ce le-ar spune o prostituată domnilor Băsescu și Paleologu, dacă ar ști să vorbească despre stat și etică politică

Mai întâi, o mică poveste pentru d-l președinte Traian Băsescu, care a propus recent, într-o emisiune tv, legalizarea prostituției în România („punere sub protecția statului a acestor femei” – s-a exprimat elegant fostul președinte). Și în replică la o altă poveste, a d-lui Theodor Paleologu, despre prostituatele din București, din care s-ar înțelege că cea mai mare problemă a prostituției în România este proxenetismul.

Zilele trecute a intrat în biserica mea din Edinburgh o femeie plângând în hohote, rugându-mă să o ascult, deși o vedeam pentru prima dată. Era neîngrijită, nearanjată, îmbrăcată într-un trening uzat, ca și cum tocmai ieșise în fugă din casă. Era însă o femeie frumoasă și încă tânără.

În câteva minute mi-a spus povestea ei. Chiar în dimineața aceea aflase că are un cancer mamar în stadiul 4. Dar nu asta o speria cel mai mult. 

Mi-e rușine să vă spun cu ce mă ocup în Scoția, mi-a spus ea. Însă din rușinea mea cred că vă dați seama și singur. Am ajuns să fac asta de vreo trei ani, după ce soțul m-a părăsit și am rămas să-mi cresc singură fata. Are acum 18 ani și nu știe încă ce fac eu aici, crede că am grijă de o bătrână.

Dar știți de ce am plecat eu să fac prostituție? Ca să nu plece ea. Avem în țară un apartament în rate, iar după divorț nu l-am mai putut plăti din salariul meu. Dacă pierd casa, fata va rămâne pe drumuri. Mi-a spus odată, văzând că nu ne mai descurcăm: mami, mă gândesc să mă duc în Italia, mi-au spus niște fete că-mi găsesc ceva de lucru la un bar, se câștigă foarte bine. M-am prefăcut că nu înțeleg. I-am răspuns că ea trebuie să-și termine școala și că mai bine am să merg eu, să îngrijesc bătrâni. M-am hotărât pe loc să plec. Și tot atunci am știut foarte bine că nu asta urma să fac, odată ajunsă aici.

N-am venit să vă cer nimic, a încheiat ea, am vrut doar să-mi descarc sufletul. Nu mi-e teamă de moarte, cum o vrea Dumnezeu, în schimb înnebunesc la gândul că, dacă am să mor, fata mea va ajunge o prostituată ca mine.

Povestea ei se termină aici, atât cât pot să vorbesc despre ea. 

Acum însă, l-aș ruga pe domnul Traian Băsescu să-și închipuie că se află în fața acestei mame și că fostul președinte al României o privește în ochi și îi răspunde cam așa: 

„Doamnă, nu vă faceți nicio grijă! Dacă se întâmplă ceva rău cu dvs., statul român se va îngriji ca fata dvs. să practice o prostituție legalizată. Va fi protejată împotriva proxeneților și va lucra într-un stabiliment securizat, unde va avea parte de controale medicale periodice. Va avea un venit foarte bun, o carte de muncă și chiar o pensie la bătrânețe. Liniștiți-vă, totul va fi bine cu ea, vă asigură un fost președinte al României!”

Înainte de a trece mai departe, v-aș ruga să vă mai gândiți și la faptul că, după cum se arată într-un raport recent de cercetare, „majoritatea covârșitoare” a femeilor care practică prostituția în România sunt mame (p. 11, Femei care practică sexul comercial: rețele sociale și acces la servicii publice. Raport de cercetare, Carusel, 2017) .

1. Ce vreau să spun din start cu povestea asta este că statul român nu are nici cel mai mic drept să propună legalizarea prostituției atât timp cât se află cu cetățenii lui într-un profund conflict de etică politică.

