Note despre Liturghie (2). Locul

Locul

Ai auzit și tu oameni care spun, Iisus e bun, de acord, e minunat, cred în el, dar te rog să n-aud de biserică. Și dacă se pornesc, nu-i mai poți opri, oricât de mult ai încerca să le explici că biserica nu înseamnă un preot care i-a nemulțumit pe ei, mașina sau ifosele unui episcop, ori costurile unei catedrale. Dacă ar avea cine să te asculte, le-ai zice, oameni buni, ce vorbiți voi, chiar Iisus a spus despre biserica sa că „nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18), cum credeți voi că o desființați cu argumentele voastre.

Îmi amintesc c-am văzut odată, pe un zid din București, un graffito, de un radicalism care mai întâi m-a șocat, apoi m-a umplut de tristețe: „Iisus, DA! Biserica, NU!”. Cred că inclusiv printre cei care vin la biserică să se cunune, să-și boteze copiii sau să-și îngroape morții sunt mulți care gândesc așa.

Dar să știi că-i înțeleg pe oamenii aceștia care văd în biserică doar pe slujitorii ei, și încă pe cei mai răi. S-au săturat și ei de ipocrizia funcționărimii bisericești, de lipsa ei de har și cultură teologică, de contabilizarea slujbelor și de nesfârșite socoteli lumești, într-un cuvânt s-au săturat să mai vadă în biserică încă o instituție. Le-o fi dor și lor de puțină dragoste, de mai multă taină, de o vorbă bună spusă din inimă și nu din cărți, de umbra apostolilor lui Iisus care trecea odinioară peste copiii lor și-i tămăduia (Faptele Apostolilor 5,15). 

Degeaba strâmbi din nas, m-a certat odată consilierul unui episcop, nemulțumit de criticile mele. Tot îi tragi cu „omul, omul”. Omul nu mai există. I-au luat locul instituțiile sale, guvernele, partidele, băncile, organizațiile civice, agendele ideologice, presa și media socială. Omul de azi este câte puțin din fiecare și nimic din el însuși. N-avem de ales, va trebui să ne batem cu armele lor, dacă vrem să supraviețuim. Biserica trebuie să fie una dintre instituțiile omului, însă cea mai bună posibil, – aici, da, sunt de acord cu tine.

De aceea mulți oameni au ajuns să gândească rău despre biserică. Nu pentru că n-ar mai avea nevoie de ea, ci pentru că nu mai știu unde să o găsească, unde să o caute. Nu mai știu care este locul ei.

De multe ori nici măcar cei care ajung la biserică nu știu ce caută acolo și pleacă la fel cum au venit. Mai cumpără, ca să se aline, câte o iconiță „făcătoare de minuni” sau o sticluță cu „mir de nard autentic” în care își închipuie că s-a diluat însuși Sfântul Duh.

Chiar tu m-ai întrebat zilele trecute și n-am apucat să-ți răspund: aș vrea să merg la biserică, dar unde mă sfătuiești să mă duc, știi vreun loc mai deosebit? Da, știu o biserică foarte deosebită și despre acest loc al ei vreau să-ți scriu acum.

Am ajuns anul trecut pe o insulă unde nu mai există decât ruinele unei capele și câteva morminte vechi. Aici a trăit în secolul al șaselea Sfântul Finnan, un misionar irlandez din obștea marelui stareț Columba care i-a creștinat pe scoți. Insula e așezată în mijlocul unui lac și se spune că atunci când sfântul voia să treacă dintr-o parte în alta, era purtat de pești pe spinările lor. Eu am ajuns cu caiacul, odată cu câțiva pelerini ruși, care veniseră cu bărcile. Am rămas peste noapte în corturi, iar a doua zi, fiind duminică, am făcut sfânta liturghie. De fapt, cu acest gând venisem acolo și m-am bucurat că Domnul i-a trimis pe oamenii aceia ca să pot sluji.

Pelerinii și-au agățat icoanele pe unde s-a putut, iar eu am întins sfântul antimis pe lespedea vechiului altar. 

Antimisul este o pânză fără de care niciun preot nu poate sluji liturghia. Pe ea este pictată punerea Mântuitorului în mormânt, iar într-un colț sunt cusute moaște de mucenic. (Asta ca să știi că în orice biserică ortodoxă ai intra în lumea asta, vei găsi acolo oase care s-au lăsat sfărâmate pentru credința în Hristos.) Atunci când antimisul este desfășurat, el devine altar, așa cum primii creștini făceau liturghii pe mormintele martirilor. 

