în legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței

Cum să întorci și obrazul celălalt când încasezi una peste față? cum să-l împrumuți pe cel care caută să te înșele? cum să-l binecuvântezi pe cel care te blestemă? cum să nu răspunzi cu legea violenței celui care te agresează??

Nimic nu pare mai omenesc și mai natural decât legea violenței în legitimă apărare, – atât de puternică este această convingere încât ea ne-a fost acceptată experimental (istoric) până și de bunul Dumnezeu, în legea talionului. Poftim, rezolvați-vă problemele în felul ăsta, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, numai faceți odată lumea aia minunată pe care o aștept de la voi.

Mântuitorul e sincer cu noi, nu umblă cu floricele stilistice, ne spune adevărul: atenție, aveți vrăjmași peste tot! El nu e predicatorul siropos al păcii mondiale, nici oengistul toleranței de lozincă, frate bun cu folkistul melancolic care-și imaginează frățietatea universală ca pe câmpul de la Woodstock. Imagine all the people living life in peace – da, până la primul nenorocit care te enervează de moarte și-ți vine să-i spargi mutra. De altfel, prima crimă s-a petrecut între frați buni, nu între străini.

Nu, frate, ne zice El, aveți vrăjmași peste tot, sunteți înconjurați de indivizi fără scrupule, de inși care vă vor răul, de mincinoși care caută să vă înșele, de prieteni care vă trădează, de cunoscuți care vă blestemă.

Nu-i așa că vă vine, la rândul vostru, să-i călcați în picioare, să-i urâți de moarte, să-i strângeți de gât sau măcar să-i disprețuiți pe viață? Perfect, este normal, aceasta este legea violenței, nu vă simțiți vinovați dacă vă îneacă revolta, răzbunarea sau instinctele criminale. Până și blânzii pescari, n-au vrut ei să coboare foc din cer peste satul de samarineni care nu-i primise? (Luca 9,54). Și Iisus „i-a certat” și le spune, nu știți voi fiii cărui Duh sunteți.

Ei, și aici vin cuvintele pe care le-am găsit în jurnalul lui Tolstoi din ultimii săi ani de viață*: „În legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței”. Nu cred, nu-mi amintesc să mai fi găsit undeva altele care să interpreteze mai pe scurt și într-o formulare atât de puternică porunca Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Tolstoi a fost ultimul mare profet al secolului 20, luat în râs, internat la nebuni, excomunicat, dar azi e printre bărboșii din Rai care chiar au crezut în puterea iubirii.

În legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței, nu mă mai satur să copiez aceste cuvinte care-mi recunosc dreptul la violență, dar îmi arată calea violenței supreme: iubirea.

De altfel Tolstoi, care-l disprețuia uneori pe Pavel, este aici chiar Pavel care zice, vrei să torni cărbuni încinși pe capul vrăjmașului tău? Foarte bine, „dacă este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea” (Romani 12,20). 

Pavel (ca și Tolstoi pe urmele lui) merge la adânc: violența supremă nu este să te lupți tu cu vrăjmașul tău, ci să-i provoci conștiința în așa fel ca să lupte ea însăși împotriva lui.

Amintiți-vă de Jean Valjean, pe care nu amenințările ocnei reușesc să-l schimbe, ci bunătatea prostească a lui Monseigneur Bienvenu. De tâlharul de pe cruce, mișcat până în adâncul sufletului nu de pedeapsa sa, ci de suferința nevinovată a Altuia. De Zaheu, sătul de morala obișnuită și învățat cu disprețul binemeritat al obștii, dar cucerit de considerația pe care în mod neașteptat i-o arată Hristos. De un alt vameș care lasă toate și urmează unei chemări, doar pentru că niciun profet nu-l mai chemase niciodată. Cei ca ei sunt învinși nu de legea violenței, ci de propriile lor conștiințe puse în fața iubirii. 

Cum? dacă nu are conștiință? Am zis, calcă-l în picioare, mori cu el de gât – și morții o să-și îngroape morții. Dar dacă nu ai tu destulă iubire? Dacă iubirea ta e tot un discurs circumscris lumii tale limitate și egoiste?  Ca și cum Monseigneur Bienvenu ar fi spus, uite ce-i, Jean Valjean, te-am primit în casa mea în ciuda buletinului tău galben de ocnaș, te-am omenit, mi-am pus viața în pericol, dar tu ai mers prea departe, mi-ai furat tacâmurile, e prea mult, nici Dumnezeu nu-mi poate cere mai mult de-atât.