Statul român nu este nici pe departe în situația unui stat responsabil, performant, de tip occidental, care să aibă dreptul politic de a spune cetățenilor lui: v-am oferit o societate funcțională, șanse egale, slujbe și un salariu minim acceptabil, protecție socială etc., adică tot ce ține de noi ca să duceți o viață decentă. Dar dacă preferați să trăiți de pe urma serviciilor sexuale, sunteți liberi să o faceți, e dreptul vostru.

Nici vorbă de un asemenea discurs în România, unde zeci de mii de femei (mai ales mame!) sunt obligate din motive socio-economice să practice o prostituție de subzistență, cel mai adesea pentru a-și întreține copiii sau chiar întreaga familie.

Citez mai departe din același raport de cercetare al Asociației Carusel, realizat în 2017 cu sprijinul Confederației Elvețiene:

„Aproape toate situațiile analizate în această cercetare scot la iveală faptul că activitatea de sex comercial a început într-un moment în care individul sau familia s-au confruntat cu o situație de criză socio-materială. În aceste condiții, aceștia ar fi avut nevoie de un sprijin măcar temporar din partea societății pentru a depăși momentul. În lipsa acestui sprijin, soluția sexului comercial a fost văzută ca singura opțiune viabilă. (…) Nevoia de supraviețuire, nevoia de a întreține o familie și lipsa de alternative profesionale viabile sunt elemente ce apar recurent.” (p. 12)

Așadar, nu proxeneții sunt fenomenul cel mai îngrijorător al prostituției, ci însăși incompetența statului român aflat de 30 de ani în captivitatea unor structuri corupte de extracție securistică sau interlopă, care l-au făcut cel mai mare exportator de carne vie în Europa. Cu sau fără ajutorul proxeneților.

Un stat care, la problemele sărăciei generalizate, corupției, lipsei de șanse, inegalităților și nedreptăților flagrante de tot felul, într-un cuvânt la incapacitatea sa politică de a guverna și de a avea grijă de cetățenii săi, are cinismul de a răspunde propriilor sale victime socio-economice cu legalizarea suferinței lor este mai imoral ca prostituția însăși.

2. În al doilea rând, dacă problemele de etică politică nu mai impresionează pe nimeni (deși tocmai asta mă așteptam să aud de la d-l Paleologu), poate măcar cele de securitate națională (altele decât ascultarea telefoanelor) vor da de gândit susținătorilor legalizării prostituției.

Statul român nu a fost capabil să localizeze telefonul unei victime care a sunat la 112 chiar dintr-un fief notoriu al traficanților de minore, nu este în stare să prevină la frontiere exportul de prostituate, nu poate nici măcar instala radare pe șoselele pe care mor mii de oameni în accidente rutiere, – crede cineva c-ar fi în stare să controleze ce s-ar întâmpla în bordelurile sale?

În acest moment, statul român nu îndeplinește nici măcar „standardele minime” în prevenirea traficului de persoane în general (Raport privind traficul de persoane pe 2018, Departamentul de Stat al S.U.A.). De aceea este complet inutilă acum căutarea unor modele occidentale pentru legalizarea prostituției. O asemenea măsură, într-o țară profund coruptă și incompetentă ca a noastră, ar fi chiar de a doua zi o poliță în alb pentru piața exploatării sexuale.

3. Până una alta, dacă mai este de făcut ceva în România în această privință, sunt două lucruri urgente cu adevărat. Dincolo de destructurarea rețelelor de proxeneți, – măsură care nici n-ar mai trebui „propusă” de cineva, pentru că în mod normal ar trebui să fie o prioritate de securitate națională.

Mai întâi, imediat, depenalizarea completă a femeilor care practică prostituția. Amenzile pe care le primesc, pe lângă faptul că sunt total ineficiente în controlarea fenomenului, nu reprezintă pentru ele decât o umilință în plus, care le va face să se simtă și mai vinovate, și mai excluse social, și mai reticente în colaborarea cu orice autoritate publică pentru a denunța abuzurile la care sunt supuse sau pentru a cere protecție ori sprijin social.

