cărțile

fata care asculta copy

lui A., care mi-a spus povestea aceasta

Pătruț rămăsese pe lume doar cu bunică-sa, după ce maică-sa murise de cancer și taică-său se recăsătorise în același an cu o femeie din alt sat. 

În fiecare sâmbătă dimineață băiatul punea bidonul cu borș de putină în căruțul de butelii și colinda satul din poartă-n poartă. Îl făcea bunică-sa după o rețetă veche și toată lumea cumpăra de la el.

Mama Zelmei era o femeie miloasă. Pe lângă banii de borș, îi mai dădea lui Pătruț ba niște dulciuri, ba niște haine vechi de la copiii ei, dar pe Zelma n-o prea lăsa să se apropie de băiat. Zicea să nu-și caute vorbă cu el, că nu e tare cuminte. Prin sat se spunea că se enervează din senin, strigă la oameni, vorbește cu ielele, prostii din astea care se spun de obicei despre oamenii care nu-s în rând cu lumea.

Odată, nu se știe ce i-a venit Zelmei. Maică-sa îi pregătise lui Pătruț o sacoșă cu haine, în care Zelma a strecurat pe ascuns câteva cărți. Făcuse curat în bibliotecă și avea cărți de dat. În sâmbăta următoare, când a venit cu borș, Pătruț n-a zis nimic, dar văzând-o pe Zelma în pragul ușii a râs prostește și a scăpat banii pe jos. 

După aceea fata i-a tot dat din cărțile ei pe furiș, până a plecat la facultate, s-a mutat la oraș și a uitat de Pătruț. Dar într-o vară, când venise ca să-și vadă părinții, s-a trezit cu el la poartă. Băiatul aflase că era acasă și insista ca ea să vină numaidecât până la el, ca să-i arate ceva. Zelma nu prea voia să meargă, dar până la urmă și-a făcut curaj și s-a dus după el, undeva într-o vale, pe lângă o gârlă adâncă unde mai rămăseseră doar câteva case locuite.

În camera sa de curat, unde nu primea decât preotul cu ajunurile, Pătruț i-a arătat biblioteca lui și i-a mulțumit Zelmei pentru primele cărți pe care ea i le dăruise. Îi plăcuseră atât de mult încât își băgase în cap ca într-o zi să aibă o bibliotecă adevărată. Și acum și-o comandase la un om din sat care făcea mobilă. Bunică-sa murise între timp, iar Pătruț locuia singur, pentru că, i-a mărturisit el Zelmei, nicio fată din sat n-a vrut să-l ia de bărbat. A rămas să facă mai departe borș de putină, iar în timpul săptămânii să lucreze cu ziua pe la oamenii care îl chemau de milă. După ce-și termina treaba, îi întreba dacă n-au prin pod cărți uitate, nu contează de care.

În seara aceea, Zelma s-a întors acasă, a luat din bibliotecă o carte la întâmplare, dar nici măcar n-a deschis-o. S-a așezat pe un scaun, cu ea în brațe, și a rămas așa o bucată de vreme, gândindu-se pentru prima dată că nu doar oamenii, ci și cărțile au destinul lor.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la cărțile

  1. Un ratacit printre straini zice:

    Multumesc, Parinte, pentru ca m-ai lasat sa intru în camara ta de curat cu povesti.
    Eu unul cred ca si cartile au sufletul lor si-si aleg cititorii dupa niste legi pecetluite de Cel ce stia sa scrie pe pamânt, când cu desfrânata.

  2. menda zice:

    Da, frumos povestit.

  3. Gabriela Cecilia zice:

    Minunat!

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s