Eu cred că Mântuitorul ne-ar fi avertizat: iubește-i numai pe acei vrăjmași ai tăi care au cât de cât conștiință, pe ceilalți dă-i pe mâna poliției. Atunci iubirea ar fi fost un truc psihologic, nu un miracol. De aceea nici nu trebuie să te gândești la conștiința celuilalt. Trebuie să crezi în gesturile iubirii mai mult decât în conștiința celuilalt, pentru că iubirea este un miracol, – dar să fii oricând pregătit pentru cruce.

*) Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu și om, traducere de Elena Drăgușin-Richard, Humanitas, 2017

minunea de la sfârșitul zilei de muncă

Mântuitorul se arată pescarilor dimineață, după ce aceștia se întorc de pe mare fără să fi prins nimic toată noaptea (Luca 5,1-10). Ar fi putut să li se arate seara, înainte de a ieși ei în larg, să le umple plasele cu pești minunați și să-i scutească de un efort zadarnic. Efectul ar fi fost același, garantat, dar Mântuitorul nu caută senzaționalul, ci învățătura: minunea nu înlocuiește truda personală, ci o răsplătește. Minunea vine la sfârșitul zilei de muncă.

Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria.

Ieșiți în larg, luptați-vă cu valurile, înfruntați incertitudinea, dați tot ce puteți voi, iar dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați plasele, ca să știți că nu puteți nimic fără El (Ioan 15,5), dar nici fără voi.

Aici este și diferența dintre minune și noroc. Norocul e chior și până la urmă îl orbește și pe cel peste care se nimerește, minunea însă iluminează, la capătul ei omul se descoperă pe sine și îl descoperă și pe Dumnezeu. La început, Petru i se adresează Mântuitorului cu Ἐπιστάτα, un termen care desemna în sens larg orice autoritate lumească, ‘mai-marele’, ‘superiorul’, ‘șeful’: „Șefu’, ne-am trudit toată noaptea și n-a căzut nimic” (5,5). Dar la sfârșit, pescarul cade în genunchi: „…sunt om păcătos, Doamne (Κύριε)”. Se recunoaște pe sine și îl recunoaște și pe Dumnezeu .

Și mai este o gemă lingvistică la sfârșitul evangheliei de azi. Când vorbește de pești (5,4), Mântuitorul le spune, simplu, ἄγρα, ‘pradă’, ‘captură’, ‘vânat’ („aruncați năvoadele, să vă cadă o pradă”). Însă când se referă la pescuirea oamenilor, nu-i mai numește „pradă”, ci „oameni vii/ oameni în viață”: „de acum, vei fi cel care prinde oameni de vii” (ἀνθρώπους… ζωγρῶν, 5,10).

Pescarul de oameni trebuie să muncească mult ca să prindă oameni de vii, altfel, de va umbla după pradă, va trage în plasa lui numai mortăciuni.

câteva precizări despre frații Domnului, pentru galeria d-lui Caramitru

 

Văd că în apărarea d-lui Andrei Caramitru s-a mobilizat echipa erudită a simpatizanților săi, adică d-l Dan Alexe. Care ne spune că, „înainte de instalarea creștinismului”, ἀδελφός însemna doar frate de sânge, așadar „frații” lui Iisus erau neapărat fiii Mariei.

Bun, să luăm Geneza în versiunea Septuagintei, traducere greacă din secolul al 3-lea înainte de Hristos. Pentru galeria d-lui Caramitru: asta înseamnă cel puțin 300 de ani înainte de „instalarea” creștinismului. 

Ce zice Geneza 12,5 despre Lot? Că era „fiul fratelui lui Avram”, adică nepotul lui Avram. Și cum i se adresează Avram nepotului său, în capitolul următor v. 8? – ὅτι ἄνθρωποι ἀδελφοί ἐσμεν ἡμεῖς, „că frați suntem noi” (literal „oameni frați”). Frați, deci rude.

Alt exemplu septuagintal, Exodul 2,11, tot din limbajul biblic pre-creștin: ἐξῆλθε πρὸς τοὺς ἀδελφοὺς αὐτοῦ τοὺς υἱοὺς ᾿Ισραήλ, „(Moise) a ieşit la frații săi, fiii lui Israel”. Adică frații săi de neam.

Numai două exemple din limbajul biblic (mai am doar din amintiri cel puțin încă zece, dar nu lungesc textul), care demonstrează polisemia lui ἀδελφός „înainte de instalarea creștinismului”. Cuvintele adresate Mântuitorului, „te caută mama și frații tăi”, puteau să însemne foarte bine „te caută ai tăi/ cei din casa și neamul tău”, „rudele tale”.