În al doilea rând, la amploarea pe care a luat-o fenomenul în țara noastră, este nevoie de un program național care, într-o primă fază, să vină măcar în sprijinul acelor femei care caută în mod real o alternativă la practicarea prostituției: mă gândesc la mamele tinere și singure, la fetele din mediul rural și la cele care trăiesc pe stradă, la femeile în vârstă și la cele grav bolnave. Un program competent și bine finanțat, derulat cu sprijinul unor oengeuri cu expertiză în domeniu și care să ofere, sub control, suport economic, social, medical, juridic, alternative profesionale viabile, soluții de recuperare și incluziune socială.

Poate că asta voia să-i spună d-lui Theodor Paleologu prostituata din povestea dumnealui, care l-a alergat pe străzile Bucureștiului pe vremea când era deputat.

bobul de muștar și muntele părintelui Sofronie, cel cu un picior de lemn

Unul din cuvintele cele mai puțin înțelese ale Mântuitorului este și acesta: „Dacă veți avea credință cât un bob de muștar, veți zice muntelui acesta: Mută-te de aici dincolo, și se va muta” (Matei 17,20). 

Pe de o parte, gândul zboară la un fel de putere paranormală a credinței: oare chiar poate ea să mute munții din loc? (și mulți au luat literal aceste cuvinte).

Pe de altă parte, cititorul Evangheliei se poate simți descurajat: dacă nu pot muta munții din loc, înseamnă că n-am credință nici măcar cât un bob de muștar. Atunci, ce să mai fac, cum să mai cred?

Dar sensul cuvintelor Mântuitorului este altul. Nu bobul de muștar este important în această parabolă, ci ceea ce poate lucra el. Nu o credință mică ne cere Mântuitorul (toți avem o credință mică!), ci o credință cultivată și lucrătoare, ca o sămânță îngrijită într-un pământ bun.

Pilda bobului de muștar fusese explicată chiar de Mântuitorul, cu puțin mai înainte, între cele șapte pilde despre împărăția cerurilor: „Împărăția cerurilor este asemenea bobului de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa. Și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui” (Matei 13,32).

De aceea Domnul s-a supărat și pe tatăl copilului „lunatic”, și pe apostolii săi care n-au putut să-l vindece, certându-i, „neam necredincios, până când voi fi cu voi?”: pentru că-și răcise gura de pomană și ei nu învățaseră că credința trebuie să fie lucrătoare.

Acum înțelegem altfel prima parte din cuvintele Lui: „Dacă veți avea credință cât un bob de muștar, semănându-l cu grijă, cultivându-l, îngrijindu-l până se va face un copac în care își vor face cuiburi păsările cerului, veți putea muta și munții din loc.”

În credință, ca și în pildele despre împărăția cerurilor, nu cantitatea contează, ci lucrarea. Iar lucrarea este iubirea aproapelui.

Nu sămânța pe care o seamănă semănătorul, ci rodul pe care îl aduce ea. Nu măsurile de făină, ci dospirea ei. Nu comoara din țarină, ci curajul de a vinde tot ce ai pentru a o cumpăra. Nu bănuțul pierdut, ci efortul de a „aprinde lumina” și de a „mătura casa”. Nu bobul de muștar, ci cultivarea lui.

Încă un exemplu evident despre necesitatea cultivării credinței este atunci când apostolii îi cer lui Iisus: „Sporește-ne credința!” (Luca 17,5). Dragii de ei! Și ce le răspunde Domnul? Le răspunde exact cu pilda bobului de muștar, în versiunea lui Luca: „Iar Domnul le-a zis: De ați avea credință cât un bob de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare! și vă va asculta.” (Luca 17,6). Cu alte cuvinte: Nu trebuie să vă sporesc Eu credința, voi trebuie să o puneți la lucru, să o răsădiți, așa mică cât un bob de muștar, să o cultivați, să faceți din ea un copac.

Dar oare poate credința să mute munții din loc? Ce-a mai vrut Mântuitorul să spună și cu asta? 