Dacă ai fi ajuns în dimineața aceea la altarul lui Finnan, ai fi găsit, ca la cina cea de taină, pâine și vin, un preot slujind și câțiva oameni rugându-se și așteptând să primească părticica lor din „pâinea vieții” (Ioan 6,48). Ai fi ajuns la liturghie. Și ajungând la liturghie, ai fi ajuns la biserică, deși nu te-ai fi gândit să numești așa câteva ruine năpădite de buruieni. Te-ai fi întrebat, poate, unde sunt zidurile împodobite cu mozaicuri și fresce, cântările psalților și soboarele de slujitori, sfintele moaște și icoanele făcătoare de minuni, strălucirea candelabrelor și scumpetea odoarelor, mesele încărcate de pomeni și obișnuita dăscălime care să-ți arate unde să aprinzi lumânarea și ce să iei mai întâi, anafura sau aghiasma.

Și totuși, în jurul acelui antimis, în jurul fiecărui antimis întins pentru liturghie, aici voiam să ajung, este locul Bisericii și miezul ei de sânge, amintirea vie a lui Hristos și semnul său despre am scris mai înainte. Ca la un Ierusalim ceresc, în jurul antimisului se adună toată biserica: sfinții și îngerii, Maica Domnului și Duhul Sfânt, și toți viii și morții pentru care s-a spus „acesta este sângele Meu, al Legământului cel nou, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28).

Biserica este însăși liturghia ei, iar a merge la biserică înseamnă a merge la liturghie ca să primești trupul și sângele Mântuitorului. Toate celelalte ale bisericii sunt legate de liturghie ca printr-o rețea de capilare prin care curge acest sânge mântuitor.

Atât de mult au simțit vechii creștini legătura aceasta încât niciuna dintre slujbele care-i unea cu biserica nu o făceau în afara liturghiei: botezul, cununia, hirotoniile, sfințirea uleiului pentru maslu, înmormântarea și pomenirile morților, toate se făceau odată cu liturghia și în timpul ei. Citește cu atenție rugăciunile pentru împărtășire: tot ce trebuie omul să știe în mod esențial pentru viața sa duhovnicească se află acolo.

Dar dragostea creștinilor s-a răcit și în loc de trupul și sângele Domnului mirii primesc astăzi la cununie un pișcot și o gură de șampanie. Repejor, că mai așteaptă și alții la rând. (Ne întrebăm însă de ce nu merge bine „familia tradițională” și votăm creștinește pentru mântuirea ei.) În capilarele care ne legau de liturghie, sângele bisericii a înghețat. Au suflat în ele duhul lăcomiei și vântul „adaptării” la vremurile moderne. O nouă religie populară se pune în mișcare, pe care unii știu a o sluji mai bine decât liturghia.

Am pus între biserică și oameni atâta formalism de sinagogă încât frumusețea ei dintâi s-a ascuns în adânc ca un miez într-o coajă în care-ți spargi dinții.

Tu însă, când ai să te cununi, să nu primești pișcoturi din mâna preotului, ci să-i ceri să vă împărtășească la liturghie. Când o să-ți fie foame și sete, să mergi la liturghie. Și ori de câte ori vei vrea să găsești biserica lui Hristos, să o cauți în liturghie. Nu există alt loc al ei. 

Iată și răspunsul la întrebarea ta. Mergi fără grijă oriunde se face liturghia, pentru că acela e locul pe care îl cauți. Și nimic nu poate opri liturghia, nici păcatele, nici ignoranța slujitorilor ei, pentru că ea nu este a noastră, ci a Marelui Preot care „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu însuși sângele său” (Evrei 9,12).

Vezi și:Note despre Liturghie (1). Amintirea și semnul”. Va urma: „Note despre Liturghie (3). Cel ce aduce”

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Note despre Liturghie (2). Locul

  1. A sluji LUI este cea mai minunata indatorire!

  2. agnesD zice:

    Multumesc pentru aceasta marturisire de credinta. De antimis nu stiam, ma bucur sa aflu.

  3. olga eny zice:

    Multumesc pentru acest dus rece de care sufletul meu avea mare nevoie. Ma bucur ca mai avem oameni ca dumneavostra in Biserica Ortodoxa.

  4. cartheo zice:

    Păi, tocmai aici e „cheia”: „Dar dragostea creștinilor s-a răcit și în loc de trupul și sângele Domnului mirii primesc astăzi la cununie un pișcot și o gură de șampanie. Repejor, că mai așteaptă și alții la rând. (Ne întrebăm însă de ce nu merge bine „familia tradițională” și votăm creștinește pentru mântuirea ei.) În capilarele care ne legau de liturghie, sângele bisericii a înghețat. Au suflat în ele duhul lăcomiei și vântul „adaptării” la vremurile moderne. O nouă religie populară se pune în mișcare, pe care unii știu a o sluji mai bine decât liturghia.”