Exact ce-am spus într-o singură frază în articolul de ieri, dar nu știam că mă citesc erudiții. Unde vede Dan Alexe că sensul secundar al termenului „e tardiv și a venit, desigur, odată cu instalarea creștinismului”? 

Nu vă place Septuaginta? Vedeți atunci, de exemplu, Teogonia lui Hesiod. Hefaistos și Atena sunt „frați” (ἀδελφοί), deși primul e copilul doar al Herei, iar zeița e născută din căpățâna lui Zeus. Ce legătură de sânge mai este aici? Frați vitregi, da!, așa cum erau Iisus și frații săi. Și doar v-a spus d-l profesor Papahagi că erudit e cel care-l citește pe Hesiod, dar voi Batman!, Batman!.

Mai este însă ceva care arată șubrezenia culturii teologice a d-lui Alexe (de a d-lui Caramitru nici n-are sens să mai vorbesc, ea e la nivel de „Biblia hazlie”, cum am spus). În aplauzele galeriilor de facebook ale celor doi, un comentator postează un comentariu de bun simț: „Iosif, soțul Mariei, mai fusese căsătorit odată și avea copii din prima căsătorie.”

„Nu zău”, sare d-l Dan Alexe, „care e sursa legendei?”

Îi explic eu care e sursa și mai ales importanța legendei. Sursa este Protoevanghelia lui Iacob, un text celebru de pe la mijlocul secolului al 2-lea, adică dintr-o perioadă în care, în creștinismul primar, nici nu se punea problema unei dogme a Fecioarei Maria. Biserica era încă împrăștiată prin catacombe, nu suntem cu această tradiție nici în epoca marilor elaborări teologice, nici în cea a lui Constantin cel Mare, ci în vremea unei credințe fondatoare, validată ulterior, ceea ce și explică multiplicarea ei imediată în surse latinești, copte, georgiene etc. până la acceptarea ei oficială în Biserică în secolele 4-5.

D-le Caramitru, insist, lăsați teologia de pe wikipedia și ocupați-vă de partidul dvs. sau, și mai bine, de prezidențiabilul dvs. care nu știe pe ce vale se află.

Cât despre d-l Dan Alexe, mi-e foarte drag (am și eu slăbiciunile mele), de aceea rog un bun creștin să-i posteze un link la articolul meu, pentru sufletul lui.

o exegeză pe înțelesul domnului Andrei Caramitru

D-l Andrei Caramitru este tot mai zguduit de crize religioase, ceea ce poate fi un lucru bun câtă vreme nu dă în fanatism. Sper că nu știe să piloteze avioane de linie.

Ultima dată i-a cerut d-lui Adrian Papahagi să-i explice cum se poate vorbi despre fecioria Mariei, de vreme ce „în Biblie scrie clar că Iisus a avut 4 frați și 2 surori”. Dar, precizează D-sa, care nu e deloc un elev comod pentru profesor, „să ne explice dl. Papahagi cum vine chestia asta[,] doar din texte biblice[,] nu din interpretări umane de după” (virgulele, necesare, îmi aparțin).

Cum d-l profesor Papahagi n-are chef să-i răspundă, mă ofer eu să-l ajut pe d-l Caramitru.

Sigur, aș putea să închid discuția imediat, trimițându-l la celebrul dicționar de greacă veche Liddell-Scott-Jones, unde va găsi pentru gr. ἀδελφός („frate”) și sensul de „rudă (în general)” sau „frate prin alianță”.

Dar ar fi păcat să expediez ocazia unui exercițiu de exegeză tocmai cu cel care vrea să „reformeze Biserica”. Noi, în Ortodoxie, murim după exegeză, așa cum moare școlarul român să afle ce-a vrut să spună poetul.

Domnule Caramitru, dvs. puneți o problemă de exegeză biblică, dar pretindeți rezolvarea ei fără instrumente exegetice. E ca și cum ați citi pe eticheta unui produs „conține struguri, zahăr și apă” și ați vrea să aflați numai pe bază de text dacă e sirop sau vin, fără să mai examinați alte informații („interpretări umane”) și fără să deschideți sticla.

Dar să lăsăm băutura. Mai pe înțelesul dvs., să luăm o bucată de text, de exemplu un fragment din protocolul Alianței USR-PLUS, așa cum a scăpat la un moment dat pe internet: 

„Nu vor putea fi desemnate drept candidați ai Alianței persoane care au avut calitatea de lucrători activi sau colaboratori ai Securității sau [care], majore fiind, au semnat un angajament cu Securitatea înainte de 1990” (s.m.).