Nu zic că știu ce a vrut să spună, dar am să vă spun povestea pe care mi-a spus-o părintele Sofronie, pustnicul cu un picior de lemn, care trăia în pădurile Sihlei Neamțului. L-am întâlnit cu ani în urmă, aciuat ca o sălbăticiune într-o vizuină de pământ, la marginea unui pârâu. Despre el am scris, când aveam vreo 20 de ani, primul meu reportaj, „Viața oarecare a părintelui Sofronie, cel cu un picior de lemn”. Între timp s-a mutat la Domnul, Dumnezeu să-l odihnească!

Avva Sofronie era un om cuminte, smerit și rugător, dar la bătrânețe se lupta cu o mare ispită: voia să facă un schit lângă vizuina lui, însă îl încurca un dâmb de munte care-i stătea drept înainte. Om cu o credință simplă, dar nu mică, ieșea în fiecare seară în fața bordeiului și striga muntelui să se mute dincolo de râu, în spatele chiliei, însă, ca un făcut, nu se întâmpla nimic.

De mai multe ori postise cu pâine și apă 40 de zile, dormea pe o mână de paie și se supusese la toate nevoințele, însă tot degeaba, muntele nu se clintea din locul lui. Cum să mai postesc, cum să mă mai rog, se întristase avva Sofronie. Dacă n-am credință nici cât un bob de muștar, cum am să mă mântuiesc?

Inutil să mai spun, nu numai că toată viața lui nu fusese în stare să alunge vreun demon (așa îmi mărturisise), dar nici măcar pe câinele care se aciuase la bordeiul lui nu putuse să-l vindece de râie.

Își pierduse orice nădejde, când, într-o zi, chiar când se pregătea să-și facă pravila de pustnic, a ajuns la chilia lui un păstor care-și pierduse oile în urma unei furtuni. Impresionat de necazul omului, Sofronie și-a lăsat baltă rugăciunea și a plecat cu el, șontâc-șontâc, în căutarea oilor, mai ales că el știa bine toate pădurile și râpele de primprejur. Pe la miezul nopții le-au găsit pe toate, strânse într-o poiană. 

A doua zi, când păstorul s-a întors să-i aducă drept mulțumire o roată de caș, l-a găsit pe avva Sofronie în fața bordeiului, așezat pe o buturugă și privind ca nătâng împrejurul său. A crezut că i se făcuse rău, dar bătrânul l-a întrebat de cum l-a văzut: frate, când ai venit ieri la mine, n-ai trecut un dâmb de munte în fața chiliei mele? Nu părinte, i-a răspuns păstorul, aici e poiană de când umblu eu cu oile, muntele e în spatele bordeiului, dincolo de pârâu.

Munții sînt întotdeauna la locul lor, nu trebuie mutați. Ceea ce trebuie însă „mutate” sînt prioritățile credinței noastre, încât cea dintâi să fie mereu iubirea aproapelui. 

brunețica

După a treia operație au mutat-o într-o aripă a spitalului dinspre pădure. Salonul era drăguț, luminos, ca o cameră de vacanță. Era acolo și un pat pliant, pentru maică-sa, dacă ar fi vrut să rămână peste noapte. O asistentă i-a adus de la bucătărie un carton de prăjituri. I-a făcut semn, cu degetele la gură: take, eat.

Dar lor nu le mai trebuia nimic. Fata bănuia ceva. Mă tot întreba, da’ de ce nu mă mai pune la radiații?

Taică părinte, m-a rugat maică-sa, vorbește matale cu doctorii, că pe noi nu ne ia în seamă, că sîntem țigani. Nu mai spune prostii, am certat-o. Ce, până acum nu v-au luat în seamă? Aici e spital mare, nu le spuneți voi ce să facă. Și nu te bagă toată ziua la radiații. Poate nici n-o să mai fie nevoie, eu așa cred. Să te-audă Domnul, și-a făcut bătrâna o cruce mare. Taică părinte, să-i cânți ceva fetei, că visează rău. 

