Rugăciunea intrării (vohodul mic). Textul din Liturghier: „ … Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerești și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care slujesc împreună cu noi etc.”. 

În limba greacă avem în cele două locuri subliniate leiturgían, respectiv sunleitourgúnton, termeni care trimit fără echivoc la „liturghie” și „liturghisire”, nu „slujbă” în general. Sensul rugăciunii este de a ne aminti aici că slujim liturghia împreună cu îngerii: „Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerești și ale arhanghelilor spre liturghia slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care liturghisesc împreună cu noi etc.”

3. Rugăciunea cântării întreit-sfinte. Textul din Liturghier: „ … Cel ce cu glas întreit-sfânt ești lăudat de serafimi etc.” 

E limpede că nu glasul serafimilor este „întreit-sfânt”, ci cântarea lor: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6,3). E vorba așadar de „Cel ce cu glasul cântării întreit-sfinte ești lăudat etc.” În textul grecesc avem ho trisagíō fonê, „glasul întreit-sfintei” – se subînțelege „întreit-sfintei cântări” (triságios, trisaghionul). Câteva rânduri mai jos rugăciunea continuă , de data asta corect, „primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare”, iar la Heruvic spunem la fel („întreit-sfânta cântare aducem”).

4. Rugăciunea de la Heruvic. Textul din Liturghier: „ … Învrednicește-mă cu puterea Sfântului Tău Duh să stau înaintea acestei sfinte mese și să jertfesc Sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge etc.” Textul corect este: „să stau înaintea acestei sfinte mese și să aduc jertfă Sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge etc.

Diferența poate părea minoră doar la prima vedere. În realitate, un singur cuvânt, „să jertfesc”, pe lângă traducerea sa inexactă, conduce la o mare neînțelegere a rolului pe care-l are preotul în Liturghie. Preotul nu jertfește nimic, el doar aduce jertfa (în textul grecesc, ierourgéō înseamnă literal „a sluji”, „a aduce jertfe”). Cel care jertfește în Liturghie este însuși Mântuitorul, care se jertfește pe sine, cum spune Sfântul Pavel în Evrei 9,11-12: „Iar Hristos venind Arhiereu … a intrat odată pentru totdeauna în sfânta sfintelor… cu însuși sângele Său”. Rolul preotului este doar de a aduce această jertfă pe Sfânta Masă (de a o „actualiza”), prin mijlocirea pâinii și a vinului, care prin lucrarea Duhului Sfânt vor fi schimbate în trupul și sângele Domnului și ridicate la „cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic”. Verbul Mântuitorului este „a (se) jertfi”, pe când verbul slujitorului este „a aduce jertfa”.

5. Rugăciunea anaforalei. Textul din Liturghier: „Cu vrednicie și cu dreptate este a-ți cânta Ție, pe Tine a te binecuvânta etc.”

Textul este, de fapt, „Cuvenit și drept este a-ți cânta Ție etc.”. Expresia áxion kaì díkaion, „cuvenit și drept [lucru este să]”, trimite la justețea preaslăvirii lui Dumnezeu, nu la condiția morală a participanților la liturghie.

6. Anamneza. Textul din Liturghier: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi etc.”

Ar trebui revenit la traducerea veche, „Pomenind așadar această poruncă mântuitoare etc.”. Nu „ne aducem aminte”, nu „ne amintim” ca și cum am putea uita vreodată, ci facem un „memorial”, aici este sensul lui memnēménoi din textul grecesc. E ca și cum am vrea să spunem „comemorând această poruncă mântuitoare și toate cele ce s-au făcut pentru noi, crucea, mormântul etc.”, dar pentru asta avem verbul pomenind. „A pomeni” în sens liturgic  este cunoaștere/memorie veșnică, de aici și cântarea „veșnica pomenire”, veșnica lui Dumnezeu (re)cunoaștere a noastră („Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”).