Dacă eu aș citi acest text așa cum citiți dvs. Biblia, interpretarea sa literală ar fi aceasta: Alianța USR-PLUS promovează foști securiști care au semnat angajamente cu Securitatea încă de când erau în liceu.

Dvs. o să vă indignați pe bună dreptate și o să-mi arătați un alt text din protocolul Alianței, din care a fost eliminată precizarea „majore fiind” (adică, dintr-odată, o să faceți cu mine exegeză). Eu am să vă răspund în stilul dvs.: nu mă interesează alte texte. Dvs. trebuie să-mi explicați ce-ați vrut să spuneți în fragmentul citat de mine.

O să-mi amintiți precizările făcute ulterior de d-l Dan Barna, numai că iarăși vă răspund cu cuvintele dvs.: nu mă interesează nici „interpretările umane de după”. Ce ați scris, ați scris. „Scrie clar” (cum vă place dvs.): Alianța este dispusă să promoveze în funcții politice foști turnători la Securitate.

Ba chiar aș putea să adaug: nu e nimic de mirare că USR-PLUS sprijină candidaturile unor odrasle de securiști, știut fiind că securiștii s-au infiltrat în toate partidele din România, așadar și în alianța politică din care faceți parte. Este raționamentul prin analogie de care vă folosiți și dvs. când spuneți că religiile păgâne aveau zeități feminine, ca urmare și creștinismul trebuia să aibă o divinitate similară.

Poate că acum, la sfârșitul acestui exercițiu, o să înțelegeți mai bine importanța exegezei în interpretarea unui text. În dialogul nostru imaginar, v-am pus pe dvs. să faceți exegeză, iar eu fac, de dragul discuției, propagandă politică.

În realitate, eu fac exegeză biblică de vreo 25 de ani, iar dvs. faceți propagandă antibisericească de când un val politic v-a scos un pic pe creastă și vă credeți spuma zilelor. Astăzi, vorbiți împotriva Bisericii Ortodoxe cu argumentele mai degrabă ale unui comisar bolșevic care citează din Zabavnaia Bibliia decât ale unui politician educat în Occident. Mai deunăzi i-ați făcut albie de porci pe ziariștii care vă criticau. Mâine, cine știe ce-o să mai citiți pe wikipedia și o să vă enerveze penticostalii sau profesorii de sport.

Exegeza mea are un scurt epilog politic, și cred că mai degrabă acesta o să-i intereseze atât pe colegii dvs., cât și pe românii care-și caută acum nu biserici, ci lideri politici noi. Sunteți primul politician român care trece în agenda de guvernare a unui partid „reformarea Bisericii Ortodoxe”. Din acest moment, mi se pare absolut normal ca Biserica Ortodoxă să se simtă dezlegată în mod legitim de orice neutralitate politică față de partidul/ alianța dvs. I-ați dat tot dreptul să spună în apărarea ei, din toate amvoanele sale: votați politicieni care vor să reformeze statul român, nu cultul Fecioarei Maria.

Sau cu o vorbă a d-lui Paleologu: sunteți curat o pleașcă pentru „servicii”!

în serviciul regelui Dipa

Acum vreo opt-nouă ani, când am ajuns în Scoția, tot îmi căutam de lucru, dar cum nu știam să fac nimic concret lăsam pe la toate restaurantele bilețele printate cu „cel mai rapid delivery-driver din oraș, experiență Londra-Paris-New York”. M-a sunat într-o seară un indian, unul Dipa, care m-a angajat pe loc, la telefon. A spus că de când căuta restaurantul lui așa ceva. 

A doua zi m-am dus la adresă, un chioșc care vindea kebab și tikka-masala. Dipa mi-a pozat mașina, pentru orice eventualitate, a zis el, dacă-mi venea ideea să-i trag vreo țeapă.

Lucram de la șase seara și primeam comenzi până târziu, în weekend până pe la 3-4 dimineața, încât sâmbătă noaptea îmi făceam predica în mașină. Nici nu mă mai duceam pe-acasă, moțăiam un pic într-o parcare, apoi plecam la biserică, puțind a mâncare indiană și eu, și Duhul Sfânt.