Așa zicea bătrâna, să cânt, nu să citesc rugăciuni. Tot așa îmi spusese în ziua când veniseră prima dată la biserica din Edinburgh, cu ani în urmă: taică părinte, a născut fata mea, să-i cânți de opt zile.

I-am cântat fetei de vise rele, apoi, la plecare, i-am lăsat pe pernă o iconiță cu Maica Domnului. E de la Ierusalim, i-am zis, e făcătoare de minuni. Data viitoare am să-ți aduc și o sticluță cu mir. 

După câteva zile m-a sunat fata. Era mai bine. Îi scoseseră perfuziile și chiar făcuse o plimbare prin curtea spitalului. Taică părinte, mi-a zis bucuroasă, am visat-o pe Maica Domnului. Ai văzut? ți-am zis că iconița e făcătoare de minuni. Da’ nu arăta ca-n iconiță. Da’ cum arăta? Așa, înaltă, brunețică. Brunețică? Ea era, zic. Așa o mai visez și eu uneori.

Apoi, zilele următoare, am așteptat telefonul de la bătrână. Știam că o să sune nu peste mult timp. Știam și ce va zice: taică părinte, să cânți ceva de sufletul fetei mele.

cel care merge pe apă

Când Domnul îl ceartă pe Petru, la umblarea pe mare, „puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”, – la ce îndoială credeți că se referă? În niciun caz la faptul că apostolul pescar se îndoise c-ar putea merge pe apă. Cu alte cuvinte, Iisus nu vrea să-i spună, „puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit că poți să mergi pe mare?”. 

O îndoială ca aceasta n-ar fi fost de blamat. E cât se poate de normală, conformă cu legea firii și legile naturii (așa cum a fost și îndoiala cea dintâi a ucenicilor în învierea Domnului).

Nu pentru îndoiala că va merge pe apă îl ceartă Domnul, ci pentru îndoiala în porunca Sa: „Vino!”. (Așa cum, pe drumul Emausului, îi ceartă pe ucenici nu atât că s-au îndoit de învierea Lui, ci de faptul că n-au crezut „toate câte au spus profeții” – Luca 24,25).

Dar să-l urmărim un pic pe Petru. El coboară din barcă și chiar merge pe apă, spune Evanghelia, „venind către Iisus”. Atâta vreme cât ochii săi sînt la Mântuitorul și nu în altă parte, el calcă pe apă în mod firesc, nici nu-și dă seama ce se întâmplă cu dânsul.

„Dar văzând vântul” – zice mai departe Evanghelia. Acesta este momentul când ochii lui Petru nu mai privesc la Domnul, ci se întorc la cele lumești. Gândul lui Petru părăsește porunca „Vino!” și se ocupă acum de problemele mersului pe apă, – vântul, furtuna, primejdiile-, adică se orientează într-o direcție greșită. Și abia atunci, se scufundă. 

Cel care se gândește la mersul pe apă nu va merge niciodată pe apă. Dar cel care nu se gândește decât la porunca Domnului, „Vino!”, va merge și pe apă, dacă va trebui, și prin aer, și prin foc va trece, „va lua șerpi în mână şi chiar ceva dătător de moarte de va bea, nu-l va vătăma” (Marcu 16,18).

Toate poruncile Domnului sînt: „Vino!”. Vino la Mine prin toate furtunile, vino peste toate mările, vino prin tot iadul iubirii de oameni. Uită-te numai în ochii Mei, nu fă greșeala să privești împrejurul tău. 

Toate poruncile Domnului sînt un mers pe apă. 

Și acum să vă povestesc cum am cunoscut un preot care mergea pe apă. 

În 1998 era preotul bolnavilor de la leprozeria Tichilești, din județul Tulcea -, astăzi nu știu unde mai este, din păcate nici măcar nu-i mai știu numele. L-am întâlnit acolo, la Tichilești, în biserica leproșilor. Un preot tânăr, cred că nu avea nici 25 de ani, delicat, sensibil, cu un chip care exprima încă multă curăție.