    E un soi de cerc vicios; dar… eu îl văd mai „apăsat” de/din partea oamenilor, nu de/din cea a slujitorilor bisericii. Tocmai presiunea pusă de omul „de azi” (Să se modernizeze, domne, ȘI biserica ortodoxă, nu vedeți cît de înapoiați sînt/sîntem? Ia uite, la catolici / alții/ cum e!), înverșunarea (Da’ de ce n-am voie asta/aia? Da’ de ce să-mi boteze mie fetița după cei 2 băieți/ eu vreau să fie singurul copil botezat în ziua aia sau măcar prima! A, și NU sînt de acord s-o cufunde în apă, s-o stropească doar!… Da’ de ce nu se fac nunți în post?…), apoi disprețul ori măcar condescendența – și asta chiar la cei care, totuși, se cunună, își botează copiii în biserică! Uneori mă întreb DE CE mai țin să facă nuntă, botez la biserică, din moment ce, în rest, sînt aproape împotriva ei?… Cred ca pișcotul și șampania (chiar le primesc „în loc de”, nu „pe lîngă”?) au apărut tot ca o concesie, nicidecum ca „inițiativă” piaristică…

    Da, așa e, biserica este în primul rînd trăire, comunitate și comuniune – cu Hristos, dar și cu ceilalți – dar, totuși, ea este și instituție… Iar ceea ce e bizar, e faptul că aceștia (menționați mai sus) se conformează fără crîcnire (ba chiar se simt valorizați!) regulilor instituțiilor unde lucrează; în schimb, cînd vine vorba despre Biserică (instituție), atunci lucrurile se schimbă, iar regulile acesteia nu mai au nicio valoare…
    Ce să facă preoții, cînd sînt confruntați cu „imperative”? Pot ei să refuze botezul pt că mama vrea să-și impună „viziunea”, regulile? Mulți cedează… (Ca să nu mai pomenim „inițiativele” unora, de a se modifica chiar și liturghia, căci… unele texte pot fi ofensatoare pt unii, alții…)

    • Ioan-Florin zice:

      cum adică „ce să facă preoții”?? Să le explice că biserica este o casă care are regulile și învățăturile ei de credință. Cine vrea să le primească și să-și boteze copilul în casa aceasta a bisericii, bine, nimic nu este cu forța nici de-o parte, nici de cealaltă. Eu am avut la biserică și situații în care părinții, după ce m-au ascultat ce au de făcut, au spus, mulțumesc, nu mai vrem să ne botezăm copilul, s-au întors și au plecat. Mi-a părut rău pentru copil, dar mi-ar fi părut și mai rău să fac un botez de formă. Iar preoții cedează de dragul câștigului și din cauza propriei lor nesiguranțe, ăsta e adevărul, nu că ar fi în asta vreo măsură „pastorală” cum mai spun unii.

      • cartheo zice:

        🙂 Sînt întru totul de aceeași părere! („ce să facă preoții”) Poate cedează de dragul cîștigului, poate din nesiguranță, cred însă că și din alte motive – de exemplu, să nu-i îndepărteze pe cei care vin (doar) pentru botez… un soi de „negociere” tăcută = hai, fie, nu facem aia, ailalată, numai veniți și botezați copilul…
        Și, dacă stai să te gîndești, te ia groaza – adică, acum, în era modernității, preotul trebuie să explice ce/ cum – și mai ales DE CE! – va face, iar „clienții” acceptă sau nu… Un soi de dat socoteală și-o „tîrguire” spre obținerea acceptului și spre mulțumirea tuturor… Cred că așa ceva nu se poate întîmpla decît într-o societate secularizată…

      • Scuze daca e o intrebare mai bizara , dar ce le ati spus respectivilor parinti ca au ajuns sa refuze sa oficiati botezul copilului lor? Erau niste exigente atat de greu de indeplinit ?

  5. cristi zice:

    nu partea de formalism pus între biserică și oameni este problemă, atât timp cât forma i-a pus secole împreună pe oameni în biserică. cred că problema este în instituționalizare și apariția bisericii ca instituție „exterioară și constrângătoare” individului, cum ar zice sociologii. problema este că nu ne mai regăsim în formă din cauză că nu mai vedem oasele martirilor pentru că bisericii îi este greu să găsească un car de lemne pentru frigul enoriașilor. și, vai!, mă gândeam zilele trecute, că de Paște am văzut o femeie care efectiv strălucea de nerăbdare să dea de pomană. și-mi ziceam că era ca o icoană!

    • Ioan-Florin zice:

      Cristi, forma nu este totuna cu formalismul!

      • cristi zice:

        cu siguranță! era o relație de subordonare între termen (asumată subiectiv)i crezând că repetarea unei forme pe o perioadă suficient de mare de timp duce la formalism (pierderea raționalității inițiale). dar, pentru că există un dar, oamenii incluși în interiorul procesului găsesc liniște, siguranță, apartenență chiar dacă nu mai găsesc izvorul teologic.
        există însă partea cealaltă în care apartenența se pierde. partea în care nu mai aparțin bisericii pentru că ea este un construct în care nu mai sunt lăsat să mă regăsesc, valorile ei instituționale bulversând valorile mele individuale (pe care le consider ca fiind ale unui creștin).

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s