Dipa a prins încredere în mine și, într-o seară, când nu prea erau comenzi, mi-a spus povestea lui. Tata, zice, a fost regele unui sat din India, dar a avut probleme, l-au alungat niște oameni și a trebuit să ne refugiem, când eu aveam vreo zece ani. Am venit la Londra, dar nu ne-a mers prea bine, în fine, ca să n-o mai lungesc, tata a murit, eu am vândut ziare până pe la paișpe ani, apoi m-am băgat la un restaurant indian și am învățat să gătesc. După ce-am strâns niște bănuți, am deschis chioșcul ăsta, dar într-o zi trebuie să mă întorc în satul meu, pentru că acum eu sunt regele, înțelegi. Mi se pare normal, zic. Stai liniștit, zice, nu te dau afară, mai avem treabă aici, dar ți-am spus ca să știi. 

În regulă, zic, nici eu n-am de gând să fiu delivery-driver toată viața. Trebuie să-ți spun și eu ceva. De fapt eu nici nu sunt delivery-driver, a fost o vrăjeală, sunt de meserie pescar și tatăl meu e regele pescarilor. Pe mine nu m-a alungat nimeni, am fugit de-acasă, Londra-Paris-New York, te gândești. Dar într-o zi am să mă întorc acasă, bătrânul mă așteaptă, am să-i spun că am fost o vreme în serviciul regelui Dipa și că te-ai purtat bine cu mine.

oamenii merită încrederea de a muri pentru ei

Interesant de observat că pilda datornicului nemilostiv (Matei 18,23-35) schimbă ordinea „iertărilor” cu care ne-a obișnuit „Tatăl nostru”, pentru a ne atrage atenția cine este modelul iertării. Dacă mai era cumva nevoie.

Noi spunem în Rugăciunea Domnească „și ne iartă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri” (reamintesc că aceasta este traducerea corectă, iar nu „greșelile” și „greșiților”).

Dar în pilda datornicului, raportul gramatical realizat prin conjuncția „precum” este inversat: să iertăm datornicilor noștri, precum și Tu ne-ai iertat datoria toată ( = „nu se cuvenea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine?” 18,33).

Pilda datornicului nu face decât să așeze „iertările” în raportul comparativ și teologic exact, în cazul în care acesta încă n-ar fi fost bine înțeles. Dumnezeu este modelul nostru și comparația iertării noastre: precum El ne-a iertat, să iertăm și noi greșiților noștri.

„Omul împărat”, spune începutul parabolei. Observați ce diamant exegetic avem aici: nu „un împărat”, nu „împăratul”, ci „omul împărat”, Hristos în dubla lui fire!

„Omul împărat a vrut să se socotească cu slugile sale.” Și aici avem un cuvânt frumos, că Evanghelia nu spune, de fapt, „să se socotească”, ci „să stea împreună de vorbă cu slugile sale” (literal, συνᾶραι λόγον: „să ia împreună cuvântul”). Judecata lui Dumnezeu nu este o socoteală, o răfuială, ci un dialog, o discuție în care și sluga este invitată să-și spună cuvântul.

Omul împărat care s-a socotit în vorbe cu slugile sale și i-a iertat datornicului „zece mii de talanți” este Hristos în Vinerea Mare, care prin jertfa de pe cruce șterge datoriile tuturor (mai bine zis le răscumpără dintr-un condei).

Vă rog să observați că această iertare a datoriilor este totală și aprioric necondiționată: nu numai că datornicul nu făcuse dovada niciunei fapte bune, niciunei calități, niciunui merit pentru a fi iertat, dar nici măcar nu i se cere vreo garanție. Numai cel mai mare ticălos putea să aibă o datorie atât de mare, echivalentul câtorva sute de mii de tone de aur, și totuși „omul împărat” îl eliberează fără condiții.

Ce vreau să spun cu asta: e frumos să știm că datoria cea mare ne-a fost iertată din capul locului doar pe bază de încredere. Însă există în această parabolă prezumția „omului împărat” – nescrisă, dar se simte printre toate rândurile ei – că însăși iertarea lui ar fi trebuit să-l învețe până și pe cel mai mare ticălos „cum se cuvine” să se poarte cu aproapele său.

Jertfa Mântuitorului a fost și un fel de pariu cu diavolul: acela că oamenii merită încrederea de a muri pentru ei. Parabola din evanghelie se termină prost, dar asta numai în scop pedagogic, ca avertisment. 

În realitate, eu mă străduiesc mereu să găsesc în oamenii din jurul meu dovezi că pariul a fost câștigat de Iisus, și nu mi se pare greu. Nu prea întâlnesc ticăloși mari, ca în parabola de azi. Mai degrabă oameni mici, care nu-și pot ierta între ei suta de dinari.