Eu n-am îndrăznit să sărut nici măcar icoanele din biserica lui, dar el binecuvânta bolnavii, îi îmbrățișa pe toți, ca un Francisc din Assisi, le săruta frunțile descompuse de boală, își trecea mâinile peste fețele lor chinuite. Se împărtășea cu ei la fiecare liturghie. Îmi venea să-l întreb, dar îmi era rușine: de ce ești aici, ce-ai făcut, de ce-ai fost pedepsit.

La plecare, am oprit mașina pe marginea drumului, am scos o sticlă de spirt, pregătită din timp, și mi-am spălat îndelung mâinile, fața, hainele. Cu ultimele picături mi-am clătit gura și apoi le-am înghițit.

Eu n-am făcut nici măcar un pas pe marea care era în furtună, m-am scufundat din prima clipă într-o sticlă de spirt. Dar el, preotul leproșilor, în fiecare zi mergea pe ape către Cel care îl chemase: Vino!

love story

fetițelor mele, Paia, Cati și Anușca

M-am săturat de atâtea morți. Să vă spun mai bine o poveste de dragoste, atât cât am primit voie să vorbesc despre ea, fără să mă ating de taina mărturisirii.

„Dragostea e ca moartea de tare”, se spune în Cântarea Cântărilor (8,6). Atenție, nu zice „mai tare” (cum ar supralicita doar un poet mediocru), ci „ca moartea de tare”, adică singura care se poate bate cu ea, parte în parte. Nu știi cine câștigă până la urmă, dar are o șansă egală, – cine mai are o șansă egală în fața morții?

E o poveste ca în Cartea lui Tobit (citiți Biblia!), ca să vedeți că poveștile ne povestesc pe noi, nu noi pe ele.

El e un băiat de bani gata, absolvent de Cambridge, umblat în toată lumea și trecut prin toate experiențele, dar nu-și găsește sensul în nimic. Ajunge la droguri și, în cele din urmă, la mai multe tentative de sinucidere. Nu există nimic pe lume ca să merite să mai trăiesc, repetă el întruna prietenilor săi.

Într-un alt capăt al țării, ea este o balerină din Ucraina (să zicem, dar ar putea fi din orice țară săracă din estul Europei), un fel de Sonia Marmeladova (citiți „Crimă și pedeapsă”!) visând să danseze la Covent Garden, dar ajungând escortă de lux în timpul liber, pentru că nu întotdeauna viața te lasă să dansezi unde vrei tu. Din cauza unei boli autoimune, fata își pierde treptat funcțiile ambilor rinichi și trece pe dializă. Cu ultimii bani își închiriază o cameră aproape de spital, trăiește din ajutorul social și se roagă în fiecare zi să apară în viața ei un miracol sau moartea.

În acest moment intervine arhanghelul Gabriel sau, mă rog, cine era pe tură în momentul acela, în numele lui.

După ultima tentativă de sinucidere, băiatul se trezește la capul său cu un preot, adus de taică-său, care e un om credincios. 

Vrei să te omori? îl întreabă preotul. Da, zice băiatul, și ultimul din lume care o să mă oprească ai să fi tu cu poveștile tale. Dar nici nu vreau să te opresc, îi răspunde preotul. Atunci, ce vrei de la mine? 

Un rinichi, zice preotul, cât se poate de serios. Cred că n-ai nimic împotrivă să te sinucizi cu un singur rinichi.

E nebun, e dement, gândește băiatul, tata mi-a adus un popă nebun. Și începe să râdă până-i sar acele din vene. Vorbesc serios, zice preotul, deși zâmbește și el în barbă. Nu-i pentru mine rinichiul, slavă Domnului, eu sînt sănătos. E pentru o fată din „Lacul lebedelor”, are nevoie de un transplant. Nu te cred, zice băiatul. Vreau să văd fata.

Popa îl duce acasă la fată, iar ăsta se îndrăgostește de ea pe loc. Vrea să se mute la ea, dar popa îl convinge pe tatăl băiatului, căruia nu-i prea convenea povestea cu Marmeladova, că e mai bine să-i primească pe amândoi în casa lui. La banii tăi, îi explică preotul, nu mai contează că îngropi unul sau doi.

Analizele medicale ies bune, băiatul e compatibil cu fata și în această privință. Desigur, în poveste se stârnesc tot felul de demoni, ba asupra băiatului, ba asupra fetei, dar și rugăciunea preotului este puternică, sau, hai mai bine să recunoaștem, mila lui Dumnezeu este mai mare.

În așteptarea transplantului, toată casa se transformă: tatăl citește acatiste, băiatul face sport, ca să elimine toxinele din organism, fata le face zacuscă și colțunași, iar preotul este tratat cu icre negre și vodcă și i se cumpără o cruce de tisă, pe care și-o dorea de mult.

The end. Nu așteptați să vă spun ce s-a întâmplat mai departe. Chiar dacă știu, aș fi un scriitor prost, dacă v-aș spune. „Dragostea e ca moartea de tare.” Înțelegeți din asta că nu știm cine va învinge până la urmă, dar numai dragostea primește o șansă în fața morții.

un gând la moartea părintelui Marius Bărăscu

A murit într-un accident rutier, – provocat pe E85 de o depășire criminală a unui șofer inconștient, Dumnezeu să-l ierte și pe el -, un preot tânăr, în ziua când împlinea 35 de ani, lăsând în urmă soția, patru copii și o parohie de țară, care îl primise și-l asculta ca pe apostolii lui Hristos.

Un preot cuminte și curat ca un sfânt, devotat în slujirea sa, fără odihnă în dragostea pentru aproapele. Pe ultimele fotografii din parohie apare înconjurat de familie și de enoriași, muncind pe șantierul bisericii, jucându-se cu copiii din sat și făcându-le din zidul bisericii sale un cinematograf în aer liber.

Domnul să te odihnească, părinte Marius! Roagă-te lui Dumnezeu și pentru noi, păcătoșii.

De fiecare dată în momente ca acestea, îmi aduc aminte de predica unui preot din țară, care, chemat să slujească la înmormântarea unui copilaș de 3 ani, a izbucnit în lacrimi și n-a putut spune decât atât: „Iertați-mă, vă rog, și iertați-l și pe Dumnezeu!”

Sînt preot de 20 de ani și tot nu știu ce să spun despre moarte, – nu din cărți, ci ceva în care să cred și eu. Aș putea să vorbesc despre Dumnezeu încă 20 de ani de acum înainte, dar despre moartea părintelui Marius n-aș ști să spun nici măcar un singur cuvânt. Mă așez lângă cei zdrobiți de durere și sufăr împreună cu ei. Mă strâng în prezența morții până mă fac un punct neînsemnat și strig de acolo, ca Hristos pe cruce, așteptând învierea: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Numai în Hristos mai am puterea să fiu preot în astfel de momente: nu știu să vă spun ce e moartea, nu știu de ce există ea, dar știu și vă implor să nu uitați că nici măcar fiul lui Dumnezeu n-a fost iertat de nedreptatea ei, iar în răstignirea lui, în moartea lui nevinovată sînt cuprinse toate morțile din lumea asta. Și moartea părintelui Marius, și moartea Alexandrei Măceșanu, și moartea Luizei, și moartea tuturor nevinovaților de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Este singurul gând pentru care nu-mi pierd mințile în fața morții. Facă-se voia ta, Doamne, așa cum s-a făcut în fiul tău pe cruce. Numai pentru acest gând mai pot să intru și mâine în biserică și să spun, slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, „toate sînt în ascuns”, dar la sfârșit, când vor fi cer nou și pământ nou, ele se vor descoperi, le vom înțelege, vom sta fericiți la cină și vom ierta. Dacă o singură secundă n-aș crede asta, dacă n-aș ști acest lucru ca pe cel mai mare adevăr, astăzi mi-aș pune epitrahilul deoparte și n-aș mai sluji niciodată.

Îmi mai aduc aminte și de ultimele cuvinte ale părintelui Pavel Florenski, marele teolog rus, matematician, fizician, chimist, un adevărat luminător al Rusiei (și la propriu, pentru că el concepuse planul național de electrificare a țării), trimis de bolșevici în fața plutonului de execuție, într-un lagăr din Siberia. Avea 5 copii acasă. Refuzase pașaportul primit prin intermediul lui Maxim Gorki, ca să fugă din țară, pentru că a vrut să împărtășească până la capăt soarta poporului său. A plecat capul în fața armelor, spunând: „E foarte greu, Doamne, dar facă-se voia ta!”

Așa cum singurătatea absolută este tragedia ateului, există și o tragedie a credinciosului: răstignirea sa între credința în „facă-se voia Ta” și strigătul omenesc în fața morții, „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”.

 

apocrifă

Şi după şase zile, Iisus a luat cu sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu el.

– Doamne, îndrăzni Moise, eu zic să-i asculți pe pescarii aceștia și să rămânem cu ei pe munte. Nu are rost să te expui. Vei face și de aici minuni, că puterea ta e mare, iar cine are nevoie, la o adică, o să te găsească și pe Tabor.

– Oamenii au nevoie mai mult decât de minuni, Moise. Au nevoie de iubire. Minunile îi fac doar o clipă mai fericiți, dar nu mai puțin singuri.

– Au legea, Doamne. Să nu minți, să nu ucizi, să nu furi și toate celelalte. Omul trebuie să știe doar atât: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Altfel, nu o să învețe nimic. Dacă scapă nepedepsit, omul o să scoată și al doilea ochi, o să smulgă și al doilea dinte.

– V-am lăsat atâta timp să-i scoateți și voi ochiul, și lumea n-a fost mai bună. Ați făcut mai mulți chiori, atâta tot. Frica îl face pe om mai prudent, Moise, dar nu și mai bun. Însă dacă ceva îl mai poate mișca din împietrirea lui, aceea este iubirea. Dar asta poți să înțelegi numai dacă ai întâlnit-o atunci când ai urât vreodată cu adevărat.

– Iubirea, iubirea. Vorbești ca un poet, Doamne, să mă ierți. Iubirea e imprevizibilă și mai mult încurcă lucrurile decât rezolvă ceva. E bună pentru familie, pentru prieteni, în rest poate fi un sentiment arbitrar și periculos. Cum să conduci lumea prin iubire? Cum să faci din ea o justiție, o armată, o societate, un stat? Nici măcar o religie nu o poate întemeia iubirea singură. E nevoie de dogme, de legi, de constrângeri, altfel o să facă fiecare după cum îl taie capul. 

– Eu mă gândesc, Moise, la cum am vrut să arate lumea când am făcut-o noi, iar tu îmi vorbești de o lume la care vă gândiți voi. Dar chiar și această lume a ta, numai prin iubire se mai poate salva, dacă nicio lege a ei și nicio constrângere nu vor fi mai mari decât sufletul ultimului om. În ce mă privește, Moise, am crezut în iubire de la bun început și trebuie să arăt acest lucru până la sfârșit, cu prețul vieții. Și chiar dacă va fi să mă înțeleagă doar acești pescari pe care-i vezi aici.

– Până la sfârșit, zici? Dar la sfârșit, îți amintesc, pământul va fi înghițit de focul tău, nu de iubirea ta.

Ilie nu vorbise până atunci nimic, ca unul care era cel mai mic între ei. Când auzi însă ultimele cuvinte, făcu un pas înaintea lui Moise și-i înfruntă privirea.

– Frate Moise, va fi vijelie năprasnică, se vor despica munţii şi stâncile se vor sfărâma, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur vor trece toate prin foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi abia acolo va fi Domnul.